Sari la continut

Spune-ți părerea! Intră alături de noi în comunitatea Republica

Vă invităm să intrați în Comunitatea Republica, grupul de Facebook în care contributorii, cei care își scriu aici ideile, vor sta de vorbă cu tine. Tot ce trebuie să faci este să ceri intrarea în acest spațiu al dialogului.

Popă de spital - între cer și trup

Acum patru ani eram de gardă în spitalul din Siena. Sunt chemat de urgență pe la miezul nopții în secția de terapie intensivă neonatală. Giulia, o fetiță născută prematur, la doar cateva luni de sarcină era în pericol grav. Doctorii mi-au spus, de fapt, că nu ar mai fi apucat să trăiască până dimineața și că părinții doreau să o botez imediat. Nu mai văzusem niciodată o viață cât palma mea de mare. Eram profund impresionat și aproape blocat. Nu știam cum aș putea boteza o fetiță atât de firavă în interiorul unui incubator pentru nou născuți, care părea oricum enorm față de ființa minusculă din interior care tânjea după viață. Chiara și Francesco, părinții Giuliei, erau complet debusolați și sfâșiați de durere. Îmi fac curaj și începem botezul…

Aseară am fost la ei la cină. De patru ani sunt parte integrantă din familie. Giulia era alături și se manifesta zgomotos și plină de bucurie. „Știi - îmi spune Francesco printre altele - eram siguri că va muri în acea noapte; dar imediat, după botez, totul s-a întors spre viață. Scuză-mă că îți tot repet asta în fiecare an“. Am rememorat împreună acea noapte și toate zilele și nopțile care au urmat. A fost foarte greu și încă mai este. Nu știu cum arată miracolele, dar părinții Giuliei cred cu tărie că a fost vorba de un miracol. Eu nu știu ce să zic; mă depășește. Dar povestesc.

Săptămâna trecută, dimineața devreme, după rugăciunea din capela spitalului, merg la bar pentru cafeaua espresso care să mă readucă din cer pe pământ. Lume multă, ca de obicei. Spitalul din Siena este destul de mare, cam cât spitalul Fundeni, dar toate corpurile de clădire legate între ele prin pasarele. În timp ce așteptam să cer barmanului un espresso în înghesuiala doritorilor de trezire, o doamnă se întoarce și mă zărește: „Părinteee, ce surpriză plăcută! Tocmai zilele trecute mă gândeam la dumneavoastră și aș fi vrut să vă reîntâlnesc“. Mi-au trebuit secunde bune ca să încerc să o recunosc și să îmi dau seama cine era. Evident, era schimbată și luminoasă.

Foto: Pixabay

O cunoscusem anul trecut, tot în spital la terapie intensivă, dar în condiții disperate. Mă chemase la căpătâiul soțului, Tommaso, care de zile bune era în comă. Și așa a fost cam toată luna iulie cât am fost eu în spital. În fiecare zi eram la terapie intensivă alături de Tommaso și de soție. Așteptau să facă o operație de transplant pulmonar. Nu mai știam ce a urmat. Iar acum mi-l prezintă pe Tommaso viu și plin de energie. Iar faptul că mă priveau aproape ca pe chirurgul care a făcut transplantul de plamâni m-a copleșit. Mi se făcuse pielea de găină, din cauza emoției și bucuriei.

În timpul ultimei perioade de studii la Roma veneam în weekend la spitalul din Siena ca preot capelan. Îmi mențin încă de câțiva ani acest obicei în luna iulie. Astfel de episoade de feedback vital, chiar dacă nu la fel de intense, mi se întâmplă adesea. Evident că îmi dau seama că nu sunt decât fibra optică. Conținutul și viața nu izvorăsc din mine.

Experiența spitalului te stoarce de energie, dar te umple de sens dacă o trăiești intens. A mai zis cineva acum două mii de ani că numai cine își pierde viața o va câștiga. Mi-e frică să o pierd, dar exersez. Într-o lume care se focalizează aproape doar pe copacii care cad cu zgomot, doresc să dau mărturie și de pădurea care crește în liniște dar intens. Să ne exersăm privirea pentru a vedea oceanul de viață și de bine din jurul nostru.

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Mulțumesc
    • Like 0
  • Un text luminos, scris cu smerenie și dragoste de viață.
    • Like 0
  • Părinte... și ceilalți cititori. Vă recomand să citiți, cu smerenie și luciditate, proza scurtă a Anei Blandiana, intitulată „Misiune imposibilă”:
    https://revistavatra.org/2015/03/11/misiune-imposibila-varianta-revazuta/
    Veți avea multe de aflat... de reflectat, în continuarea acestui subiect.
    • Like 0
  • Ce se vrea? Glorificarea popimii? Poate așa o fi la catolici! La ortodocși nu este așa. Mama mea a murit pe patul spitalului fundeni. In '96. Popa de sector a refuzat sa o împărtășească pe motiv că nu vorbește ca să o "spovedească" si nu are bani sa dea obolul. La crematoriu, după plata tuturor serviciilor, a apărut si hiena îmbrăcată in odăjdii ca să ceara bani pentru slujbă. Ăștia sunt ortodocșii. Niste hrăpăreți.
    • Like 2
  • check icon
    Binișor scris ... dar dacă Res Publica se transformă în revistă literară, eu mă retrag!
    • Like 0
    • @
      Oh, cata pudibonderie.. sa fim seriosi!
      • Like 0
    • @ Radu-Constantin Voica
      check icon
      Nu, nu mi-a afectat în nici un fel pudoarea (consider cuvântul nepotrivit în contextul acesta, dar ...): problema mea este că Res Publica a pornit ca o „publicație” politică și nu literară, iar în ultima vreme văd că primează înscrierea copiilor la grădiniță, angajarea grădinarilor în UK și ceea ce se cheamă „advertoriale”. Dacă pe acestea din urmă le mai înțeleg (veniturile sunt necesare) dar nu le citesc, pe celelalte le consider în locul nepotrivit - așa cum am spus, platforma nu a pornit ca o revistă literară!
      Așadar, da: să fim serioși!
      • Like 0
    • @
      Acum va inteleg si subscriu.
      • Like 0
    • @ Radu-Constantin Voica
      check icon
      Așadar m-am exprimat insuficient de clar în primă fază: îmi cer scuze, voi fi mai explicit.
      • Like 0
  • Dan Dinu Dan Dinu check icon
    Mulţumesc!
    • Like 0


Îți recomandăm

iancu guda - andreearosca.ro

Iancu trăiește printre cifre. Biroul lui e mic și „decorat” cu o grămadă de lucruri care reflectă și preocupările, și pasiunile, și munca lui: pe un perete e un tricou semnat al echipei Viitorul Constanța și alte memorabilia legate de clubul creat de Gheorghe Hagi. Fotbalul e una dintre pasiunile lui Iancu, alături de înot.

Citește mai mult

Tinu Boșinceanu

„Plecarea în străinătate nu trebuie să fie un angajament pe viață, ca o căsătorie - eu sunt român în România sau eu am plecat și nu mă mai întorc înapoi. Societatea a devenit oricum mult mai fluidă și trebuie să privești obiectiv. Mi se pare că asta ar ajuta la întoarcerea mai multor oameni, care or să facă lucrurile mai bune. Și poveștile lor or să inspire”, crede Tinu Bosînceanu.

Citește mai mult