Politica devine o religie a puterii: nu mai invocăm divinități, dar ne rugăm zilnic în fața ecranelor, ne mărturisim convingerile în comentarii și ne excomunicăm reciproc cu o ușurință firească

Foto: Profimedia

Nu, nu am ieșit din mit. Nu ne-am îndepărtat prea tare de peșteră. De fapt, uneori pare că am preschimbat peștera într-un altar imens. Acolo, domnesc liniștite ideile rumegate de dinainte, metamorfozate în tot felul de idoli, în tot felul de zei, care reprezintă binele suprem: fără nuanțe, fără întrebări, fără prea mare complexitate. Pentru că orice urmă de gândire se simte ca o blasfemie și generează altfel de arderi pe rug. 

Politica a devenit credința în care, în mod obositor, trăim. Ne oferă astăzi tot ceea ce oferea religia ieri: sens, comuniune, răspunsuri, simboluri și ritualuri numai bune fie de slăvit, fie de hulit. Poate că este și un bine? Poate că asta înseamnă că, sub orice formă ar fi ea, lumea mai are nevoie de credință? De promisiunea că totul va fi bine? Că există salvare?

A trecut un an electoral și a fost unul complet: cu profeți, eretici, războaie sfinte și mici dumnezei coborâți din icoane neștiute. Campaniile electorale au fost adevărate procesiuni, rețelele sociale – amvoane în care s-au rostit adevăruri absolute, iar fiecare like a fost câte un „Amin”. 

Problema apare atunci când confundăm credința cu obediența, iar speranța cu propaganda. Când liderii politici nu mai sunt doar administratori ai prezentului, ci hristoși ai viitorului. Iar noi, însetați de semnificație, le oferim exact ce caută: încredere oarbă, loialitate, un zel care nu mai ține cont de morală sau adevăr, ci doar de apartenență. În astfel de momente, orice dialog devine imposibil, pentru că nu mai vorbim oameni cu oameni, ci doctrine cu doctrine.

Poate că nu ne-am pierdut neapărat rațiunea, ci doar am obosit de ea. Într-o lume care aleargă amețitor între crize, e tot mai greu să trăiești fără o narațiune simplă, fără un sens la pachet, livrat în culori tari, cu inamicii deja desemnați și eroii deja validați. Politica devine, în acest peisaj, o religie seculară: nu mai invocăm divinități, dar ne rugăm zilnic în fața ecranelor, ne mărturisim convingerile în comentarii și ne excomunicăm reciproc cu o ușurință firească.

În acest context, politica umple golul lăsat de tăcerea sacrului. Nu pentru că ar fi mai valoroasă, ci pentru că e mai gălăgioasă. Pentru că promite totul — inclusiv un sens, o identitate, o salvare. Dar toate aceste promisiuni vin cu un preț: pierderea nuanței, a gândirii critice, a capacității de a vedea umanul din celălalt. Am ajuns să ne alegem „sfinții” după algoritmi și „ereziile” după culoarea votului. Iar cine îndrăznește să nu se încadreze, este exclus, etichetat, redus la tăcere.

Nici biserica nu mai e refugiu, ci parte din corul ideologic. Tace când ar trebui să strige și strigă doar când o cheamă interesul. Se lasă dusă de curent, se supune puterii de moment, iar altarul devine uneori podium de campanie. Iar credința — cea adevărată, interioară, fără afiș — pare tot mai rătăcită într-un secol care are acces la toate textele sfinte, dar nicio sete de sens. Biserica, asemenea unei cetăți mai mici și dumnezeiești, stă astăzi asemenea unui voievod învins.

Poate că de aceea mitul politic a câștigat teren. Pentru că omul modern nu a renunțat la nevoia de sacru, ci doar l-a mutat în altă parte. În absența unei credințe vii, care să mântuiască dinăuntru, ne-am agățat de ficțiuni stridente, de dogme seculare, de promisiuni politice care le imită pe cele divine. Am înlocuit speranța cu lozinca și spiritul cu sloganul. Nu mai vrem suflet, ci victorie.

Se apropie Paștele, iar lumea redevine, pentru o clipă, mai blândă. Ar trebui, nu-i așa? Se cumpără lumânări, se coc cozonaci, dar nu se mai găsește... liniște. Paștele ne pune în față două alegeri: una electorală și una existențială. Putem continua să ne rugăm la zei mici, grăbiți, care promit totul și cer totul. Sau putem redescoperi acel tip de credință care nu cere uniformitate, ci prezență. Care nu stinge gândirea, ci o adâncește. Care nu se vinde, nu se votează, nu se urlă, ci se trăiește – în surdină, în imperfecțiune, în om.

Pentru că, în cele din urmă, nu politica este problema. Ci felul în care ne-am lăsat seduși de o religie a puterii, în loc să ne întrebăm, sincer, de ce mai avem nevoie de mântuire – și ce anume mai poate învia în noi.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp