Pe cine mai putem astăzi admira? Răspunsul poetei Ana Blandiana: „VIP înseamnă, cel puțin în românește, niște pițipoance...”

Foto: Daniel Mihăilescu/ AFP/ Profimedia

Lipsa unor personalități autentice care să fie admirate și urmate ca modele mai ales de către tineri este una dintre cele mai mari drame ale societății noastre, a afirmat Ana Blandiana. În România, termenul de VIP (very important person) este asociat adesea cu persoane lipsite de substanță, și nu cu gânditori sau lideri de opinie, vede poeta. 

Invitată la emisiunea „În fața ta” de la Digi24, moderată de Claudiu Pândaru și Florin Negruțiu, poeta a răspuns unui chestionar format din 10 întrebări în care, printre altele, a spus de unde vine numele său, de ce ar trebui să meargă toată lumea să viziteze Muzeul memorial de la Sighet, care a fost cel mai frumos lucru despre români spus de actualul rege Charles.

De ce vă cheamă Ana Blandiana? 

Pentru că atunci când am trimis prima oară la o revistă - eram în clasa a noua cred sau a zecea - tata era închis și mi-am dat seama că cu numele meu, nu o să se poată. Și mi-am făcut un nume de familie - îmi cam făcusem dinainte, îmi plăcea numele satului mamei, Blandiana, este numele unui castru roman, pe un deal din comuna Comana, care este lângă Vințu de Jos, la 30 km de Alba Iulia. Deci am luat Blandiana și am pus Ana, rimă la Blandiana. Eram mică și mi se părea că, dacă sună frumos, e bine. După aceea a fost o nenorocire, pentru că nu mi-a folosit la prea mult, pentru că după prima poezie publicată, am fost demascată ca dușman al poporului și în închisoare. Patru ani după aceea nu am mai putut să public și am redebutat după patru ani, când s-au mai schimbat lucrurile. Dar atunci când am redebutat a fost chiar o problemă. Adevărul e că ceea ce fusese o mare nenorocire, fusese într-un fel și un noroc, pentru că am beneficiat de o atenție pe care de obicei debutanții nu o au. Adică toți știau că e fetița aia care a fost interzisă, care are probleme și am intrat sub reflectoare din prima clipă.  

Ce a însemnat pt dvs motanul Arpagic?

Important este ce a însemnat pentru românii de atunci. A fost un pseudonim al lui Ceaușescu. Pentru mine a fost un joc, o formă de iresponsabilitate, că nicio clipă nu m-am gândit că cineva va observa. Adică eu pur și simplu mi se cam urcase la cap, era foarte celebru, în orice școală mergem, se ridicau mâini care spuneau: „și eu am un motan, pe care l-am botezat Arpagic”. 

Sunteți prea tineri ca să știți că numele lui Ceaușescu se schimba mereu, din câteva în câteva luni, ca să se poată vorbi și să fie înjurat liber. 

Când v-ați simțit cel mai singură?

Am scris odată că pentru mine faptul că nu m-am simțit niciodată singură este definiția existenței lui Dumnezeu. În general am un foarte mare noroc în sensul ăsta. Probabil că am fost crescută așa. Am sentimentul că sunt asistată și cred că inclusiv atunci când am fost curajoasă, era o formă de iresponsabilitate, în sensul că știam că nu sunt singură și la o adică probabil voi fi salvată sau voi fi ținută în hățuri.

Care este cea mai mare fericire a dumneavoastră?

Cred că a oricărui om - este să își găsească, ca în mitul grecesc, jumătatea.

Ce a fost bine în comunism?

Multe lucruri, dar cum în orice bine este și rău... De exemplu evident bine a fost faptul că oamenii simpli și-au dat copiii la școală, au fost ajutați, a existat mereu această protecție. Asta însă pe de o parte a slăbit și a desființat în cele din urmă țărănimea. Pe de altă parte a creat această lume a locuitorilor blocurilor, lume care venea de la țară, unde își pierduse libertatea pe care i-o dăduse proprietatea pământului și care la bloc avea o viață mult mai ușoară și mai simplă, avea apă caldă... Dar toate astea țineau de cineva care putea răsuci butonul.

Pe cine mai putem astăzi admira?

Asta e cea mai mare dramă a noastră și mai ales a ultimelor generații. O dramă mie mi se pare și faptul că (mulți oameni - n.n..) aleg să admire tot felul de ......nu personalități, ci cântăreți de diverse feluri. În general simplul fapt că VIP înseamnă, cel puțin în românește, niște pițipoance... Nimănui nu îî dă prin cap să considere very important person un filozof de exemplu. Nu la asta mă refer, mă refer la drama de a nu exista modele, de a nu exista persoane - sau a exista într-o extrem de mică măsură - persoane pe care să le poți lua de model, pe care să le poți urma, pe care să le admiri fără rest.

Pe cine ați duce astăzi să vadă memorialul Sighet?

Toată lumea să meargă acolo. În orice caz e minunat că sunt foarte mulți profesori care își duc elevii și evident mi se pare important să meargă tinerii. Dar eu cred că a vizita memorialul de la Sighet înseamnă nu doar a învăța o parte din istoria pe care nu o știi. Întâmplător aproape n-a fost în scopul nostru să prezentăm și tot secolul, adică de la 1918. Toți cei de la 1918 au ajuns la Sighet, ceea ce e colosal, dacă te gândești. A fost o clasă politică care a creat România Mare, a creat statul român, ne-a introdus în Europa, după care au murit rând pe rând la Sighet. În felul acesta, la Sighet se învață efectiv ultimul secol de istorie românească. Dar eu cred că la Sighet fiecare descoperă ceva despre el însuși, chiar dacă s-a născut după Revoluție.

Cum poți câștiga lupta cu timpul?

Nu cred că sunt o persoană prea potrivită să răspund la întrebarea asta, pentru că am trăit puțin în afară, așa ca într-o formă de iresponsabilitate, fac în general mari eforturi să îți spun ce vârstă am, numai că nu se potrivește deloc imaginea mea despre oamenii de vârsta aia cu mine însămi și mi-e foarte greu.... În orice caz, în sensul ăsta am avut un mare șoc în primăvara asta când au murit trei critici literari foarte importanți. În ordinea morții, Alex Ștefănescu, Nicolae Manolescu și Dan Cristea. Erau efectiv persoane-cheie ale generației căreia îi aparțin și eu. Și cred că prima oară m-am gândit puțin în sensul asta, adică încerc să înțeleg ce e timpul. Cred că de fapt nici unul din noi n-avem cum să înțelegem ce e timpul.

Cea mai mare șansă istorică a României a fost...?

Au fost două. A fost în 1918 și eu am fost convinsă că putea să fie în 1989. Într-adevăr este o mare nenorocire că acel nou început a fost absolut ratat în 1989. Era un moment în care puteau să ni se întâmple exact ce ni se întâmplase atunci, adică să renaștem. Abia așa îți dai seama cât de importanți sunt totuși politicienii, pentru că văzând cât de derizorii sunt persoanele din jurul nostru, pare că sunt niște caraghioși, la urma urmei. Dar abia făcând comparația îți dai seama ce a însemnat mâna de oameni politici de după 1918, în comparație cu oamenii politici de după 89.

Dați-mi o definiție pentru România de azi?

Nu sunt sigură că știu să răspund, dar cred că suntem o țară și un popor care suntem în continuare în locul unde se bat munții în capete și unde avem defecte determinate de această situație, dar și calități ieșite din comun.

Nu prea merg la recepții, dar când a fost decorat odată prințul Charles m-am dus anume să îl văd de aproape. Președintele nostru a ținut un speech, mulțumindu-i pentru ce face pentru imaginea României, iar prințul Charles a răspuns, oarecum intimidat aproape: „Dar nu, nu cred că trebuie să îmi mulțumiți, chiar nu aveți de ce să îmi mulțumiți. Eu pur și simplu m-am îndrăgostit de poporul dumneavoastră”. Era cel mai frumos lucru pe care l-am auzit despre români.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp