Pentru o sănătate mentală a democraţiei, să ne luăm lumina doar de la dealeri autorizaţi

Foto: Radomir Tarasov / Alamy / Alamy / Profimedia

Libertà…senza te quanta solitudine e un vers dintr-o melodie faimoasă a cuplului Al Bano şi Romina Power. “Libertate, fără tine, câtă singurătate!” – spune versul şi despre asta voi scrie mai departe, despre libertatea de exprimare.

Să luăm un român filo-rus neaoş, care recomandă Telegram şi Sputnik pentru a scăpa de dezinformările obscene ale Occidentului decadent. Să adăugăm că e un influencer cu o vizibilitate medie, în sensul că, în bula lui, e cunoscut şi apreciat pentru ceea ce spune. Să adăugăm că, pe o speţă ce nu are legătură cu sfera politică, şi nici cu cea religioasă (în care opiniile lui sunt cele ale unui creştin ortodox ultraconservator), vine cu un punct de vedere valid. Nu contează aici numele lui şi nici speţa în cauză, ci doar că pe acel subiect el subliniază nişte chestiuni interesante şi de bun simţ şi le reliefează într-un mod convingător şi inteligent.

Acum, să mai spunem că postarea e preluată în mediul online de către o persoană respectabilă, dar – după atenţia grijulie a unora – naivă din punct de vedere politic.

Cu această ocazie am putut constata, încă o dată, predilecţia românilor frumoşi (a celor care rezonează cu cauza Ucrainei, sunt europeni, progresişti şamd) de a face curăţenie pe paginile altora sub motive hilare. Între altele, şi mă opresc la postarea aceasta, ei obiectează că despre subiectul respectiv s-au exprimat la fel de bine, dacă nu mai bine, alţi intelectuali de marcă (dau şi exemple), numai că sunt din tabăra potrivită, prin urmare, dacă persoana cea naivă vrea neapărat să facă distribuiri pe tema respectivă, mai bine să caute ce au zis X şi Y, căci acele persoane se informează din Politico, nu de pe Sputnik, şi ţin la mare cinste instituţiile europene. Totodată, persoana cea naivă ar trebui să ignore ce au de spus pe acel subiect (sau altele) putiniştii români, chiar dacă hic et nunc ei au dreptate, întrucât, validându-le opinia pe nişte chestiuni irelevante, alţii care nu cunosc cât de nocive sunt părerile lor despre NATO, UE şi relaţia României cu SUA, ar putea fi corupţi şi în privinţa acelor opinii unde aceştia se exprimă în termeni euforici despre măreţia preşedintelui rus în calitate de (sic!) ultimă redută a valorilor creştine tradiţionale şi de principal oponent al lui Joe şi Ursulei.

Mai pe şleau, românilor care au învăţat că e bine să fie de partea Ucrainei, a UE şi a SUA, să nu li se ofere posibilitatea să se familiarizeze cu opinii politice contrare, căci convingerile lor ar putea fi deturnate peste noapte de simpatii pro-ruse. De ce s-ar întâmpla asta? Se subînţelege de ce: pentru că românul e prost, uşor manipulabil şi îi lipseşte o doză rezonabilă de discernământ. Aşa că odată ce, printr-un noroc chior, l-ai prins şi i-ai înfiletat creierul în viziunea corectă despre lumea civilizată, e periculos să-l laşi să zburde dincolo de ţarcul unde gândirea îi era ferită de primejdia sucombării în faţa autoritarismului slavofil. Ai putea descoperi că-şi face update la weltanschauung cu malware-uri ruseşti ce atacă front al ideea de democraţie şi doctrina political correctness-ului. Prea riscant.

În concluzie, pentru o sănătate mentală a democraţiei, să ne luăm lumina doar de la dealeri autorizaţi. Noi, pro-europenii, luptăm în toate felurile împotriva Big Brother, dar dacă e totuşi să fie un Big Brother, măcar să fie unul pentru binele cetăţeanului racordat la valorile democraţiei şi civilizaţiei europene!

Numai că, în politică, jocul este murdar şi vădit netransparent oriunde te-ai poziţiona. Împărţirea maniheistă a lumii în buni şi răi, cum încercase a descrie regimul lui Reagan conflictul SUA-URSS, e pueril. Şi nu doar în politică se întâmplă asta. În viaţa de zi cu zi se petrece la fel. Oamenii coabitează pe un subiect şi sunt despărţiţi de altele. Poţi împărtăşi cu cineva credinţa în valorile europene şi, în acelaşi timp, să te separi pe ideea de familie. Sau să fii creştin şi, totodată, precum au făcut francezii, să legiferezi dreptul la avort.

Nu e obligatoriu să fii de acord, ca promotor al euro-atlantismului, cu toată agenda politică şi economică promovată de instituţiile occidentale. Sau dacă eşti euro-sceptic, să susţii invazia rusă în Ucraina.

În aceeaşi logică, doar pentru că nu îl înghiţi pe Putin, nu înseamnă că alţii – care îl îndoapă en-gros cu grandoare – nu au lucruri interesante de spus. E dreptul fiecăruia să aleagă din ce surse se informează, ce postează şi pe cine citează pe paginile personale. Cât timp nu încalci legea, nu ai de dat socoteală nimănui în afara propriei conştiinţe. Acel curent de prostie monumentală, care propunea scoaterea unor autori din manuale în baza opţiunilor lor politice, respectiv rescrierea operelor altora pentru a nu jigni purtătorii de snowflake în ADN, se manifestă în continuare sub alte forme. Am asistat la o situaţie în care cineva care postase versurile “Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!” a fost pus la zid pentru că, în mod voit imbecil, unii au asociat preferinţele politice ale lui Radu Gyr cu cele personale. După gândirea creaţă a multora, dacă postezi un citat din “Călătorie la marginea nopţii” al lui Celine, automat eşti filo-fascist. Sau dacă îţi place Gorki, eşti fan Stalin. 

Supărătoare aici e ipocrizia moraliştilor. Pentru că, dacă îi iei la bani mărunţi, le poţi uşor demonstra că nici idolii lor n-au fost cine ştie ce uşi de biserică. Citiţi viaţa lui Calvin, citiţi viaţa lui Chaplin, a Maicii Tereza, a lui Kennedy sau Churchill, citiţi viaţa oricărui mare regizor, poet, scriitor şi veţi rămâne şocaţi de vieţile lor private.

Totuşi, rişti să te transformi într-un paria dacă îţi manifeşti preferinţa pentru opinia unei personalităţi a cărei moralitate e maculată după standardele la modă. Dar tocmai aici e buba, că unora le sunt trecute cu vederea aceleaşi slăbiciuni care nu le sunt iertate altora.

Cum zilnic eşti martorul unei revărsări de dojeni şi avertismente blajin-ameninţătoare când se face referire la nume discreditate, apare întrebarea legitimă de ce această poliţie care analizează cazierul ideologic al celebrităţilor nu e la fel de consecventă cu toţi. De ce vituperează că li se cere lui Gheorghe şi Ion să se scoale, dar nu se indignează la bastarzii fără glorie ai infamului Harvey Weinstein? De ce, în România, nu s-au revoltat la expoziţia Picasso, a acelui Picasso care, membru al Partidului Comunist Francez fiind, nu a criticat politica Moscovei după revolta muncitorilor germani din 1953, nici după evenimentele din Ungaria din 1956 şi nici după revolta de la Praga din 1968? De ce aceiaşi cerberi nu şi-au dat ochii peste cap la expoziţia lui Salvador Dali, care a susţinut regimul fascist al lui Franco şi care-i scria lui Andre Breton că rasele non-albe ar trebui înrobite? Deşi Heiddeger a fost membru al Partidului fascist german până la desfiinţarea acestuia, iar Ezra Pound, admirator al lui Mussolini, dacă Gabriel Liiceanu se inspiră într-un eseu din “Fiinţă şi timp”, iar Cărtărescu citează un vers al lui Pound, nu i-ar trece nimănui prin minte să-i numească fascişti. Şi bine fac, căci ar fi absurd. Să mai amintim de simpatiile legionare ale lui Eliade, Cioran sau, după unii, ale lui Lucian Blaga? Evident, nu tresare nimeni când se face apel la autoritatea intelectuală a acestora, şi e normal. Dar de ce nu e la fel de normal şi cu alţii?

Aparent, aprecierea cuiva nu ţine de tine şi nici de obiectivitate, ci de consiliul ubicuu, dar invizibil care decretă cine e prizabil şi cine, nu. Arată-mi pe cine citeşti şi pe cine urmăreşti în online ca să-ţi spun ce membru de încredere al societăţii eşti. Hemingway a arătat cât de false sunt asemenea premise, dând exemplul lui Iuda şi al companionilor lui, dar asta nu e o scuză. Dacă îţi raliezi opinia unor nume compromise, muştruluiala e de la sine înţeleasă. Şi nu numai că eşti certat, dar situaţia va degenera în isterie dacă se va constata că persisţi în eroare. În ceea ce aceste tribunale consideră a fi o eroare.

M-am uitat azi dimineaţă la postarea preluată de persoana ce fusese blând admonestată de cei care i-au pus în vedere că distribuirea lui aparţinea – impardonabilă greşeală! – unui putinist notoriu.

Fusese ştearsă şi, în locul ei, apăruse un disclaimer în care respectivul – care nu are nicio treabă cu politica; de altfel, nici nu e român, e chinez stabilit în România, un teolog cu veleităţi extraordinare de cărturar – îşi face, voalat, mea culpa.

Doamne păzeşte!

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp