Partidele. La ce bun, totuși?

foto: Inquam Photos / Codrin Unici

Dacă tot cheltuie mulți bani de la buget, dacă tot sunt locuri în care se constituie prietenii bazate pe interese, la ce bun să mai existe partide politice? Nu ar fi mai bine fără ele? Să nu ne mai pierdem timpul cu certuri fără sens, cu perspective diferite… Ei bine, nu! Partidele sunt necesare procesului democratic. Ele au apărut pentru că au răspuns nevoii oamenilor de a urmări scopuri comune bazate pe aceeași viziune. Partidele grupează indivizii pe baza valorilor împărtășite. Unii pun preț pe piață liberă, taxe mici, un rol restrâns al statului, armată puternică. Alții, pe o intervenție mai puternică a statului, pe taxe mai mari. Unii sunt fani ai progresului, alții sunt mai conservatori. Unii sunt mai apropiați de inițiativa privată, alții sunt mai interesați de angajați. Partidele apără astfel de poziții, în lumina ideologiilor de la care se revendică.

Sunt și alte motive pentru care partidele sunt importante. În interiorul lor se produce selecția liderilor. Aceștia trec prin alegeri interne, trebuie să convingă colegii de justețea unor decizii, trebuie să inspire încredere sau să cristalizeze, în jurul lor, majorități. Desigur, există tot felul de elite. Unii fac apel la valori și principii precum corectitudinea, hărnicia sau rațiunea. Alții la intrigi, interese și disimulare. Dar istoria ne arată că știm, chiar și post factum, despre cum au stat lucrurile. Și mai știm și că valorile și principiile prevalează. Apreciem, într-un final, valori și principii precum corectitudinea, hărnicia sau rațiunea. Pe de altă parte, în interiorul partidelor politice apar, în urma discuțiilor, soluții la diferitele probleme cu care se confruntă societatea. Diferite idei, cum ar fi Programul Rabla (Programul de stimulare a înnoirii Parcului auto național) apar, mai întâi, la nivelul diferitelor grupuri de lucru din interiorul partidelor și mai apoi se transformă în politici publice sau decizii concrete. Nu în ultimul rând, partidele politice mobilizează și integrează masele. În urma schimburilor de idei, pornind de la dezbaterile care se cristalizează la nivelul partidelor, sunt lansate în societate poziții și argumente cu privire la anumite chestiuni: integrarea europeană, poziția față de agresiuni și războaie, dezbaterile cu privire la provocările viitorului, crize economice și lupta cu acestea, drepturile minorităților și multe altele. În lipsa partidelor, pozițiile ar fi mult prea nuanțate, cu siguranță nearticulate, dezlânate și sterile. Partidele dau acestor poziții forme concrete, excluzând elementele neesențiale și propunând poziții în jurul cărora, în funcție de valorile personale, indivizii se pot mai ușor grupa.

Partidele au fost acuzate de faptul că nu încurajează, în interior, poziții democratice. Conducerile iau decizii și forțează, de multe ori, membrii să le implementeze mai apoi. „Cine spune organizație, spune oligarhie” – aceasta era concluzia lui Roberto Michels după ce a studiat partidul muncitorilor din Germania, o organizație presupus democratică, pornind de la componența acestuia. Conducerile partidelor, din orice parte a spectrului politic ar proveni, sunt înclinate să dezvolte un management autoritar și să fie puțin permeabile la înnoire. Dar, pe de altă parte, observăm că partidele se restructurează constant, vechii lideri sunt înlocuiți, mai devreme sau mai târziu de alți lideri. Monopolul deținut de un lider sau de către un grup se sparge la un moment dat. Partidele, ca organizații, se reinventează permanent, răspunzând, sau încercând să răspundă cât mai bine noilor provocări aduse de dezvoltare.

Poate tocmai acest fapt ne arată o distincție: există partide mari și partide mici. Criteriul nu este numărul de persoane care compun partidul, ci felul în care dialoghează cu societatea. Această distincție este făcută de Alexis de Tocquville, autorul francez care pleacă în Statele Unite la început de secol XIX pentru a scrie o lucrare despre sistemul penitenciar. Se întoarce însă cu o carte despre democrație, în care notează că partidele mari „se atașează mai mult principiilor decât consecinţelor lor; generalităţilor şi nu cazurilor particulare; ideilor şi nu oamenilor. Aceste partide au, în general, trăsături mai nobile, pasiuni mai generoase, convingeri mai reale, o alură mai sinceră şi mai îndrăzneaţă decât celelalte”. Despre partidele mici, Tocqueville scria că „sunt fără credinţă politică. Cum ele nu se simt elevate şi susținute de mari obiective, caracterul lor este impregnat de un egoism care se produce făţiş cu fiecare din actele lor. Ele se încălzesc mereu la frig; limbajul lor este violent, iar mersul le e timid şi nesigur. Mijloacele pe care le folosesc sunt mizerabile, ca şi scopul însuşi pe care şi-l propun”. Concluzia, aproape evidentă: „Marile partide bulversează societatea, cele mici o agită; unele o rup, celelalte o pervertesc; primele o salvează câteodată zdruncinând-o, celelalte o tulbură întotdeauna fără folos”.

Democrația ia naștere între partide, nu în partide. Lupta politică pe care o putem urmări pe scena politică este o traducere a conflictelor care au loc la nivelul societății. Și e foarte bine că e așa. Vremurile moderne au înlocuit săbiile cu vorbe. Nu ne mai luptăm unii cu alții, pe străzi, făcând lumea un iad. Ne luptăm în parlamente, prin intermediul dezbaterilor și votului. Desigur, la baza acestei lupte trebuie să stea respectul. Uneori, pare că lipsește. Dar tot e mai bine așa decât să devenim fiare unii pentru alții. Partidele trebuie să existe pentru a construi democrația. Așa vom fi mereu conștienți de faptul că nu există o singură variantă „corectă”. Că sunt și alte perspective. Că alții nu gândesc ca noi. Că suntem diferiți și trebuie să descoperim împreună compromisul.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp