Acum patru ani eram de gardă în spitalul din Siena. Sunt chemat de urgență pe la miezul nopții în secția de terapie intensivă neonatală. Giulia, o fetiță născută prematur, la doar cateva luni de sarcină era în pericol grav. Doctorii mi-au spus, de fapt, că nu ar mai fi apucat să trăiască până dimineața și că părinții doreau să o botez imediat. Nu mai văzusem niciodată o viață cât palma mea de mare. Eram profund impresionat și aproape blocat. Nu știam cum aș putea boteza o fetiță atât de firavă în interiorul unui incubator pentru nou născuți, care părea oricum enorm față de ființa minusculă din interior care tânjea după viață. Chiara și Francesco, părinții Giuliei, erau complet debusolați și sfâșiați de durere. Îmi fac curaj și începem botezul…
Aseară am fost la ei la cină. De patru ani sunt parte integrantă din familie. Giulia era alături și se manifesta zgomotos și plină de bucurie. „Știi - îmi spune Francesco printre altele - eram siguri că va muri în acea noapte; dar imediat, după botez, totul s-a întors spre viață. Scuză-mă că îți tot repet asta în fiecare an“. Am rememorat împreună acea noapte și toate zilele și nopțile care au urmat. A fost foarte greu și încă mai este. Nu știu cum arată miracolele, dar părinții Giuliei cred cu tărie că a fost vorba de un miracol. Eu nu știu ce să zic; mă depășește. Dar povestesc.
Săptămâna trecută, dimineața devreme, după rugăciunea din capela spitalului, merg la bar pentru cafeaua espresso care să mă readucă din cer pe pământ. Lume multă, ca de obicei. Spitalul din Siena este destul de mare, cam cât spitalul Fundeni, dar toate corpurile de clădire legate între ele prin pasarele. În timp ce așteptam să cer barmanului un espresso în înghesuiala doritorilor de trezire, o doamnă se întoarce și mă zărește: „Părinteee, ce surpriză plăcută! Tocmai zilele trecute mă gândeam la dumneavoastră și aș fi vrut să vă reîntâlnesc“. Mi-au trebuit secunde bune ca să încerc să o recunosc și să îmi dau seama cine era. Evident, era schimbată și luminoasă.
Foto: Pixabay
O cunoscusem anul trecut, tot în spital la terapie intensivă, dar în condiții disperate. Mă chemase la căpătâiul soțului, Tommaso, care de zile bune era în comă. Și așa a fost cam toată luna iulie cât am fost eu în spital. În fiecare zi eram la terapie intensivă alături de Tommaso și de soție. Așteptau să facă o operație de transplant pulmonar. Nu mai știam ce a urmat. Iar acum mi-l prezintă pe Tommaso viu și plin de energie. Iar faptul că mă priveau aproape ca pe chirurgul care a făcut transplantul de plamâni m-a copleșit. Mi se făcuse pielea de găină, din cauza emoției și bucuriei.
În timpul ultimei perioade de studii la Roma veneam în weekend la spitalul din Siena ca preot capelan. Îmi mențin încă de câțiva ani acest obicei în luna iulie. Astfel de episoade de feedback vital, chiar dacă nu la fel de intense, mi se întâmplă adesea. Evident că îmi dau seama că nu sunt decât fibra optică. Conținutul și viața nu izvorăsc din mine.
Experiența spitalului te stoarce de energie, dar te umple de sens dacă o trăiești intens. A mai zis cineva acum două mii de ani că numai cine își pierde viața o va câștiga. Mi-e frică să o pierd, dar exersez. Într-o lume care se focalizează aproape doar pe copacii care cad cu zgomot, doresc să dau mărturie și de pădurea care crește în liniște dar intens. Să ne exersăm privirea pentru a vedea oceanul de viață și de bine din jurul nostru.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
https://revistavatra.org/2015/03/11/misiune-imposibila-varianta-revazuta/
Veți avea multe de aflat... de reflectat, în continuarea acestui subiect.
Așadar, da: să fim serioși!