Povestea a două decenii de vis din județul în care teatrul nu ajungea aproape niciodată

Foto: Ideo Ideis

A fost odată ca niciodată, că, dacă n-ar fi fost, azi ar fi fost mai trist… Acum douăzeci de ani, doi tineri care visau să lucreze în teatru și-au dat seama că locuiesc într-un județ în care teatrul nu ajungea aproape niciodată. Andreea și Alexandru erau atunci încă adolescenți, dar credeau în ei înșiși așa cum cred oamenii mari și simțeau în inima lor că pot face orice, dacă își doresc cu suficientă putere. Și au știut că ei doi vor avea un rol uriaș în acea comunitate, dacă vor reuși să pună bazele a ceva ce nu se mai auzise prin acele locuri: un festival de teatru tânăr. Știau că asta presupune costuri, știau că asta presupune conexiuni cu lumea teatrului mare, știau că necesită infrastructură serioasă într-un oraș în care nu exista o sală de spectacole. Dar n-au lăsat nimic să-i împiedice…

Douăzeci de ani mai târziu, copiii de atunci sunt deja profesioniști în lumea filmului și teatrului. Alexandru Ion și Andreea Borțun, căci despre ei este vorba, privesc acum în urmă și își dau seama că au reușit un fel de miracol. Căci în județul Teleorman, unde cultura e mai mult o vorbă decât un element de viață comună, să pui bazele unui festival de teatru care să se întâmple câteva zile în fiecare vară e un lucru absolut colosal.

Și anul acesta, în august, Alexandria a fost locul de întâlnire a sute de tineri din toată țara cu actori, regizori, coreografi și scenariști cunoscuți, dar și punctul în care experiențele și abilitățile s-au putut manifesta din nou liber, oferindu-le multor copii și adolescenți un imbold la început de drum. Și știm cu toții cam cât contează imboldul potrivit la momentul potrivit.

Conștienți că doar oamenii îi fac să continue, organizatorii festivalului au reușit, din nou și în 2025, să puncteze niște experiențe absolut memorabile. Și mă gândesc nu doar la serile povestitorilor, unde au putut dialoga cu actrițele Maia Morgenstern și Ada Galeș, dar și cu jurnaliștii Recorder, ci și la spectacolele de teatru care s-au putut aplauda în incinta Centrului Multifuncțional pentru Tineri. Pentru că da, astăzi Alexandria are sală de teatru și, cel mai probabil, ea nu s-ar fi construit niciodată dacă acest festival nu se încăpățâna să fie și să dureze.

Din punctul meu personal de vedere, povestea Festivalului de Teatru Tânăr ”Ideo Ideis” este una dintre cele mai frumoase povești de succes pe care eu le cunosc. E posibil să fiu și foarte subiectivă, căci am fost alături de ei de la a doua sau a treia ediție, în fiecare an. Și i-am văzut crescând. I-am văzut muncind. Am văzut festivalul acesta transformând un oraș altfel gri într-un loc colorat și viu. Chiar dacă asta se întâmplă numai câteva zile în fiecare vară. 

Și nu vreau să închei această poveste, fără să fac și o recomandare pentru cei care caută spectacole de teatru la care să ajungă în viitorul apropiat. Anul acesta, la Ideo Ideis a ajuns un spectacol absolut fantastic, în regia lui Alex Bogdan, pe care tot de când era mic îl știu de la Ideo Ideis. Spectacolul se numește Club 27 și se joacă, în mod normal, la Teatrul Metropolis din București. Înțeleg că niciodată nu găsești bilete la spectacolul ăsta. Și am înțeles de ce.

Încerc să nu dezvălui prea mult din subiect, poate totuși vreți să vedeți spectacolul la un moment dat, dar vă dau un mic flavour care ține mai degrabă de sentimentul meu decât de subiectul piesei.

Știți catharsis-ul? Procesul ăla de eliberare și vindecare prin artă? Cel care face mai multe pentru noi decât zece ședințe la psiholog? Exact acela se întâmplă în spectacolul Club 27! Care reconfirmă faptul că moștenim de la părinții noștri atât traumele lor, cât și idealurile lor. Poate și pentru că adeseori părinții vor să-și convingă copiii să le îndeplinească lor aspirațiile ratate. Dar totuși, dincolo de durerea pe care asta o produce, iubirea dintre părinte și copil e cu adevărat singura forță indestructibilă și, aș zice, veșnică din lumea asta materială. Și că eroii adevărați nu au capă și superputeri, ci iubire multă de dat.

“Eu n-am știut că pot visa.” - spun adesea părinții copiilor care cred că nu e nevoie de idealuri înalte pentru fericire. Și poate chiar nu e. Poate realmente nu e nevoie să devii faimos sau bogat ca să fii fericit. Aș zice că adeseori astea sunt piedici în calea fericirii. Poate e nevoie doar să ai pe cineva căruia să îi spui “La mulți ani!” de Revelion. Sau de cineva căruia să îi poți prepara “mâncarea fericirii”, adică cartofi prăjiți cu brânză, ou și salată. Sau de un părinte care să te iubească, chiar și dacă n-o poate spune, de la început până când trebuie să plece. Și un pic după aia…

Nu știu, mi s-a părut incredibil spectacolul acesta de teatru. Dacă reușiți să faceți rost de bilete, luați-le cu ochii închiși! Merită din plin! Dar nu uitați să vă luați și șervețele la voi. Vor face experiența mult mai confortabilă. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp