„Domnul profesor Crețu mi-a înmânat, elegant, carnetul de note, spunându-mi că eram cu adevărat o apariție și că l-am binedispus”. O poveste despre un 6 memorabil

Foto: Damien Meyer/ AFP/ Profimedia

Englezii nu au dansuri populare și lăutari, nu așa după cum le percepem noi, românii. Ei s-au născut din muzica pop și au inventat fotbalul. Singurele tradiții care au ignorat veacurile au fost mersul la pub, abțiguiala cu bere sau cidru și plecarea pe mare cu scopul de a pune mâna pe ce apucau. În ultima sută de ani s-au rezumat la a-și dori să fie cântăreți, actori sau jucători de fotbal. Chiar și în timpul liber. 

Și mai au o toană, care între timp a devenit o afacere profitabilă, aceea de a-și afla și construi un arbore genealogic. Firmele care fac muncă de cercetare nu cred să fi găsit vreodată vreun prost, căci nu ar fi fost profitabil, au găsit însă mari hoți, răsculați, felceri, personaje fascinante. 

Soacra mea, englezoaică, plecată să dea ochii cu arborele genealogic, și-a cusut unul, în cruciulițe, și l-a atârnat deasupra șemineului. Și bunicul meu, român cu părinți alungați de nevoi din Germania sau poate trimis cu propaganda, cineva de acolo intuind că într-o zi românii vor alege un Werner, a încercat să ne compună și nouă un arbore genealogic. A murit devreme, înainte de avea timp să-și organizeze toate vizitele la arhive. Eu și bunica am triat hârtiile pe care ni le lăsase în grijă, pentru că dădeau pe-afară din dulap. Din nebăgare de seamă, pentru că nu ne-am pus ochelarii, le-am aruncat pe foc într-o iarnă în care ne-a fost frig. Pentru că nu am cu cine să mă laud, m-am gândit să-mi fac propria hartă.

NicolaeChiriac. EcaterinaHuțanu. EmilUrsu. ElenaRusu. ȘtefaniaMitre. LauraLohănel. DorinaȚeniclidis. XeniaBortă. PetruArmănașu. GeorgetaIrimiciuc. NicolaeCramer. StelianȚuțuianu. RaduSpoială. DumitruGeorge. LidiaConstantin. IoanNemeș. RodicaȘeșurschi. IuliaLeoMiza. MeletieFrățeanu. PaulLeu. RodicaAlexandru. GheorgheNesteriuc. VirginiaPavliuc. IonȚăranBrădățan. NataliaOtt. ConstantinChindea. RodicaBelța. LauraLehaci. AurelUlsamer. GheorgheMarchitan.  MarfaTimofeiov. ConstantinScutaru. ConstantinRusu. DumitruFăgădău. ElenaMaxim. GheorgheFlocea. ValentinButnariu. PetruVasiliu. BrândușaDănilă.

Numele acestea poate că nu înseamnă mare lucru pentru dumneavoastră, încercați să le înlocuiți cu lista numelor învățătorilor și profesorilor dumneavoastră. Aceasta este parte din harta mea până la absolvirea liceului, când se petrecea întâmplarea pe care urmează să v-o povestesc. 

Sunt orașele prin care am trecut și o parte din localitățile mărginașe. Când m-am hotărât să mă creionez, am trecut printr-un scurt moment de relativă panică. Am îmbătrânit și am început să uit, mai ales nume. Le vedeam chipurile unora dintre învățătorii și profesorii mei, în gând, dar nu le mai puteam spune pe nume. Am apelat la ajutorul prietenilor din grupul „Suceava, leagănul sufletului nostru” de pe Facebook. Am primit asistență de la profesori și foști elevi, ca și mine, ai celor două instituții: Școala Generală nr.4 și Colegiul Național „Ștefan cel Mare” din Suceava. 

Am buchisit abecedarul la Școala Generală nr.7 din Ițcani, Suceava. Harta nu e completă, câteva nume încă se mai lasă învăluite în mister, dar poate voi avea răgaz să consult arhivele, la următoarea vizită în țară. Am asemănat învățătorii și profesorii mei cu niște orașe pentru că am locuit acolo, în generozitatea, uneori exigența și determinarea dumnealor de a aprinde un felinar și pe strada mea. Nu cred că aș putea să mă gândesc la mine fără a lua în considerare anii de școală, e o legătura din care nu poți evada și de care nu poți da divorț.

Povestea pe care vreau să v-o spun e despre fizică

După ce am postat pe contul meu de Facebook rezolvarea unor probleme de matematică, pe care le-am încercat fără a trage cu ochiul la rezultate, mi-au apărut niște postări pe ulița cu promisiuni de asfaltare cu nedumerirea unor încă gângavi în ale vieții, care se întrebau la ce le-au folosit lor integralele. Dacă niște băieți și niște fete nu ar fi continuat să se intereseze de integrale și de logaritmi, nu am fi avut hidrocentrale, motoare cu ardere internă, sateliți, telefoane mobile, televizoare și lista poate continua... și continua... Fără matematică și fizică, Facebook-ul ar fi rămas o mâzgălitură pe nisip. Eu cred că integralele și logaritmii se simt ofensate și ofensați de faptul că v-ați pierdut capul doar după telefoanele mobile, irosindu-vă acolo cuvintele de dragoste pe nu le-ați împărțit cu dumnealor.  

Pe profesorul meu de fizică din liceu l-a chemat Ion Țăran. Parcă ieșit dintr-un roman. La prima oră din clasa a noua, s-a încurcat când mi-a citit numele. Am râs, fără să-mi fi programat, și l-am corectat. M-a scos la tablă și mi-a dat un 4. Următoarele note la tablă au fost doar note de 2. După primele câteva săptămâni mă săturasem deja de cel mai bun liceu din oraș și l-am rugat pe tata să mă transfere la alt liceu. Fiind „fata lui tata” și pentru că el nu se dăduse în vânt după școală, a acceptat să înceapă demersurile. Am apucat să dau teza. Am luat 9. Pe tata l-a umflat râsul, nu mă persecuta nimeni, era timpul să las mofturile și să mă pun cu burta pe carte. Deși aveam doar note de 2 în oral, mă scoteam cu notele din lucrări și din teze. În ultimul an de liceu, profesorul Țăran mi-a mărturisit că își dorise să mă lase măcar o dată corigentă. La ultima ședință cu părinții, când ne pregăteam să ne înscriem la facultate și dirigintele Gheorghe Marchitan, profesor de matematică, invitase cât mai mulți profesori, care să răspundă la întrebările părinților, domnul profesor Ion Țăran, care se întâlnea uneori cu tata la pescuit pe Prut, acompaniat de un alt fost diriginte de-al meu, domnul Meletie Frățeanu, profesor de matematică, i-a spus tatei verde în față că eram o toantă și că nu aveam ce căuta la o facultate tehnică. Deși doamnei profesoare de limba și literatura română, Iulia Leo Miza, nici prin gând nu i-ar fi trecut că nu aveam de gând să urmez filologia, crezând că sufăr de întârziate toane adolescentine, m-am înscris la Politehnica din București, la facultatea de mecanică fină. În acel an au fost 7 sau 8 studenți pe un loc, atât de tare mă enervase aroganța profesorului. Deși am luat Bacalaureatul cu nota 10 la limba și literatura română, am reușit la Politehnică, iar cea mai mare notă, aproape 9 dacă îmi aduc bine aminte, am avut-o la fizică. Profesorul Ion Țăran a fost convins, până la întâlnirea de Crăciun, că picasem examenul de admitere. De-a lungul anilor de liceu ne torturase așteptările cu probleme în limba franceză, pe care ni le traducea dintr-o culegere îmbrăcată în coperți negre și pe care se spunea că o adusese cu dumnealui după ce predase câțiva ani în Maroc, și din culegerea profesorului Traian Crețu. Cam ce șanse aveam eu să fac fizica cu profesorul, între timp doctor, Traian Crețu? Toate!

Profesorul Crețu venise la Institutul Politehnic București de la Academia Militară. Umbla vorba că fusese acuzat de plagiat și pierduse la milimetru un premiu Nobel. După ce l-am cunoscut ca profesor și după ce am înțeles cum s-au acordat unele premii Nobel și cât de mult a contat în economia unor state, am ignorat toate datele problemei. La fiecare început de curs, profesorul Crețu ne povestea cel puțin un sfert de oră despre cărți: ce se mai tipărise, ce citise, ce ne recomanda. Eram invitați să discutăm. Preferam să-l ascultăm. Avea un doctorat în științe naturale la Universitatea din Dresda și era îndrăgostit de filosofie. 

La examenul din vară nu m-am prezentat. Aveam acest prost obicei, când nu eram sigură pe toată materia, după ce se întâmplase ca să primesc subiecte din cursul sau cursurile pe care le pierdusem sau la care lipsisem, motivat sau nu, să nu mă prezint și să aștept următoarea înfățișare. În general absențele le făceam când dădea primăvara în București, când ne întâlneam în cafenelele din jurul Universității pentru a pune la cale propriile noastre filosofii, când alergam după bilete la teatru, la cinematograful de artă sau la Muzeul Colecțiilor de Artă și, bineînțeles, când nu ne trezeam la timp după nopți care ar fi putut rivaliza cu cenaclurile literare. Neprezentarea la examenul de fizică din vară însemna eșec la restanța din toamnă. Toți prietenii mă sfătuiseră să mă prezint și să mă fac de râs, dacă era cazul. Studenții se foloseau de un întreg arsenal pentru a nu se declara învinși, dar eu eram încă de pe atunci o pacifistă. Detestam să mă milogesc pentru un bilet în plus sau să-mi trec neamurile pe pomelnic. Cei mai fericiți erau orfanii, își trimiteau părinții în mormânt de cel puțin 5-6 ori până la absolvirea facultății. Dispuneau de ținute de doliu, care circulau prin toate căminele, și plângeau la comandă. Mulți dintre ei păreau împrumutați de la Institutul de Teatru.

În septembrie m-am prezentat pentru restanță. Căminele se văruiau așa că a trebuit să alerg o zi întreagă după o cameră de hotel. Și hotelurile intraseră în renovare, iar cele de lux erau pline. Cu chiu cu vai am găsit o cameră la un hotel de pe lângă Gara de Nord. Se renova doar jumătate. 

A doua zi dimineață m-am prezentat la examen. Domnul Crețu era într-o formă de zile mari, septembrie pria Bucureștiului. Ne-a lăsat cu domnul, asistent pe atunci, Știucă, un sucevean ca și mine, dându-i dezlegare să ne răspundă, cu da sau nu, la o singură întrebare. De unde atâta generozitate? 

Aula era plină de restanțieri. Domnul Știucă pur și simplu mi-a ignorat întrebarea, la ce mă așteptasem?! După examen (se dădea doar scris), am alergat să predau camera de hotel, dacă întârziai după 12, plăteai și ziua următoare. Mi-am aruncat catrafusele în valiză și am fugit înapoi la facultate. 

Domnul profesor împărțise deja carnetele, holurile erau pustii. Am întrebat portarul dacă plecase și domnul profesor, mi-a spus că era încă în birou. Am alergat pe scări, am bătut la ușă și am fost poftită înăuntru. 

Domnul Crețu, un alt profesor invitat și domnul Știucă degustau o sticlă de vin alb, la sfârșitul unei zile prolifice pentru unii. Transpirată, plină de praf, cu valiza atârnându-mi de mână precum o găină legată de picioare, făceam probabil un tablou jalnic. De parcă n-ar fi fost de ajuns, domnul Știucă m-a întrebat de laboratoare. Îmi puseseră deja nota, ce mai conta? Dovezile erau în valiză. Ca într-un film italian, a trebuit să deschid valiza, rufăria s-a dezmorțit luându-și zborul, iar eu, între râs și plâns, am reușit să localizez mapa cu hârtii. Am pufnit cu toții în râs. Domnul Crețu mi-a înmânat, elegant, carnetul de note, spunându-mi că eram cu adevărat o apariție și că l-am binedispus. 

Ajunsă la parterul clădirii, am aruncat cât colo valiza și m-am concentrat pe carnetul de note. Cine a făcut Politehnica în anii comunismului știe că notele nu erau atât de mari ca cele de la celelalte facultăți sau universități. Pentru un amărât de 5 te treceau prin toată materia. După ce nu mă prezentasem în vară, nu speram la mai mult. Un 5 în restanțe era de multe ori echivalentul unui 7 sau 8 în vară. Doar cei care nu gustau altceva decât matematică deschideau carnetul brusc, mulțumiți de sine. Noi, truditorii, filam paginile precum cărțile la jocul de poker. Profesorul Traian Crețu îmi dăduse un 6. În restanțe. La prima participare. Îl apucasem pe Dumnezeu de picior și nimeni nu mi-a putut umbri zâmbetul șăgalnic până la Crăciun ... de parcă toanta însăși fusese nominalizată la secțiunea creație!  

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp