Foto: Inquam Photos / Liviu Florin Albei
Valorile care țin împreună peste timp sau în momente speciale o comunitate umană sunt pe cât de durabile ca nume, pe atât de fragile și volatile în conținut. Aceste valori, despre care se crede că sunt valori ale identității, ale continuității și ale faptului de a fi împreună, ne vorbesc, atunci când sunt forțate să vorbească, despre ceva cu totul opus, și anume despre diferență, despre rupturi și sfâșieri, despre excluderi. Aceste valori, pretinzând că poartă în ele sâmburele iubirii de aproapele, dacă sunt mânuite violent și repetat înlocuiesc sâmburele cu viermele urii.
Valorile fundamentale ale unei nații nu au nevoie să fie numite, nici scrise pe afișe ieftine, nici rostite de guri cariate. Forța lor coagulantă stă în discreția acțiunii lor; însă dacă zgomotul ajunge să le semnaleze existența, ele nici nu mai sunt puternice, nici nu-i fac pe oameni mai puternici, ci doar îi despart pe oameni.
Din când în când, viața tumultoasă a societății românești dă seama despre maltratarea la care sunt supuse valorile care ar trebui să ne unească, devenite arme de atac ale unor oameni fără valori și, mai ales, fără valoare. Referendumul urii din toamna trecută stă mărturie pentru felul în care o asemenea pervertire a valorilor a putut avea loc împotriva a ceea ce niște oameni și instituții pervertite îndrăzneau a numi, chiar ei, „perversiune”. Din fericire, împotriva acestei manipulări ieftine societatea a știut să reziste mai degrabă grație bunului simț și îngăduinței omenești, decât urmând sfaturile înțelepților sau activiștilor de serviciu.
Dar poate că nicio valoare nu a fost mai batjocorită în ultimii ani decât valoarea patriotismului. Uzurpată de o putere pentru care mândria de a fi român era suficientă pentru a scuza hoția, minciuna, plagiatele sau prostia lucitoare, sau de aceeași putere, dar cu alte figuri, și mai triste, și mai proaste, dar și mai agresive, „patriotismul în Europa” este de fapt numele unui împătrit eșec.
Eșecul trecutului, al faptului de a fi așezați aici, pe o moștenire asumată prin responsabilitate colectivă. Diferitele secvențe ale trecutului au fost păstrate mai degrabă ca o colecție de arme încărcate, gata să fie folosite de cei puternici contra celor slabi, de majoritari contra minoritarilor, sub acuzația de trădători. „Românitatea”, „credința milenară”, „tradiția strămoșească”, „anii 30”, „Căpitanul”, „comunismul” sunt tot atâtea nume ale baionetelor cu ajutorul cărora a fost eschivată în mod premeditat lectura reflexivă a trecutului, pentru a-l transforma ocazional în rațiune a supremației unora asupra altora.
Eșecul prezentului, al proiectului de a ne pune de acord asupra lucrurilor fundamentale care ne configurează prezentul. Sunt cinstea, adevărul, binele comun, educația, cultura, grija pentru cei slabi, săraci sau bătrâni valori care să mobilizeze oamenii ca să-i urmeze pe cei care le întruchipează? Vi se pare că Tudorel Toader, Liviu Pop, Maria Grapini, Viorica Dăncilă sau Liviu Dragnea au calitățile și carisma prin care să-i unească pe oameni sub un stindard comun? Sau nu cumva mai degrabă ni se pare că au furat până și steagul sub care pretind că-i adună (cu japca) pe oameni? Este oare un act patriotic faptul că, fără excepție, oamenii valoroși ai acestei țări au devenit niște paria sau au fost reduși la tăcere? Că prezentul nostru e populat de creaturi monstruoase care ne arată în fiecare zi cât de jos am putea ajunge dacă am face ca ei?
Eșecul integrării europene. „Patrioți în Europa” este, ca să n-o lungim inutil, minciuna grosolană a țâfnei cu mult fixativ, ochelari diformi și broșe de prost gust peste faldurile colorate, dar incapabile să rostească o singură frază într-o altă limbă europeană. Este, de asemenea, impostura celui care crede că face o glumă bună uzurpând preț de o fotografie scaunul unui înalt demnitar european, pe care îl detestă, dar dându-se drept el. Sunt patrioți în Europa cei care lucrează în Europa, cei care au învățat germana, italiană sau franceză ca să poată vorbi cu patronii lor, cei care se trezesc la 5 dimineața și iau trenul să ajungă pe șantierul valon sau flamand ca să facă bani pentru familia rămasă acasă. Sunt patrioți în Europa cei care au învățat regulile traiului în comun cu cei diferiți de ei, occidentali, africani, musulmani sau asiatici ori cei care, ospitalieri fiind acasă, au știut să facă din primirea celuilalt motiv de bucurie și nu de frică sau de ură. Este doar un bufon periculos în Europa cel care plânge zilnic, într-o limbă română stricată, de mila hoților ca el. Adeziunea la valorile europene eșuează atunci când ai nevoie să te consideri mare patriot în Europa și când vrei să atragi în această farsă oribilă, de dragul puterii tale, oameni pentru care Europa a rămas ultima șansă a unui trai demn.
Eșecul speranței. Un proiect național, fie el și nenumit ca atare, stă pe ideea participării la construcția unui orizont comun, în care oamenii sunt solidari, în care oamenii au încredere unii în ceilalți și se imaginează laolaltă și peste decenii. Patriotismul nu înseamnă doar tricoloruri, costume populare și treceți batalioane române Carpații, el înseamnă că dincoace și dincolo de aceste momente festive pe oameni îi aduce laolaltă credința că au ceva în comun, iar asta nu doar cu cel de lângă el, ci și cu cel de deasupra sau dedesubtul lui. Ce pot avea eu în comun cu Liviu Pop? Ce puteți avea în comun cu Vîlcov, Gâdea sau Olguța? Ce speranțe aș putea să am de la o societate care și în 2030 îi va privi la televizor în prime time pe aceiași analfabeți, deveniți între timp notorii?
Peste toate însă plutește umbra groasă a eșecului cel mai profund, falimentul modului de a guverna prin impostură. Acest faliment nu înseamnă însă că puterea care și-a făcut din impostură unica valoare călăuzitoare va pierde și va deveni istorie. Cei aflați azi, analfabeți, hoți, infractori, simpli ticăloși, în fruntea statului, pot să rămână încă mult și bine la putere, dacă noi nu vom lupta să impunem o altă definiție și o altă practică a patriotismului.
Avem nevoie de un patriotism civic, relaxat și debarasat de zgura prejudecăților, a fricilor și a dușmăniei. De un patriotism fără manuale și recitări de poeme, fără emisiuni omagiale și fără patrioți plătiți. De un patriotism discret și deschis, care să nu aibă nici măcar nevoie să se pronunțe. Care să nu se agațe de câteva ori pe ani de succesele Simonei Halep și să se ascundă de rușine în restul zilelor atunci când deschide gura Dăncilă. Asemeni iubirii, patriotismul nu se declară, se dovedește, zilnic, modest, cu fruntea sus, prin muncă, în România sau în afara ei, de către oamenii simpli și arareori, cu totul excepțional, de către oamenii puterii. Aș spune că, paradoxal oarecum, patriotismul există câtă vreme nu îl numim și dispare de îndată ce e cățărat pe „plancarde”.
Nu există patriotism bun la toate și bun în locul tuturor: oricât ar lăcrima de emoție, un hoț nu e patriot, pentru că numai cei cinstiți își respectă părinții; un incult nu e patriot, pentru că numai oamenii școliți își respectă limba și profesorii; un mincinos nu e patriot, întrucât grija pentru adevăr e grija pentru ceea ce ne unește și nu pentru ceea ce ne desparte.
În sfârșit, dacă tot e la modă patriotismul umed, ce-ar fi dacă am încerca să iubim Europa în fiecare zi și să fim mândri că suntem europeni printre europeni ca noi?
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Ca orice element care implică emoțiile și patriotismul, privit ex cathedra, este de două categorii: patriotismul „bun” și patriotismul „rău”. Și cum emoțiile reprezintă o modalitate primară de cunoaștere a lumii, bazându-se pe sistemul de receptori propriu fiecărei persoane, relativitatea dihotomiei rău/bun este evidentă și ușor de manipulat.
Autorul ridică în discuție un alt tip de patriotism, patriotismul umed, înlocuitor al patriotismului rău, care trimite la un oximoron, dar de fapt este un pleonasm, în contrapondere cu patriotismul civic, înlocuitor al patriotismului bun, care este un oximoron dar face trimitere la un pleonasm.
Apelul la patriotism, bun sau rău, reprezintă o constantă a politicii, cel puțin cea dâmbovițeană, determinând electoratul să dea un vot emoțional contra unui vot rațional. De ce se întâmplă acest lucru în România ?
Se întâmplă acest lucru pentru că dintotdeauna a existat o prăpastie existențială între elitele politice și electorat, pentru că elitele politice au mințit și dezamăgit sistematic electoratul pe partea de vot rațional ( planuri, proiecte, promisiuni care niciodată nu s-au îndeplinit din varii motive, vinovații fiind întotdeauna ceilalți: opoziția, cozile de topor, hulpavii de străini și bineînțeles electoratul celorlați care este prost, trândav, needucat, și pomanagiu ).
Încă nu a apărut o clasă politică știutoare de carte, cunoscătoare din interior a realității în care trăiește electoratul și capabilă să se identifice cu dorințele electoratului. Electoratul s-a săturat de cătușe, de vendete personale și de grup, de categorisirea binară a oamenilor în „ai noștri, cei buni” și „ai lor, cei răi”, de dărâmarea, demolarea a tot ce au făcut ceilalți ca fiind funciar rău și de reconstrucția după planurile noastre intrinsec bune. Și dacă nu s-a săturat cred că este timpul să punem frână acestui „dezmăț” auto distructiv, am zidit prea multe Ane în zidul monastirii românești.
Hai sa vedem ce se intimpla cu PLUS/USR care din punct de vedere al profesionistilor nu poate fi comparat cu nici un partid din Romania. Au CV-uri solide si cariere facute pe bune. Din nefericire ei sunt mai degraba o adunatura de profesionisti decit un partid. Sa vedem daca electoratul este pregatit sa-i primeasca si daca ei se pot organiza rapid si eficient.
P.S. Cel mai bun prieten a plecat din tara, fiind socat atunci cand si-a vazut sora dupa 10 august anul trecut, invinetita si batuta. O cunosteam bine pe ea, o fata calma si linistita care doar a iesit sa protesteze in acea seara...