Politicianul poate fi învins, dacă cetățenii reacționează. Depolitizarea învățământului în trei pași

Foto: Inquam Photos

Mai întâi vă las să vă reveniți oleacă. Intuiesc că, după ce ați citit titlul, v-a cuprins un râs năprasnic. Și vă înțeleg, sigur că da. Aș face la fel dacă aș fi în locul dumneavoastră. Cum să nu te bușească râsul, amestecat cu plâns, furie și disperare, când știi că de treizeci de ani vorbim despre politizarea școlilor și pare că e ca o tumoare căreia nu-i mai găsim antidotul. Gata? V-ați revenit? Sunteți bine? Perfect. Acum hai să vedem cum scăpăm de pacostea asta pentru că eu, vă asigur, am fost foarte serios când am scris titlul acestui text.

Mai întâi de toate, hai să definim politizarea asta. Să înțelegem ce este. Ca la școală, mă scuzați, defect profesional. Amestecul politic în educație iaște atunci când partidele își pun oamenii lor în funcții cheie din școli. Directori, inspectori, responsabili de tot felul pe la administrația școlilor, CCD-uri, ocazional și câte un angajat din personalul de la curățenie că, de, nu știi niciodată când ai nevoie de un om cu urechi bune. De ce fac ei asta? Pentru că au pus umărul prin campaniile electorale și, într-un fel sau altul, trebuie recompensați. De ce este toxică această practică? Pentru că, de cele mai multe ori, sunt niște incompetenți, agramați și cu ifose. Managementul pe care îl practică este defectuos, după ureche și subordonat întru totul intereselor de partid, singurul lor merit fiind apartenența la respectiva organizație politică. 

Cel mai mare defect pe care îl au însă este obediența. Față de șefii de la ISJ, șefii de la Minister, șefii de partid și, probabil, față de șeful de scară dacă stau la bloc. Nu știu, poate că asta o fi o calitate în armată, în poliție sau la cooperativa de fabricat șuruburi fără șaibă. Nu într-o școală. Niciodată într-o școală. Pentru că omul care răspunde de o echipă de profesori și câteva sute sau chiar mii de copii trebuie să fie un om cu coloană vertebrală. El trebuie să fie primul care să dea exemplu de verticalitate, curaj, demnitate și atașament față de valorile educației. Cum este el, așa vor fi și profesorii. Cum sunt profesorii, așa vor fi și copiii.

Și aidoma copiilor noștri, așa ne va fi viitorul.

Cum am ajuns noi în situația de a ne văita, an de an, că numirile în școli și inspectorate se fac pe criterii politice? Ia mai luați o gură de apă, că o să aveți nevoie. Din cauza noastră. Da, a noastră, a profesorilor, părinților și a tuturor cetățenilor din țara asta. Mă rog, nu chiar a tuturor, că-i știu pe unii care se mai zbat să mai schimbe ceva dar parcă nu-i vede și nu-i aude nimeni. Hai să admitem că, în afara unor reacții indignate (atunci când ne privește în mod direct) și a vreunei postări pe facebook când se afișează rezultatele la bac sau la titularizare, în rest școala nu prea interesează pe nimeni. Pentru că dacă ar interesa pe cineva, atunci ar fi puzderie de propuneri scrise pentru modernizarea programelor școlare și planurilor-cadru, teancuri de solicitări pe la toate instituțiile statului pentru dotarea școlilor și sălilor de clasă. Ar fi o mulțime de părinți pe la ușa directorului înainte de începerea școlii pentru a se interesa cum și în ce condiții încep ăștia micii școala. Ați înțeles. Ar fi o reacție generală a societății românești care să le dea de înțeles diriguitorilor noștri că, băi, arde, faceți ceva cu școlile astea, că ne sare lumea-n cap.

Se întâmplă toate astea?

Nu prea.

Bun, și atunci sărmanul factor politic ce să facă și el? Văzând că electoratul este interesat de orice altceva numai de școală nu, zice, bine, domne, hai că ne sacrificăm noi, alo, ISJ din județul cutare? Auzi, am și eu un băiat bun, e din filială de la voi, am înțeles că postul de director e puțin vacant. Da, cam asta se întâmplă și de asta se întâmplă. Nu e doar indiferența noastră la mijloc. Mai e și lipsa de cultură civică. 

Absența oricărui reflex normal într-o democrație de a te raporta corect la instituțiile statului. Pentru cei mai mulți dintre noi, politicul e așa ca un fel de forță supranaturală căreia n-ai cum să i te împotrivești, doar o simți cum te înconjură din toate părțile și te asfixiază cu emanațiile ei toxice. Un fel de Godzilla care strivește sub tălpile ei orice urmă de profesionalism în educație. Dar dacă părinții și profesorii ar reacționa hotărât, ar vedea că în spatele Godzillei se ascund, de fapt, Miaunel și Bălănel, foarte sensibili când e vorba de convingeri clare și hotărâte ale electoratului. Ei, și uite așa, ajungem la primul pas pe care l-am putea face în direcția depolitizării școlilor din România.

Trebuie să înțelegem că politicul nu este și nu poate fi mai puternic decât reacția noastră, a cetățenilor. Este vital să înțelegem și să deprindem mecanismele firești într-o democrație prin care principalii actori, beneficiari ai actului de educație, au un cuvânt de spus în ceea ce privește managementul instituțiilor de învățământ. Când vine partidul și îl impune pe Georgel în funcția de director al unei școli, fără să aibă competența și abilitățile necesare, niște zeci de profesori și sute de părinți pun frumos pe hârtie că nu sunt de acord și merg până în pânzele albe pentru a-i convinge pe mai marii de la centru că e nevoie de un alt gen de manager. Păi da, știți, da’ inspectoratul…, da’ Ministerul… Nici un inspectorat, nici un minister. Dacă membrii comunității locale nu sunt convinși că acel cadru didactic nu merită să fie numit la cârma școlii și reacționează ferm, nici papa de la Roma nu se poate pune împotrivă. Și nu vă spun vreo noutate. În țară sunt astfel de comunități care s-au împotrivit numirilor făcute de la centru pe criterii netransparente și cu iz politic iar Ministerul a trebuit să țină cont de părerile lor.

Ce s-ar mai putea face?

O bunătate de concurs. Unul dintr-ăla serios. Cu camere video, cu supraveghetori, cu interviu în fața unei comisii, cu programă de examen, tot tacâmul, cum dau și profesorii de rând, an de an, titularizări și examene de grad. Pentru directori și inspectori cu atât mai mult pentru că au funcții de conducere. De camere video v-am spus? A, v-am spus, mă iertați. Mi-era teamă să nu ratez ideea. Nu de alta, dar n-am vrea ca examenele și interviurile astea să rămână o simplă discuție amicală despre ce au mai făcut ei în concediu.

Și mandat pe patru ani. Da. Dacă omul ăla a trecut de interviu, de proba scrisă și îndeplinește toate condițiile prevăzute de lege, atunci lăsați-l, fraților, să-și facă treaba. Nu-l schimbați în funcție de programarea la coafor a inspectoarei generale. Dați-i timp, resurse, susținere instituțională și, după patru ani, tragem linie și vedem dacă merită să meargă mai departe.

De camere video am… am spus, am spus. Mă scuzați.

Ce am mai putea face pentru a depolitiza învățământul? Să atragem oamenii competenți, cu adevărat profesioniști în funcțiile cheie din școli și inspectorate. Pentru că sunt astfel de oameni și nu puțini. Dar se țin departe de tot balamucul ăsta și le este lehamite de caracatița asta de relații, obligații, favoruri, presiuni, amenințări sau ignoranță crasă dintr-un sistem politizat până în măduva oaselor. Nu se implică pentru că nimic nu este clar, limpede, deciziile se iau după simpatii sau antipatii politice iar banii se alocă în funcție de culoarea carnetului de partid.

V-a trecut râsul? V-am pus pe gânduri?

Sper. Pentru că toată povestea asta cu politizarea școlilor ar putea lua sfârșit nesperat de repede. Doar să vrem. Doar să renunțăm la ideea aia stupidă că trebuie să vină altcineva să ne rezolve problemele.

Stați să verific dacă am zis de camerele video… Da, am zis.

Gata. Asta a fost. Depolitizarea școlilor în trei pași.

Atât de simplu e.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp