Să ne imaginăm că România e un film fantastic cu două planuri narative. Îmbinarea perfectă dintre două lumi diferite, una fizică, una spirituală. La capătul lumii și-n țara aspră a minunilor a lui Murakami, pe peliculă.
Țara aspră e, firește, țara noastră, palpabilă, propriu-zisă, cu eroi tipic murakamieni pe care-i urmărim de-a lungul infinitelor scene bizare petrecute pe timpul zilelor ninse în București, să zicem: un spectacol încet tip Indiana Jones care se desfășoară într-un decor tip Blade Runner din Europa de Est. Cursa lentă pe gheață a temerarilor. Oameni în mașini blocate sau oameni acrobați care își așteaptă cuminți rândul să treacă pe potecuța îngustă de pe trotuar, bătătorită inițial de un Moise urban matinal, despărțirea zăpezilor și acordarea de prioritate în funcție de vârstă, pantofi, modul contorsionat de zgribulire în interiorul gecii de schi.
Oamenii sunt comuni, cu aspirații și doleanțe obișnuite, dar foarte prezenți și activi, amintind de Sam Spade și de Philipp Marlowe. Se enervează destul de des, mormăie, își urmăresc țelul.
Pe fundal, muzica neîntreruptă a lui Pat Boone, I'll be home, my darling, please wait for me.
Viața de zi cu zi, dar în film, 2 ore în loc de 30 de minute din cauza zăpezii.
O întrepătrundere de genuri, science fiction, fantasy, film-noir.
Eroii sunt prinși la mijloc în bătălia dintre Sistem și Fabrică, cele două suprainstituții care se luptă pentru supremație. Sistemul are puterea, Fabrica și-o dorește. Informația este atotputernica monedă de schimb. Totul se reduce la folosirea și decriptarea datelor deținute de eroi, dar astăzi întârzii, am rămas înzăpezit, 41 nu circulă, iau un autobuz până la Romană. Iar cutia neagră a eroilor, cea cu informațiile secrete, neștiute de inamic, se lasă așteptată la birou.
La televizor li se spune că totul e în regulă.
Există și momente de comedie pură, când multe personaje secundare absurde apar dintr-o dată, devin personaje principale și controlează într-un fel sau altul viețile tuturor locuitorilor. Personaje burlești care intră în casele eroilor și le promit, promisiunile au succes, câțiva locuitori fericiți aleg să-i primească la adăpost, alți câțiva nu, dar ce să faci? Oamenii își văd mai departe de treburi, lasă că ei ne dau.
Marți, negru, amnistie, colectiv, mită, incompatibil, librărie, doctorat, milionar.
Generație, aspirație.
Tonul de mai sus este în contrast cu starea de spirit elegiacă, aproape euforică, din Capătul lumii. Imaginile de aici redau adesea un mediu ideal în care știi că nu poți rămâne, dar din care nici nu poți pleca. It’s the end of the world as we know it.
Așa coboară science fiction-ul spre fantasy, face cunoștință cu arhetipurile inconștientului. În adâncimile eului dăm de lumea fără individualitate, austeră, ușor de manipulat, fără umbră, amnezică.
Acesta e capătul lumii, cel de-al doilea plan, impalpabil. O lume încremenită, care stagnează. Orașul simbolic.
Aici nimeni nu are nume, substantivele comune devin proprii, cu literă mare.
Orașul este o comunitate chiar de la capătul lumii, cu o singură ieșire, poarta de vest, păzită de un portar. Locurile sunt primordiale, există Biblioteca, Pădurile, Barăcile. Fiecare loc este doar arhetipul cu literă mare a ceea ce reprezintă. Oamenii, la fel, sunt numiți în funcție de ocupație: Bibliotecarul, Colonelul, Cititorul de vise. Principalul conflict ar surveni în urma dorinței unui personaj de a afla care este secretul Orașului și de a se reuni cu umbra lui.
Pentru asta, luăm un personaj principal la întâmplare. Toți cei de la capătul lumii se află în diferite stadii ale ințelegerii universului în care se află, oamenii se schimbă. Personajul nostru principal e novice, abia coborât aici, încă nu și-a pierdut caracteristicile, încă are o oarecare legătură cu umbra lui. Înțelege cu greu ce se întâmplă, de ce trebuie să se despartă de propria umbră și să o lase să moară într-un beci întunecat, de ce trebuie să citească visele predecesorilor în cranii de unicorn, de ce leșurile animalelor fantastice trebuie arse la grămadă în fiecare iarnă.
Ceilalți locuitori ai Orașului și-au pierdut abilitatea de a-și aminti orice din trecut sau de a-și forma amintiri noi. Nici nu-și mai pun întrebări. Ei nu mai sunt ființe care se raportează la timp așa cum îl știm, format din trecut, prezent și viitor, ci la Timp, unitatea în care prezentul și viitorul sunt legate strâns într-un prezent etern. De ce suntem aici, ce am făcut în ultimii ani? Nu contează.
Personajul principal se angajează în călătorii periculoase – într-un subteran fictiv, în secvențe care amintesc de incursiunile în lumea de dedesubt din mitologia antică, și în explorarea propriilor limite, cu reprezentări ale frământării interioare – toate cu scopul de a se pune cap la cap și de a găsi o posibilitate să nu uite.
Filmul ar explora natura omului, modul în care cine suntem este definit în întregime de experiențele și de amintirile proprii. Dă la o parte memoria, amintirile, ce fel de persoană ai rămâne? Cum ar fi acea persoană care nu posedă niciun fel de individualitate, fără nicio amintire a evenimentelor care i-au modelat personalitatea?
În timp ce eroii înzăpeziți din Țara aspră a minunilor își așteaptă, unii cuminți, alții furioși, dispariția, câțiva eroi de la capătul lumii se luptă să ajungă în primul plan, cel al umbrelor și amintirilor. Dacă reușesc să treacă de paznic, cui le lasă umbrele?
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.