Sari la continut

Vorbește cu Republica și ascultă editorialele audio

Vă mulțumim că ne sunteți alături de șapte ani. Ascultați editorialele audio publicate pe platformă. Un proiect de inovație în tehnologie susținut de DEDEMAN.

Mihnea Măruță: „Cu fiecare minut pe care îl dăruiești rețelei de socializare, aceasta îți cunoaște și mai bine sentimentele. Nu numai că nu te poți bate cu ea, dar nici măcar nu știi ce știe ea despre tine”

Mihnea Măruță

Foto: Nicu Cherciu

Pentru prima oară în istoria umanității, orice om obișnuit are șansa de a fi ținut minte mai mult de o generație sau două. Acest lucru se întâmplă datorită rețelelor de socializare, care tentează fiecare individ cu ispita nemuririi, spune Mihnea Măruță, jurnalist, doctor în filozofie și profesor asociat la Universitatea "Babeș-Bolyai" din Cluj. În cartea „Identitatea virtuală”, bazată pe teza sa de doctorat, Mihnea Măruță descrie și prețul: faptul că, în loc să trăim cu adevărat, ajungem să trăim pentru rețea, absentând din propria viață. „În loc să trăiesc în viața mea și să-mi să desfășor viața după niște alegeri care au de-a face cu nevoile sau cu visurile mele, eu îmi modific zilele ca să am ce să postez în rețea. Îmi imaginez astfel că, atunci când voi posta în rețea, voi fi mai fericit decât atunci când am trăit evenimentul propriu-zis, ceea ce înseamnă că, într-un fel, viața mea se desfășoară mereu în raportare cu rețeaua, viața mea devine un fel de materie primă pe care să o pot arăta altora”, explică autorul într-un interviu pentru Republica, a cărui primă parte o puteți citi aici.


O consecință pe care utilizarea rețelelor de socializare o are asupra noastră este pierderea atenției. „Mintea noastră e bombardată încontinuu de informații din domenii extrem de diverse. Rețete de mâncare, cum dansează unii, cum joacă fotbal alții, viețile private ale altora din alte țări, cu care nu avem nimic de-a face, toate aceste lucruri ne bombardează mintea și noi nu stăm, cum ar fi normal, să le prelucrăm și să le ordonăm ca atunci când, de exemplu, citim o carte și ne facem notițe. Mintea ta nu apucă să prelucreze și să sistematizeze informațiile pe care le primești când faci scrolling în rețea ; se produce ceea ce, în teologie se numește împrăștierea minții. Este unul dintre cele mai mari pericole asupra cărora avertizează oameni mult mai înțelepți decât noi. De ce e periculoasă împrăștierea minții? Pentru că în viață nu poți realiza nimic cu adevărat consistent decât atunci când știi cum să te concentrezi”, subliniază Mihnea Măruță.

În opinia sa, o altă schimbare de proporții este că, pentru prima oară în istoria umanității, cedăm mașinilor, inteligenței artificiale, tot ceea ce avem mai de preț - ceea ce ne definește ca oameni. „Cu fiecare minut pe care i-l dăruiești, rețeaua îți cunoaște și mai bine sentimentele și îți furnizează și mai mult din conținutul dorit, iar dependența este absolut evidentă și este în creștere. Nu numai că nu te poți bate cu ea, dar nici măcar nu știi ce știe ea despre tine. Dacă mergem în zona scenariilor distopice, că vom ajunge să ne batem cu inteligența artificială, nu știm nimic despre operațiunile dinăuntrul ei, dar ea știe despre noi lucruri pe care noi nici nu le bănuim”, spune Mihnea Măruță.

În cartea ta, „Identitatea virtuală”, folosești, referindu-te la prezența de pe rețelele sociale, un concept, "simulacrul de sine", și descrii o bătălie în care este miza este pierderea sau salvarea sinelui. Cum așa?

