Politehnica, spre deosebire de celelalte facultăți, nu era o plimbare prin parc, ci un program de antrenamente dure pentru pifani

Foto: Universitatea Politehnică 

Pentru că marea majoritate a cărților de povești sunt scrise de oameni de litere, atunci și personajele principale fac parte tot din cercul de cunoștințe apropiate, fiind prezentate în avantaj, ca pentru a câștiga bunăvoința Cuvântului. Inginerii au apărut, în general, în romane polițiste, pe post de vânzători de secrete industriale, creatori de rețele alambicate de făcut bani și chiar și în roluri de pistolari. Și Haralamb Zincă, și Rodica Ojog-Brașoveanu, care mi-au furat din somnul multor nopți ale tinereții, au pus câțiva la stâlpul infamiei. Melania, Mirciulică și locotenentul Azimioară, de exemplu, se luptau cu combinații complexe de situații, strategii izvorâte din prea multă analiză matematică și izomorfism cu cheltuire de lucru mecanic. Mai politehnistă și de clasă muncitoare părea să fi fost Minerva, care a avut totuși norocul să se pricopsească la Miliție, în timp ce multe din doamnele și domnișoarele absolvente de Politehnică au ajuns, după decembrie 1989 și după plivirea industriei, fermecătoare vânzătoare de boutique. Am renunțat la facultatea de mecanică fină la sfârșitul anului patru; mulți cititori s-au plâns de corupție, dar a fost nimic pe lângă ce s-a întâmplat la umbra buimăcelii ce-și arătase brusc colții în 1990. 

Infracțiunile despre care vreau să vă povestesc au avut însă loc în era ceaușistă. În primul an de Politehnică se preda Filosofia. Unii s-au plâns și de limbile străine, dar cum aveau să plece mai târziu să profeseze în Europa, în America sau în Canada fără bagaj? Filosofia era pânza de păianjen pe care echilibriștii elefanți politehniști valsau șuruburi, piulițe, cuțite de strung, motoare, condensatori, zale de calculator și dorința lor termodinamică de a îmblânzi cifrele și metalul. Politehnica corecta chiar și micile deviații de sept vizionar. De pildă, eu am avut de copil probleme cu orientarea în spațiu, de aceea geometria mi-a jucat uneori feste. Poate că am lăsat prea ușor și prea deliberat piramidele să-și facă de cap și conurile să-și țină singure de umbră... La facultate am făcut însă cunoștință cu geometria descriptivă, un fel de comentariu literar al desenului tehnic, ce bucurie! Dovadă că și la Politehnică te puteai îndrăgosti. Am fost printre cei care au prins predarea limbii latine în gimnaziu și care, vrând-nevrând, au dus pe umeri, ca pe niște trese, și niște firimituri din greaca veche. Toate acele constante: miu, ro, alfa, gamma, lambda, delta, epsilon, niu, pi, psi, theta ce erau? Pavajul lui Ulise către schema cinematică a strungului automat. Au existat însă și cântece de sirenă.

Profesorul de Mecanisme era și prodecan, așa că examenul îl dădeam cu asistentul profesorului. Materia era interesantă, dar concentrată, se putea întâmpla să uiți o formulă sau două. Ne-a învățat însă să privim în ochi magnetofonul și să-i descifrăm secretele. Asistentul era un om plăcut, la muncile agricole, împreună cu alți profesori, sprijinise aducerea unor artiști de București, cântăreți și actori, care să ne mai mângâie aleanul, nouă și întregului sat de Bărăgan. S-a mai lăudat, însă, și cu faptul că nimeni nu reușise să copieze la vreun examen cu dumnealui, iar celui care ar fi reușit și ar fi putut demonstra că a reușit îi oferea un 10. Nu pot să vă spun ce metodă am folosit pentru că s-ar putea să fie încă în uz, lăsată moștenire de generații. Am să vă spun doar că s-a înscris chiar din primele minute de examen, o copiuță-motocicletă, făcută pe elastic, pur și simplu s-a aruncat în aer. Goooool!!!! Pentru că infractorul nu apucase să copieze a fost lăsat să continue, dar doar după ce s-a scuturat de toată colecția de motoare. Eu știam materia, dar o provocare rămâne o provocare. Nu eram sigură pe una din formulele acelea lungi cât un rând de poveste, așa că am tras cu ochiul. Am luat examenul cu 9. Nu m-am lăudat cu fapta mea reprobabilă, doar nu eram proastă să-mi vând secretul pe un 10 iluzoriu, care putea oricând să-și rupă picioarele într-un 4 sau în exmatriculare!

De aranjat un examen a fost cu mult mai greu. M-a apucat în anul patru, după ce sărbătorisem prea mult o victorie. Se înființaseră cursuri noi, unul dat în grija unuia din asistenții profesorului Traian Demian, întemeietorul și descălecătorul catedrei de mecanică fină de la Institutul Politehnic București. Îmi cer scuze că nu le-am reținut numele tuturor profesorilor și bravilor asistenți, între timp profesori și ei, am încercat să găsesc o listă cu numele foștilor profesori ai Politehnicii București, dar fără succes. Poate domniilor voastre să vă trezesc ceva amintiri. Asistentul profesorului Demian ne propusese un altfel de examen, cu cărțile pe masă. Ne era permis să aducem cât de multe cărți puteam și voiam. Examenul a fost, cum era de așteptat, foarte greu. Am luat 7, precum cel ce avea să fie șef de promoție și cu care am avut o discuție încântătoare la prezentarea carnetelor de note, cu participarea extraordinară a titularului de curs, care mi-a mărturisit, râzând, că îmi mai spălasem din păcate. Bucuria a fost mare, dar m-a lipsit de entuziasmul tratării cu seriozitate a examenului de Optică ce urma. Încă din liceu, Optica mă pusese pe gânduri. Simțeai cum îți scapă printre degete. Niște colegi cu un an mai înțelepți ne-au spus, mie și unui alt coleg, toți fiind buni prieteni, că exista o cale, dar la fel de înspăimântătoare precum podurile acelea de sfoară peste văi. Celor doi care își aranjaseră și trecuseră examenul, nu cu dolari, ci cu un amărât de cartuș de Kent și o sticlă de whisky dublu rafinat, li se citea fericirea în ochi, urmau să se căsătorească și poate de aceea și avuseseră noroc. Profesorul, un personaj de carte care îmi aducea aminte de Rembrandt și de înțelepciunea umbrelor de culoare, le-a înmânat trei seturi de subiecte de examen pe care trebuiau să le învețe, care de fapt acopereau mare parte din materie.

Același profesor a acceptat să ne primească și pe noi, dar nu ne-a dat nimic la schimb. Cu o zi înainte de examen, panica m-a făcut să citesc materia mai cu luare aminte. În timpul examenului profesorul nu ne-a aruncat nici măcar o privire. Am scris tot ce îmi aduceam aminte, despre subiecte și din toată materia. Am făcut o compunere. Și eu, și colegul meu de suferință am trecut examenul, dar ne-am schimbat și optica.

În loc de artificii am să vă povestesc că la un alt examen, de Microelectronică, mi-a picat un subiect despre contactele electrice cu metale rare, contacte de precizie, folosite cu predilecție și în industria aeronautică. Nu-mi aduceam aminte decât de un singur rând, o propoziție de fapt, care se lăuda cu contacte electrice cu aur, cu argint și cu platină. Și atât. Răspunsesem la celelalte subiecte în detaliu, vânam o notă bună, doar că ultimul subiect nu reușea să extragă nimic altceva din memorie. Bănuiam că memoria vizuală îmi juca feste. Bineînțeles că pe vremea mea nu fuseseră încă aruncate pe piață testele grilă! Așa că mi-am încercat mâna la câteva schițe și am vorbit despre ce mai citisem și eu prin revistele de știință și tehnică. Am luat un 9, livrat cu un zâmbet larg de către profesorul care umbla mai mult încruntat. Subiectul, și din curs, și din cartea dumnealui trecută la Bibliografie era doar de un rând, restul era poveste. Mi-a mai spus că i-ar fi plăcut să elaborez subiectul pentru proiectul de stat, de licență și s-a oferit să-mi fie îndrumător. Nu am ajuns până acolo, dar vă dați seama ce gând de inventator mi-a trecut pe lângă ureche și am ratat?!

Politehnica, spre deosebire de celelalte facultăți, nu era o plimbare prin parc, ci un program de antrenamente dure pentru pifani, trecuți de locotenenți cu ambiții de neatârnare prin mlaștini, marșuri de rezistență, ploi, zăpușeală, o cursă de obstacole pentru care mediciniștii aveau măcar avantajul de a dispune de pansament. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp