Sari la continut

Descoperă habits by Republica

Vă invităm să intrați în comunitatea habits, un spațiu în care înveți, găsești răspunsuri și resurse pentru a fi mai bun, pentru a avea o viață mai sănătoasă.

Părinții care-și pupă copiii pe gură. Cine exagerează, Beckham sau restul, care îi condamnă gestul?

Beckham si fiica

Foto GB1 / Backgrid UK / Profimedia

David Beckham, am citit recent, a comis-o iar: a fost surprins de paparazzi pupând-o pe buze pe fiica lui, Harper, în vârstă de șapte ani fragezi și nevinovați. De-a lungul timpului, Beckham și soția, Victoria, au tot fost surprinși pupându-și copiii pe gură.

Fac bine, fac rău, întreabă revistele de scandal.

De remarcat că, în comentariile la articolele respective, peste 80% recunosc că procedează similar și încurajează, găsesc naturală manifestarea afecțiunii față de propriii copii sub această formă. Rareori citeam un comentariu în care să se susțină că e ciudat pupatul pe gură al copiilor și, de regulă, comentariul era urmat de o avalanșă de reacții negative care, mai toate, numeau autorul mesajului expirat, stupid etc.

Cu toate astea, am constatat, părinții din ziua de azi, cel puțin din România, nu prea se îmbulzesc să-și pupe pe gură odraslele. Nici în spațiul intim al locuinței nu o fac, nici în văzul lumii. Așa că, ce se întâmplă, nu cunosc eu părinții care trebuie sau inhibiția asta e un fenomen generalizat în spațiul mioritic? Mai ales că, pe net, toți pretind contrariul. Deci, care e realitatea? Părinții ar cam vrea să își pupe copiii pe gură, dar le e teamă? Socot gestul nepotrivit? Atunci, din nou, luând în calcul cvasiunanimitatea cu care a fost întâmpinat pupicul lui Beckham, de ce nu te lovești de gestul acesta familiar și firesc la tot pasul, în parcuri, la zilele de naștere ale copiilor sau oriunde sunt copii cu părinți drăgăstoși?

De ce, în filme (americane, românești, indiene, rusești), părinții pupă copiii pe frunte sau obraz? Și, dacă e un gest natural, de ce mass-media face o știre din așa ceva de fiecare dată când vedetele sunt surprinse pupând gurița copiilor? De ce nu fac o știre și din situația în care îi pupă pe obraz?

E vorba de ipocrizie sau în discuție e eternul tabu cauzator de interdicții, inexplicabila prohibiție instaurată din moși strămoși și transmisă mai departe sub forma unui blestem asupra minților docile, ușor impresionabile? Cine exagerează, Beckham sau restul, care îi condamnă gestul? Cei care se simt inconfortabil în fața unor astfel de gesturi, considerând că se încalcă un cod ancestral și imuabil, sunt niște superstițioși nătângi? Nu trăiesc în ton cu vremurile sau vremurile sunt prea îndrăznețe pentru pasul acesta?

Printre explicații, unul des întâlnit făcea referire la inocența gestului, suplimentat cu mențiunea că, dacă cineva gândește mai departe de ceea ce vede, înseamnă că problema de natură psihică se ascunde în capul respectivei persoane, nu al părintelui care își pupă odrasla pe buze.

Alții tranșau chestiunea mai concis: “Nu-ți place, nu te uita!”, “Nu e problema nimănui cum se poartă Beckham cu copiii lui”, “Harper trăiește într-o familie atentă și iubitoare și se dezvoltă armonios, e fericită cu David și Victoria…”

Am întrebat o amică, pe care am surprins-o pupându-și fetița de patru ani pe buze, dacă și părinții ei au pupat-o când era de-o șchioapă. Nu, a răspuns. Ai fi dorit? am continuat. Ți-ai fi dorit ca tatăl tău să te pupe pe buze? Tânjeai după așa ceva? Mi-a mărturisit că nu s-a gândit la asta. Am rugat-o să îmi dea, totuși, un răspuns. Prima dată a spus că nu, apoi s-a corectat și a zis că ar fi fost în regulă. Am întrebat-o apoi, având în vedere că părinții ei nu și-au manifestat afecțiunea în felul acesta, de ce a decis să recurgă la acest gest.

Răspunsul, nu știu cât de revelator, m-a pus pe gânduri: îl văzuse tocmai la David și Victoria Beckham, citise despre asta pe Daily Mail. Fetița ei abia învățase să meargă și, într-o seară, i s-a părut funny s-o pupe pe buze. După care a continuat. Soțul, în schimb, s-a opus inițial, deși a cedat până la urmă. O pupă și el? Nu, Doamne ferește! De ce? N-avea un răspuns. Simțea că el e reticent, cu toate că se împăcase cu felul în care se pupă ele două.

Până la ce vârstă vei continua? am întrebat-o. Probabil până în jurul vârstei de zece ani, a răspuns.

Dup-aia de ce vei renunța? Nu se mai cădea. Era ca igiena unui copil, mi-a explicat. Când e mic, te ocupi tu de îmbăierea lui, dar după ce învață să se descurce singur, renunți.

O deranja că lumea o judecă și că, din punctul de vedere al moralei comun acceptate, ar fi indecent să îți pupi copilul pe gură. M-a asigurat că nu e nimic sexual, pervers, în gestul ei. Pupicul era strict matern, fără urmă de senzualitate, nu însemna nimic mai mult ca atunci când pupa fetiței călcâiul și mânuțele.

Dacă mass media nu ar fi popularizat gesturi și atitudini neconvenționale, poate nu li s-ar fi acordat atâta importanță și multe ar fi fost ignorate. Ele există, însă, și se face vâlvă în jurul lor. Mulți și le însușesc tocmai fiindcă stârnesc controverse, iar ei exact asta își doresc. Se poziționează în avangarda emancipării când, de fapt, vor numai publicitate, iar pe cei care se înfioară cu scepticism îi ridiculizează. Scepticismul acestora, se rostește în cor, ţine mai degrabă de prejudecată decât de dispoziţia lăuntrică. Sunt încuiații care preiau ad litteram un stil de viață desuet și nu acceptă deviații, nu vor să-și reformeze conduita în societate la nivelul mileniului al treilea. În replică, parte dintre cei contrariați de atare obtuzitate adoptă, în manifestările lor, un comportament deliberat provocator. Știu că astfel stârnesc umori și tocmai de aceea îl îmbrățișează. Transformă irelevantul în exihibiționism, ba o fac cu atâta patos că simți regretul când gesturile lor ostentative rămân netaxate, iar ei/ele nu sunt considerați/te niște eroi(ne) pe altarul progresului. Unele femei care alăptează în public parcă abia așteaptă să se ia cineva de ele pentru a-și povesti pățania pe facebook. Efectiv, suferă când sunt lăsate în pace. Vor ca lumea să le condamne, să se poată victimiza și cu greu își ascund satisfacția când lucrurile se întâmplă întocmai. Ah, Doamne, ce mi s-a întâmplat… Eram în metrou, mi-am pupat copilul pe gură și năpârcile s-au năpustit asupra mea, au început să țipe la mine, că-s denaturată și iresponsabilă… Măi, oameni buni, trăim în Evul Mediu, nu ne mai facem bine, etc.

Mda, așa o fi, dar dacă știi că gesturile tale implică o conotație sfidătoare la adresa celor care se complac să trăiască într-o societate încremenită în ritualuri învechite și relaționări umane rigide, măcar nu-ți mai da ochii peste cap oripilată și surprinsă, ca și cum nu ai ști unde trăiești!

Asta, dacă nu cumva ai văzut de prea multe ori “Die Hard 1” și secvența ta preferată e când John McClane se plimbă prin Harlem cu o pancartă pe care scrie “I Hate Niggers”.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Îți recomandăm
Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • In loc sa ii maimutareasca pe David si pe Victoria Beckam, mai bine parintii ar avea o grija reala pentru copiii lor, ar trage cu ochiul si cu urechea la ce fac, la ce gandesc, la cum invata, ca mie mi se pare ca eneratiile tinere sunt din ce in ce mai nesupravegheate.... Fratilor, e foarte bine sa iti lasi copilul "sa se dezvolte" (ce expresie caraghioasa! totusi a prins la multe straturi sociale!) dar mai intai trebuie sa ai grija sa ii creezi sistemul de valori corect. Daca il lasi de capul lui, el o sa-si aleaga singur valorile, in functie de gasca (adica de anturaj, in cuvinte mai elevate) si nu o sa faca intotdeauna alegerile cele mai bune, chit ca tu crezi ca el e un geniu.
    • Like 3


Îți recomandăm

E.ON predictibilitate facturi

Din 1 iulie, jocul s-a schimbat complet în piața energiei. Asta înseamnă că furnizorii nu mai practică tarife reglementate, iar prețurile se stabilesc liber, în funcție de evoluția pieței. Da, asta a însemnat și facturi mai piperate pentru mulți dintre noi, așa că apare întrebarea firească: ce putem face ca să avem mai mult control asupra facturii lunare?

Citește mai mult

Fără poveste nu există design

Ezio Manzini este una dintre cele mai influente voci globale în domeniul designului pentru sustenabilitate și inovare socială. Profesor emerit la Politecnico di Milano și fost profesor de Design Industrial la Universitatea de Arte din Londra, Manzini a revoluționat modul în care înțelegem rolul designului în societate. Fondator al DESIS (Design for Social Innovation and Sustainability), o rețea internațională prezentă în peste 50 de universități din întreaga lume, el a fost printre primii care au articulat viziunea designului ca instrument de transformare socială și ecologică. Cărțile sale, printre care ”Design, When Everybody Designs" și "Politics of the Everyday", au devenit texte esențiale pentru designeri, arhitecți și inovatori sociali. Cu o carieră de peste patru decenii dedicată explorării modurilor în care designul poate facilita tranziția către o societate mai sustenabilă și mai justă, Manzini continuă să inspire generații de profesioniști să regândească relația dintre design, comunitate și mediu.

Citește mai mult

Hektar

Traian F1- gogoșarul rotund cu pulpă groasă, Kharpatos 1- ardeii lungi de un roșu intens la maturitate, Minerva F1- vânăta subțire cu semințe puține și miez alb, Prut F1- castravetele care nu se amărăște când îl arde soarele, Burebista- pepeni ovali cu coajă verde și miez zemos, Valahia F1, Daciana F1, Napoca F1. Zeci de soiuri hibrid de legume care poartă nume românești sunt realizate în serele private de cercetare HEKTAR, de lângă Câmpia Turzii.

Citește mai mult

Mara Barbos Niculescu

În România lui „învățăm simultan”- în aceeași oră, unii copii rezolvă probleme, iar alții silabisesc primele propoziții. Discuția cu Mara Barbos Niculescu (Director Regional Centru-Vest, Teach for Romania) oferă o imagine mai puțin vorbită la nivelul societății despre ceea ce se întâmplă în școlile vulnerabile. Clivajele adânci dintre comunități, decalajele de literație și numerație te obligă la gimnaziu, ca profesor, ori să înveți să construiești baza – citit, scris, socotit, ori să cauți sprijin din partea unui specialist.

Citește mai mult

Cartierul perfect

Nu e doar un loc pe hartă, ci o combinație de elemente care ne fac să ne simțim acasă, în siguranță și conectați. „Cartierul perfect” nu e o utopie, ci o lecție sau un model de locuire la comun. E o alfabetizare, spune Alexandru Belenyi, arhitectul care a coordonat, la inițiativa Storia, un proiect curajos în România încercând să răspundă la întrebarea: Ce înseamnă ”perfect” când e vorba de locuire?

Citește mai mult