Simulacrul este acea imagine, în sens general, care este creată din nimic. Platon diferențiază între două mari categorii de imagini - imaginea care imită un model, care este o copie, și imaginea care este creată din mintea noastră, pe care noi astăzi o numim simulacru. Inclusiv o carte, să zicem, pe care am creat-o din mintea noastră, sau un film pot fi numite simulacre. Problema este că atât Platon, cât și mulți dintre cei care au venit pe urmele sale au analizat statutul ontologic al acestui tip de imagine și și-au dat seama că, într-un fel, ea are de-a face cu răul.

E ca și cum noi, oamenii, avem la dispoziție o portiță pe care, dacă o deschidem, putem să facem loc în realitate non-realității sau acelui ceva care în filosofie se numește neființă sau nimic. E ca și cum noi, oamenii, datorită creierului nostru, putem deschide această ușiță prin care neființa intră în teritoriul ființei, al realității noastre. De fiecare dată când noi creăm ceva din nimic, nimicul ăla se amestecă cu realitatea.

Ce am descoperit eu, gândindu-mă la povestea din teză, este că și ceea ce creăm în social media și în rețele este un simulacru. Fantoma asta pe care o creăm în rețea este de tipul simulacrului. Tot ceea ce facem în rețea seamănă cu noi, pe de-o parte, pentru că e făcut de noi, dar, pe de altă parte, nu seamănă cu noi, pentru că ascunde tot ceea ce nouă nu ne convine. Ăsta ar fi simulacrul, ceva care îți dă impresia că imită realitatea, dar, de fapt, nu o imită, ci este o creație cu totul nouă, de sine stătătoare, unică.

Deci ce facem noi în social media, iar asta e o schimbare majoră la nivel global, este să inundăm realitatea cu simulacre, care sunt create din nimic. Într-un fel, e ca și cum noi, toți cei care suntem utilizatori de social media, am deschis ușițele astea prin care ființa comunică cu neființa. Și invadăm realitatea cu niște entități pe care nu le putem controla, pe care nu le putem înțelege și despre a căror evoluție nu știm nimic, de fapt. Că noi nu știm unde ajung toate fragmentele pe care le postăm în rețea, cine le vede, cum le interpretează, ce modificări produc acele postări în mințile celorlalți. Deci invadăm realitatea cu niște fantome pe care le lăsăm să umble de capul lor prin lume.

De unde vine nevoia asta noastră de a pune în rețea tot ce considerăm noi că trebuie să arătăm?

Rețelele ne oferă această ispită care n-a mai existat în istoria oamenilor până acum 10-15 ani. Dacă erai un om normal, puteai spera că, după ce mori, o să fii ținut minte de copii și de nepoți, eventual. Știai că, dacă nu ești om politic sau savant sau artist faimos sau erou, tot ce va rămâne după tine e o piatră de mormânt într-un cimitir. Majoritatea oamenilor erau împăcați cu această idee, că după ei rămâne o amintire timp de o generație - maximum două.

Dintr-odată, datorită rețelelor, orice om care are un telefon mobil conectat la internet poate spera că se adresează lumii întregi, pe de-o parte, și, pe de altă parte, că nu va fi uitat mult mai mult timp, pentru că știe că ceea produce în rețea va rămâne undeva, stocat în memoria serverelor care constituie rețeaua. Dintr-odată, apare această ispită: eu nu știu dacă există rai sau iad, dar s-ar putea să rămână ceva după mine, să mă imortalizez cumva, datorită social media.

Și atunci, dintr-odată, în această relație intervine presiunea. Și anume: cum să fac să mă imortalizez cât mai frumos, cât mai luminos, cât mai fericit, cât mai pozitiv? Și atunci postez și arăt despre mine doar acele lucruri care mi se pare că mă vor păstra într-o lumină extraordinară, pentru că, inconștient, îmi dau seama că asta s-ar putea să fie tot ceea ce rămâne după moartea mea.

Marea presiune care există în viața fiecărui om, și anume ce rămâne după noi, cu care ne confruntăm în fiecare zi, pentru că știm că suntem muritori, își găsește în rețelele de socializare o ispită formidabilă. Și anume: hai la noi, imortalizează-te prin intermediul nostru și nu vei mai muri după o generație sau două, ci va rămâne după tine, mult timp, varianta care îți convine ție despre tine. Și aici e marea ispită, că noi nu arătăm decât ce ne convine.

Aici intervine problema cea mare: cu cât sunt mai de succes în rețea, cu atâta voi alimenta rețeaua doar cu acele subiecte, imagini și tipuri de postări care mi se pare că mă avantajează.

Una dintre ideile din carte este aceea că ajungem să trăim pentru rețea. Și descrii o imagine cu care suntem toți familiarizați: când te duci la un eveniment, la un concert, nu vezi doar spectatorii privind spre scenă, ci și o mare de telefoane care filmează scena. De ce facem totuși asta?

Mergem pe dealul de unde se vede panorama orașului și ne facem 500 de selfie-uri. Sau, ca să dau un exemplu mai cunoscut în București, mergem la Casa Miței Biciclista și ne facem selfie-uri. De ce toată lumea merge la repere din acestea care dau foarte bine în poze și își face sesiuni foto acolo?

Ca să aibă ce să posteze în rețea și să arate foarte bine. În loc să trăiesc în viața mea și să-mi să desfășor viața după niște alegeri care au de-a face cu nevoile sau cu visurile mele, eu îmi modific zilele ca să am ce să postez în rețea. Îmi imaginez astfel că, atunci când voi posta în rețea, voi fi mai fericit decât atunci când am trăit evenimentul propriu-zis, ceea ce înseamnă că, într-un fel, viața mea se desfășoară mereu în raportare cu rețeaua, viața mea devine un fel de materie primă pe care să o pot arăta altora. Ceea ce mă domină pe mine este cum mă văd alții.

Tot ce îți induc rețelele este să ai experiențe pe care să le arăți, așa încât tu mereu ești cu gândul: oare asta e "instagramabilă" sau nu? Oare acest loc în care am ajuns dă bine în poză? Oare mâncarea pe care o mănânc îi va impresiona pe ceilalți? Oare cartea pe care o citesc îi va face invidioși pe ceilalți?

Nu trăiești mai puțin așa și atunci nu vine asta în contradicție cu intenția pe care o ai, de a fi nemuritor?

Viața ta devine o permanentă raportare la ceilalți. E ca și cum tu pui deoparte viața ta reală, pentru că, de fapt, tu nu trăiești pentru tine, nu trăiești ca să faci bine în jurul tău sau ca să cauți împlinirea propriilor visuri, ci trăiești ca să impresionezi și să aduni cât mai multe like-uri sau inimioare peste câteva zile. Și atunci viața ta e tot timpul o proiecție.

Unul dintre capitole chiar se cheamă „Absența din propria viață”.

Da, despre asta e vorba. Până la urmă, întrebarea este: de ce te-ai născut? Care e rostul tău pe lume? Rostul tău este să-i impresionezi pe alții cu chipul tău, surprins în cât mai multe locuri din orașul unde trăiești sau din locurile în care călătorești? Sau rostul tău e tocmai să cauți care îți e rostul? În momentul în care tu te raportezi continuu la viitor ca fiind sursa de satisfacții venite din rețea, și nu la viitor ca la momentul în care s-ar putea să ți se împlinească anumite obiective, tu, de fapt, nu trăiești în propria viață.

Mi se pare că, din perspectiva asta, rețelele sunt aliatul cel mai bun a ceea ce Freud numește principiul plăcerii. Freud face această separație - principiul plăcerii care se bate în psihicul nostru cu principiul realității. Noi vrem ca dorințele să ni le satisfacem în momentul ăsta, dar marile obiective și marile realizări nu se pot înfăptui pe loc. Adică a avea o familie, a deveni un om bun, a scrie o carte și așa mai departe. Acestea nu se pot realiza decât dacă muncești ani de zile, dacă investești, dacă ai răbdare - acesta e e principiul realității.

Cred că ceea ce îi afectează pe copiii noștri în cea mai mare măsură este această senzație că, dacă pun degetul, se întâmplă în secunda asta. Or, încă o dată, lucrurile cu adevărat importante în viață nu se întâmplă în secunda asta, nu se întâmplă nici mâine, nici poimâine, nici luna viitoare, nici anul viitor. Lucrurile cu adevărat importante și marile realizări ale fiecăruia dintre noi sunt cele la care muncim ani de zile, sperând că va veni o zi în care ni le vom împlini.

Ce rol joacă telefonul prin care intrăm în lumea virtuală în ecuația asta?

Este o eroare să spunem că tehnologia e doar un mijloc și că noi decidem dacă o folosim bine înspre bine sau înspre rău. Este o prejudecată să credem că tehnologia este neutră. Tehnologia nu este neutră: mai ales când are un asemenea impact planetar, este ca un fel de matriță care ne schimbă viețile și care se așază peste toate acțiunile noastre.

O să vă dau un exemplu simplu: există cărți care spun cât de tare s-au modificat relațiile de cuplu și relațiile sexuale, în particular, odată cu generalizarea proprietății asupra mașinilor, începând din Statele Unite. Faptul că ai o mașină care e a ta a schimbat cu totul relațiile dintre tineri, pentru că puteai să o iei pe ea sau pe el în mașina ta, care să devină locul intimității. Deci acesta e un exemplu în care tehnologia schimbă lucrurile la nivelul radical al comportamentelor care ne definesc viața.

Să ne gândim, de pildă, cum era să chemi un taxi pe stradă, ce gest făceai sau cum fluierai. Acum intri pe aplicație, deci ți se schimbă cu totul comportamentul.

Aici mai am un exemplu interesant: faptul că generația copiilor și adolescenților de astăzi consideră că a suna la telefon pe cineva este o formă de agresiune. Ei nu mai vor să fie sunați la telefon și nici nu sună pe altcineva, deoarece li se pare că, în momentul în care telefonul sună, s-a întâmplat ceva rău.

Și atunci se transformă inclusiv această relație - prima dată trebuie să dai un mesaj, dacă ai nevoie de cineva. Așadar, telefonul devine un fel de zid în spatele căruia copiii noștri se ascund și se protejează; telefonul nu e doar ecranul prin intermediul căruia au acces la o lume întreagă, ci și „peretele” după care vor să se simtă protejați.

În carte vorbești numai nu numai despre „trăirea activă în rețea", ci și despre trăirea pasivă. Și voiam să te rog să vorbim un pic despre consecințele asupra atenției noastre, asupra conștiinței noastre, pe care le au momentele nenumărate în care scrollăm la infinit.

Să luăm cel mai bun exemplu, și anume TikTok, aplicația pe care tot mai multă lume petrece ore întregi în fiecare zi. Întrebarea fundamentală este ce se întâmplă cu mintea noastră când facem acest scrolling la infinit. Mintea noastră e bombardată încontinuu de informații din domenii extrem de diverse. Rețete de mâncare, cum dansează unii, cum joacă fotbal alții, viețile private ale altora din alte țări, cu care nu avem nimic de-a face, toate aceste lucruri ne bombardează mintea și noi nu stăm, cum ar fi normal, să le prelucrăm și să le ordonăm, la fel ca atunci când, de exemplu, citim o carte și ne facem notițe.

Mintea ta nu apucă să prelucreze și să sistematizeze informațiile pe care le primești când faci scrolling în rețea, ceea ce înseamnă că se produce ceea ce în teologie, de exemplu, se numește împrăștierea minții. Este unul dintre cele mai mari pericole asupra cărora avertizează oameni mult mai înțelepți decât noi. De ce e periculoasă împrăștierea minții? Pentru că în viață nu poți realiza nimic cu adevărat consistent decât atunci când știi cum să te concentrezi.

Originalitatea presupune să stai înăuntrul minții tale și, pe baza informațiilor pe care le deții, să încerci să găsești, cuplând tot ceea ce știi, ceva ce până atunci nu mai gândiseși. A avea o minte împrăștiată înseamnă, printre altele, că e mult mai afectată capacitatea de a deveni original.

E mult mai afectată capacitatea de concentrare, în primul rând, iar capacitatea de concentrare este esențială pentru a crea ceva original. Și dacă nu ești capabil să creezi ceva original, înseamnă dintr-odată o sumedenie de efecte, de exemplu la job. Dacă tu nu ești capabil decât să faci lucruri pe care să le imiți, pe care le vezi la alții sau pe care ți le-a dat șeful să le faci, dacă nu ești capabil să ai inițiativă, n-o să ajungi să câștigi mai bine, n-o să ajungi să fii promovat, nu o să ajungi să ai satisfacții. O să devii și mai trist, și mai depresiv, și mai anxios, și o să te întrebi "de ce pe mine mă ține șeful pe salariul ăla și îl promovează pe X?". Pentru că nu ești capabil să produci lucruri originale, pentru că nu ești capabil să ți se dea o responsabilitate. Și de ce nu ești capabil? Pentru că ai o minte împrăștiată.

Care ar putea fi leacul?

Mi se pare că singura soluție pe care o putem propune și pe care fiecare trebuie să și-o aplice și să o individualizeze este această ancorare în realitate. Să găsești niște ancore care să te facă să nu uiți de realitate, să nu ți se pară că ceea ce trăiești în rețea e mult mai fascinant.

Și mai este o idee, am preluat-o și eu de la un cercetător care se numește Silviu Man. Există aceste trei ancore:

  • Să te gândești la corpul tău și să ai mai multă grijă de corpul tău, pentru că e o ancoră care te ține atent la realitate. În mod normal, social media și, în general, această tendință mondială, care vine cu inteligența artificială și cu metaversul, presupun să uiți de corpul tău, pentru că ești mult mai fericit dacă doar mintea ta e scufundată în rețea. Or, hai să fim un pic mai atenți și să ne întoarcem la corp și să facem lucruri pentru el, ca să ne menținem un pic privirea întoarsă înspre realitate.
  • A doua idee este să-ți găsești un loc pe care să-l numești acasă. Să nu fii mereu pe drumuri, să nu fii nomad. Stabilește-ți un loc despre care să simți că e locul în care te întorci și unde te liniștești, unde te așezi și unde te regăsești pe tine.
  • Și, dacă nu ai deja, încearcă să-ți cauți sau să îți creezi o comunitate cu care să faceți împreună lucruri reale, să mergeți la meci, să ieșiți la bere, să mergeți la film, să ieșiți la biliard, să mergeți la slujbă duminica. Să faci parte dintr-o comunitate de oameni pe care îi poți lua în brațe, nu doar pe care îi vezi prin intermediul unor ecrane. Oameni care să se uite în ochii tăi când ți-e greu sau pe care tu să-i asculți când lor le e greu.

Acestea trei ar fi ancorele, dar fiecare trebuie să și le individualizeze: să nu uite de corpul fizic, să nu uite de locul pe care îl numește acasă și să nu uite că are nevoie de prieteni și prietenii au nevoie de el.

Foarte frumos spus. Acum a mai apărut o provocare, inteligența artificială, ascensiunea mașinilor în lumea noastră. Pare că am început să cedăm controlul, să le cedăm ceva foarte prețios.

Această relație nu este doar unidirecțională. Adică, să zicem, eu apelez la ChatGPT și îmi vine cu toate răspunsurile posibile și mi-a rezolvat o parte dintre problemele mele. Problema e că există și sensul invers.

Acum 2 ani, în Statele Unite, compania TikTok a fost de acord să plătească 92 de milioane de dolari ca să nu se declanșeze un proces în care era acuzată că scanează și monitorizează fețele utilizatorilor.

Deci TikTok funcționează pe baza unui soft de inteligență artificială, de machine learning, care nu numai că vede la ce te uiți, la ce zăbovești, și îți oferă și mai mult din acele categorii, dar se și "uită" la tine și vede cum ți se modifică chipul, cum ți se modifică mimica în relație cu acel video. Adică, vorba lui Nietzsche, când te uiți mai mult timp în abis, și abisul se uită la tine.

Softul de inteligență artificială se "uită" la tine și știe ce te emoționează, ce te face vesel, ce te revoltă.

Relația dintre noi și rețele nu este numai despre faptul că eu pot să mă adresez lumii întregi, ci este și inversă. Și anume, rețeaua știe despre mine mai multe, într-un fel, decât știu eu despre mine, și îmi livrează exact acele conținuturi care să mă facă să petrec și mai mult timp acolo.

Atunci se naște această întrebare: cine mai sunt eu, care mai sunt secretele mele? Pentru că, până la urmă, ceea ce nu știe nimeni despre tine este ceea ce te definește cu adevărat. Ce anume despre tine nu îi dai rețelei în momentul în care te uiți la ecran? Asta e o întrebare foarte interesantă. Pentru că tu nu știi cum reacționezi când vezi un videoclip cu pisici sau un videoclip violent. Dincolo de datele tale pe care le cedezi sunt lucruri mult mai adânci, și anume ce te emoționează.

E ceea ce, în zona asta de inteligență artificială, se numește sentiment analysis, adică inteligența artificială îți analizează și sentimentele, le stochează și, pe baza lor, învață continuu despre tine. Cu fiecare minut pe care i-l dăruiești, de la zi la zi, rețeaua îți cunoaște și mai bine sentimentele și îți furnizează și mai mult din conținutul dorit, deci dependența pe care o creează este absolut evidentă și este în creștere. Nu numai că nu te poți bate cu ea, nici măcar nu știi ce știe ea despre tine.

Iar dacă mergem în zona scenariilor distopice, de pildă că vom ajunge să ne batem cu inteligența artificială, noi nu știm nimic despre operațiunile dinăuntrul ei, dar ea știe despre noi lucruri pe care noi nici nu le bănuim.

Ai scris o lucrare de doctorat pe care ai publicat-o aproape așa cum era pentru publicul larg, cu bibliografie, note de subsol, cu numeroase referințe. De ce nu ai simplificat lucrurile în carte?

Mărturisesc că a existat această discuție, dacă să facem sau nu o variantă mai populară. Și am riscat, într-un fel. Ținând cont cât de puțină lume mai citește în România, a fost un risc și mai mare, dat fiind că e o carte de filosofie și o carte, să zicem, destul de complicată. Vestea bună este că, din motive pe care nu le știu, reacția cititorilor a fost extraordinară. E ca și cum publicul ar fi zis – vrem să înțelegem, avem dispoziția de a acorda răbdare, vrem să avem conceptele cu care să putem să prelucrăm ceea ce ni se întâmplă în social media.

Marea greșeală, cred, este să pleci de la premisa: publicul nu citește, hai să-l disprețuim. Ce s-a întâmplat cu cartea mea îmi arată că există dorință de a învăța, există dorință de a afla mai multe și există dorință ca, dacă cineva vine și te ia de mână și îți arată – uite, hai s-o luăm pe drumul ăsta și să nu te sperii, oamenii își doresc să parcurgă un asemenea drum.

Mihnea Măruță, cu doi foști studenți. Foto: Raul Ștef

.De altfel, cartea ta, care se află la al doilea tiraj, fiindcă primul s-a epuizat în câteva luni, este și o foarte bună introducere în filozofie.

Mă bucur că spui asta, pentru că am primit și eu această reacție de la mulți cititori, iar aceasta este una dintre marile mele bucurii. O seamă de tineri care se speriau până acum de posibilitatea de a citi o carte de filozofie au descoperit că filozofia e frumoasă, că ea poate fi accesibilă, că, uite, există și titlul ăsta, există și nenea ăsta care a scris despre lucruri care astăzi sunt valabile. Una dintre marile mele bucurii e că această carte a deschis, într-un fel, pofta de a citi filozofie, sau de a citi lucrări mai complicate, unui public care nu făcea până acum acest lucru.

Ce recomandări de lectură le-ai face tinerilor?

Le-aș zice să nu se sperie și să înceapă să citească ușurel Dialogurile lui Platon, fiindcă s-ar putea să aibă o surpriză. Există, cred, în rândul tinerilor această reținere: ce ar putea să mai însemne pentru mine un text scris acum 2500 de ani? Ei bine, cam toate sunt valabile, și asta e una dintre minunățiile filozofiei, că majoritatea conceptelor cu care operăm astăzi au fost lansate acum vreo 2500 de ani, în Grecia antică. Le-aș recomanda să încerce s-o ia ușurel cu primele Dialoguri ale lui Platon.

Le-aș mai recomanda o carte extraordinară, care mie mi-a folosit foarte mult, și care se numește Simulacre și simulare, a lui Jean Baudrillard, care a prevăzut încă din anii ‘80, într-un fel, ceea ce noi trăim în zilele noastre. De exemplu, are un pasaj extraordinar despre faptul că noi nu mai votăm persoane reale, ci de fapt votăm dubluri, dubluri virtuale.

Din moment ce tot ceea ce vezi tu cu privire la politicieni este pe un ecran, și nu te mai întâlnești cu omul real la mitinguri, la întâlnirea electorală, din moment ce el nu mai merge să dea mâna din casă în casă, cum era pe vremuri, atunci tu, de fapt, votezi o dublură virtuală care, la un moment dat, s-ar putea chiar să fie creată de inteligență artificială. Adică să nici nu existe omul care este replicat pe ecran. Știu că pare imposibil, dar este un roman grozav din anii ‘90, Generation P, al unui scriitor rus, Viktor Pelevin, roman în care candidatul la președinție este o entitate digitală creată de o agenție de publicitate.

Apoi, mie mi-a fost foarte folositor Heidegger, dar este greu dacă începi direct cu Heidegger.

Dar poate cea mai importantă recomandare, pe care o fac și studenților mei, este asta: nu lăsați să treacă nici o zi fără să citiți ficțiune, pentru că intuiția marilor romancieri este, uneori, mult mai bună decât a filozofilor. Mie și pentru teză mi-au fost de folos, de exemplu, Dostoievski sau Bioy Casares sau Shakespeare, fiindcă au intuiții și formule care rezumă mult mai bine o anumită situație sau o anumită dilemă decât ar face-o un filozof.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • O grămadă de premise sunt greșite. Nu toată lumea trăiește cu gândul la posteritate. Cu siguranță că nici 0,001% dintre postacii pe rețelele de socializare nu se gândesc la ce o să lase după moarte în momentul în care publică ceva pe FB, Insta sau pe alte rețele. O fac pur și simplu pentru a comunica prietenilor/cunoscuților/colegilor ceva ce lor li se pare interesant de urmărit. Iar scroll-atul în neștire poate că este o împrăștiere a minții – sigur este o pierdere de timp – dar mulți o consideră divertisment. Nu vii acasă după 8-10-12 ore de muncă și trebuie să fii în continuare focusat, să nu cumva să pierzi șansa de a fi ținut minte mai mult de o generație. Să fim serioși!
    Oricum ar fi, este alegerea fiecăruia cum își petrece timpul liber, pentru că despre acest timp vorbim. Unii poate au plăcerea să citească Etica Nicomahică a lui Aristotel, alții poate vor să iasă cu cățelul la plimbare sau să scroll-eze pe TikTok. Fiecare se relaxează în felul lui.
    Și nu toți trăiesc pentru a fi creativi. Prefer să merg la un restaurant și să mănânc un papanaș făcut după o rețetă tradițională, nu să constat pe papilele mele gustative cât de original și de creativ a fost maître chef, care poate a pus sare în loc de zahăr și cardamon în loc de afine.
    La fel, acele fragmente ale realității, pe care dl Mihnea Măruță le asimilează cu “neființa”, nu reprezintă decât simple artefacte, la fel ca orice alte artefacte existente înainte de epoca rețelelor de socializare. Cu excepția tehnologiei, pe plan ideatic, prin ce diferă o postare de FB de o fotografie făcută de o bunicuță la Vatra Dornei acum 80 de ani sau de picturile rupestre din Altamira? Toate cazurile nu fac decât să imortalizeze scene de viață, dar na, acum ne place sau nu, fiecare are posibilitatea la “nemurire” digitală, cu un simplu “tap” pe ecranul telefonului.
    În treacăt fie spus, în caz de colaps al societății contemporane și resetare tehnologică “de la zero”, tot ce e memorat în format digital se va pierde masiv, foarte puține fiind suporturile care pot memora date pe o perioadă mai mare de ~ani/zeci de ani.
    Și pentru că la final se vorbește puțin și despre alegeri electorale, cine în ziua de azi ar mai sta să asculte discursuri sforăitoare, promisiuni deșarte, chiar dacă “face-2-face”? Cine ar vrea să mai dea mâna cu un PNL-ist care i-a promis că dușmanul lui pe vecie este PSD-ul? Mult mai bine ar fi să voteze nu după discursuri "in real life", pentru că nu vor fi fost decât vorbe în vânt, cât mai cu seamă după faptele cu care partidele se pot lăuda. Adică, filosofăm noi, dar faptele sunt cele care ar trebui să ne determine cui merită să îi încredințăm următorul mandat.
    • Like 1


Îți recomandăm

Familia Mirică

„Eu, soția, mama și tata. Mai nou, sora și cumnatul care au renunțat să lucreze într-o firmă mare de asigurări ca să ne ajute cu munca pământului. Au fugit din București și au venit la fermă, pentru că afacerea are nevoie de forțe proaspete. Și cei 45 de angajați ai noștri, pe care-i considerăm parte din familie”. Aceasta este aritmetica unei afaceri de familie care poate fi sursă de inspirație pentru toți tinerii care înțeleg cât de mult a crescut valoarea pământului în lumea în care trăim.

Citește mai mult

Dan Byron

Într-un dialog deschis, așa cum sunt și majoritatea pieselor scrise de el, Daniel Radu, cunoscut mai degrabă ca Dan Byron, a vorbit recent la podcastul „În oraș cu Florin Negruțiu” despre copilăria sa, cântatul pe străzi la vârsta de 16 ani, amintirile mai puțin plăcute de la Liceul Militar de Muzică, dar și despre muzica sa și publicul ei întinerit. (Foto: Cristi Șuțu)

Citește mai mult

RetuRO

Sunt pline rețelele sociale cu postări ale oamenilor care descriu că simt furie, frustrare, neputință, când văd deșeuri în Lacul Roșu sau lacul cu nuferi din Ipoteștii lui Eminescu, în stațiuni montane sau pe litoral. Le vedem peste tot - pe stradă, pe marginea drumurilor naționale, în tren, din tren, pe lângă calea ferată, în grădinile blocurilor, în gropile de gunoi de la marginea satelor, pe albiile pârâurilor și râurilor, în păduri.

Citește mai mult