Foto GB1 / Backgrid UK / Profimedia
David Beckham, am citit recent, a comis-o iar: a fost surprins de paparazzi pupând-o pe buze pe fiica lui, Harper, în vârstă de șapte ani fragezi și nevinovați. De-a lungul timpului, Beckham și soția, Victoria, au tot fost surprinși pupându-și copiii pe gură.
Fac bine, fac rău, întreabă revistele de scandal.
De remarcat că, în comentariile la articolele respective, peste 80% recunosc că procedează similar și încurajează, găsesc naturală manifestarea afecțiunii față de propriii copii sub această formă. Rareori citeam un comentariu în care să se susțină că e ciudat pupatul pe gură al copiilor și, de regulă, comentariul era urmat de o avalanșă de reacții negative care, mai toate, numeau autorul mesajului expirat, stupid etc.
Cu toate astea, am constatat, părinții din ziua de azi, cel puțin din România, nu prea se îmbulzesc să-și pupe pe gură odraslele. Nici în spațiul intim al locuinței nu o fac, nici în văzul lumii. Așa că, ce se întâmplă, nu cunosc eu părinții care trebuie sau inhibiția asta e un fenomen generalizat în spațiul mioritic? Mai ales că, pe net, toți pretind contrariul. Deci, care e realitatea? Părinții ar cam vrea să își pupe copiii pe gură, dar le e teamă? Socot gestul nepotrivit? Atunci, din nou, luând în calcul cvasiunanimitatea cu care a fost întâmpinat pupicul lui Beckham, de ce nu te lovești de gestul acesta familiar și firesc la tot pasul, în parcuri, la zilele de naștere ale copiilor sau oriunde sunt copii cu părinți drăgăstoși?
De ce, în filme (americane, românești, indiene, rusești), părinții pupă copiii pe frunte sau obraz? Și, dacă e un gest natural, de ce mass-media face o știre din așa ceva de fiecare dată când vedetele sunt surprinse pupând gurița copiilor? De ce nu fac o știre și din situația în care îi pupă pe obraz?
E vorba de ipocrizie sau în discuție e eternul tabu cauzator de interdicții, inexplicabila prohibiție instaurată din moși strămoși și transmisă mai departe sub forma unui blestem asupra minților docile, ușor impresionabile? Cine exagerează, Beckham sau restul, care îi condamnă gestul? Cei care se simt inconfortabil în fața unor astfel de gesturi, considerând că se încalcă un cod ancestral și imuabil, sunt niște superstițioși nătângi? Nu trăiesc în ton cu vremurile sau vremurile sunt prea îndrăznețe pentru pasul acesta?
Printre explicații, unul des întâlnit făcea referire la inocența gestului, suplimentat cu mențiunea că, dacă cineva gândește mai departe de ceea ce vede, înseamnă că problema de natură psihică se ascunde în capul respectivei persoane, nu al părintelui care își pupă odrasla pe buze.
Alții tranșau chestiunea mai concis: “Nu-ți place, nu te uita!”, “Nu e problema nimănui cum se poartă Beckham cu copiii lui”, “Harper trăiește într-o familie atentă și iubitoare și se dezvoltă armonios, e fericită cu David și Victoria…”
Am întrebat o amică, pe care am surprins-o pupându-și fetița de patru ani pe buze, dacă și părinții ei au pupat-o când era de-o șchioapă. Nu, a răspuns. Ai fi dorit? am continuat. Ți-ai fi dorit ca tatăl tău să te pupe pe buze? Tânjeai după așa ceva? Mi-a mărturisit că nu s-a gândit la asta. Am rugat-o să îmi dea, totuși, un răspuns. Prima dată a spus că nu, apoi s-a corectat și a zis că ar fi fost în regulă. Am întrebat-o apoi, având în vedere că părinții ei nu și-au manifestat afecțiunea în felul acesta, de ce a decis să recurgă la acest gest.
Răspunsul, nu știu cât de revelator, m-a pus pe gânduri: îl văzuse tocmai la David și Victoria Beckham, citise despre asta pe Daily Mail. Fetița ei abia învățase să meargă și, într-o seară, i s-a părut funny s-o pupe pe buze. După care a continuat. Soțul, în schimb, s-a opus inițial, deși a cedat până la urmă. O pupă și el? Nu, Doamne ferește! De ce? N-avea un răspuns. Simțea că el e reticent, cu toate că se împăcase cu felul în care se pupă ele două.
Până la ce vârstă vei continua? am întrebat-o. Probabil până în jurul vârstei de zece ani, a răspuns.
Dup-aia de ce vei renunța? Nu se mai cădea. Era ca igiena unui copil, mi-a explicat. Când e mic, te ocupi tu de îmbăierea lui, dar după ce învață să se descurce singur, renunți.
O deranja că lumea o judecă și că, din punctul de vedere al moralei comun acceptate, ar fi indecent să îți pupi copilul pe gură. M-a asigurat că nu e nimic sexual, pervers, în gestul ei. Pupicul era strict matern, fără urmă de senzualitate, nu însemna nimic mai mult ca atunci când pupa fetiței călcâiul și mânuțele.
Dacă mass media nu ar fi popularizat gesturi și atitudini neconvenționale, poate nu li s-ar fi acordat atâta importanță și multe ar fi fost ignorate. Ele există, însă, și se face vâlvă în jurul lor. Mulți și le însușesc tocmai fiindcă stârnesc controverse, iar ei exact asta își doresc. Se poziționează în avangarda emancipării când, de fapt, vor numai publicitate, iar pe cei care se înfioară cu scepticism îi ridiculizează. Scepticismul acestora, se rostește în cor, ţine mai degrabă de prejudecată decât de dispoziţia lăuntrică. Sunt încuiații care preiau ad litteram un stil de viață desuet și nu acceptă deviații, nu vor să-și reformeze conduita în societate la nivelul mileniului al treilea. În replică, parte dintre cei contrariați de atare obtuzitate adoptă, în manifestările lor, un comportament deliberat provocator. Știu că astfel stârnesc umori și tocmai de aceea îl îmbrățișează. Transformă irelevantul în exihibiționism, ba o fac cu atâta patos că simți regretul când gesturile lor ostentative rămân netaxate, iar ei/ele nu sunt considerați/te niște eroi(ne) pe altarul progresului. Unele femei care alăptează în public parcă abia așteaptă să se ia cineva de ele pentru a-și povesti pățania pe facebook. Efectiv, suferă când sunt lăsate în pace. Vor ca lumea să le condamne, să se poată victimiza și cu greu își ascund satisfacția când lucrurile se întâmplă întocmai. Ah, Doamne, ce mi s-a întâmplat… Eram în metrou, mi-am pupat copilul pe gură și năpârcile s-au năpustit asupra mea, au început să țipe la mine, că-s denaturată și iresponsabilă… Măi, oameni buni, trăim în Evul Mediu, nu ne mai facem bine, etc.
Mda, așa o fi, dar dacă știi că gesturile tale implică o conotație sfidătoare la adresa celor care se complac să trăiască într-o societate încremenită în ritualuri învechite și relaționări umane rigide, măcar nu-ți mai da ochii peste cap oripilată și surprinsă, ca și cum nu ai ști unde trăiești!
Asta, dacă nu cumva ai văzut de prea multe ori “Die Hard 1” și secvența ta preferată e când John McClane se plimbă prin Harlem cu o pancartă pe care scrie “I Hate Niggers”.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.