Povestea ca viață. Mioara de pomeană

Să fi tot fost într-o după-amiază de iulie. Mergeam cu bicicleta spre Cheile Jiețului. M-am întâlnit, spre marea mea surpriză, cu un ciopor de oi. De ce, în miez de vară, coborau din munte?

Erau sterpele strungii din Muncel, cu nea Ionică Săliștean și nea Ion ăl Mic ciobani. Ion ăl Mic chema înainte. Tunau din Cibanu să îmbăieze oile căci mieii făcuseră râie. I-am salutat, atent la câini.

- Dacă faci tu on lucru păntru minie, ț-oi rasplati cum să cade!

Nea Ion ăl Mic mă privea zâmbind, cu sprâncenele ridicate a întrebare. N-aveam chef de făcut nimic pentru nimeni; nu agream să fiu întors din drum. Dar nu zăboveau eroii din povești să ajute pe oricine aflau în nevoie? 

- Dacă-i musai...

- Acu, musai n-o fi, da-i cu rugamintie.

Mi-a înmânat o sticlă de plastic. M-a rugat să merg înainte la magazin, să-i pun o jumate de rom și să i-o înmânez fără să spun la nimeni. Mi-a fost rușine să-l refuz. Întors la magazin, am pierdut și după-amiaza liberă căci mama a profitat și m-a lăsat de serviciu.

Când turma de sterpe a trecut prin fața magazinului, n-am fost prea bucuros să-l revăd pe nea Ion. I-am ieșit în cale, i-am strecurat jumatea. Mi-a strâns mâna și-a zis:

- Noa, nu crezui că faci ahasta păntru minie. Dimineață, la șasă, să iei o lumină (lumânare) șî să vini la Mărcuț a lu Ginerică acas, c-acolo îmbăiem oile. Vreu să-ț dau o mnioară de pomeană.

Asemenea unui copil căruia i se spune că va primi o jucărie îndelung râvnită, mi-a crescut sufletul. Am închis magazinul și-am pedalat, în mare grabă, până la Tușa Anuța. I-am povestit pe nerăsuflate. Tușa s-a bucurat de bucuria mea, dar am văzut în ochii ei un licăr sceptic. N-am reușit să-l ignor pe deplin.

- La primuvară, îț dăm șî noi o oaie de pomeană. Că măi diemult așe ierea: Daca vreunu n-ave oi șî vreia să s-apuce, îi da hăi de-ave câti-o oaie de pomeană.

- Da? m-am minunat, cu inima bătând dintr-o dată mai tare la gândul că voi căpăta câteva oi.

- Oaia ha de-o dai de pomeană o ai pe haia lume. Ș-atuncea nime nu-ț dă oaia ra, îț dă ce-are măi bun, nu ca atuncea cân ț-o vinde. Todeuna să gasa barem cinci să deie de pomeană, ca să ai cu ce-ncepe. Cân murea omu, tot așe, da ai cășii cinci oi de pomeană, să fie ale omului pe haia lume, că nu să știa dat-o iel o ba.

Tușa devenise gravă.

- L-am visat pe tatuțu la șasă saptamâni șî l-am întrebat că cum îi. Ș-o fost vesăl, c-o dzâs că are șî iel vo douță oi, c-o măi dat de pomeană. Noi nu șciu de-om fi dat noi atuncea, că ierea Culiță cu iele-n Plai șî murea una pistă alta, crecă o fi murit vo patruzăci șî n-am cutezat a le da betege. Ieșeam la Culiță cu mâncare, tatuțu ierea beteag, șî Culiță numa plângea. Da lu tatuțu nu i-am dzâs nimica, să nu să betege măi tare. Acu, io de Niculaie nu știu ce să dzâc, da cân o fi să nu măi pot, giumătate câte-s ale mele țî le dau toate de pomeană.

În al nouălea cer n-oi fi ajuns, dar parcă nu mai mergeam pe pământ de bucurie. Întors la magazin, am înștiințat ciobanii de tejghea că, de a doua zi, voi fi și eu cioban cu oi, nu unul cu vise deșarte. Bucuria mi-a crescut și mai mult când Ciungu mi-a promis și el o noatină mândră, „atâta numa că țâgare”.

Dis-de-dimineață, cu lumina în mână, m-am înfățișat la locul stabilit. Nea Ion a părut surprins că mă vede. Mă temeam că s-a răzgândit. A intrat printre oi, a căutat cu privirea și mi-a arătat o mioriță oacheșă.

- Ahasta-i! Acu o lași aci, că-i ciobănită, ș-o iei la ales.

Am plecat desumflat. Eu mă gândisem că mă întorc acasă cu oaia, dar mă întorceam cu sufletul gol. Parcă aveam o presimțire sumbră. Mi-a rămas în memorie imaginea cu nea Ion arătându-mi oaia, câțiva ciobani cu chipurile șterse, ceața de dimineață, rece, și eu cu lacrimi în ochi.

M-am adunat cu greu. M-am dus direct la magazin și-am povestit cu nea Mihai Hapciuc, venit să-și ia cinzeaca de dimineață.

- Mă!... ce-i în mână nu-i minciună! mi-a zis.

Remarca lui nu m-a dezamăgit mai mult, ci m-a ambiționat să-mi fac speranță.

Până seara, tot satul știa că am o oaie. Câțiva săteni care-au trecut pe la magazin mi-au promis că îmi vor da și ei de pomeană câte una. M-am culcat ca viitor stăpân de 14 oi.

Spre final de august, cu o zi mai înainte de ales, am rugat-o pe Tușa să ia și miorița mea în oile lor. Aflasem și eu că o oaie singură nu merge decât târâș. A acceptat cu voie bună, ba chiar s-a oferit să o țină la ei în ciopor până ce voi avea mai multe.

În seara următoare, m-am dus la Tușa tot plutind. Pe la jumătatea ocolului, mi-a ieșit în cale Unchiu Niculaie, întunecat la chip. Precum îmi era felul, m-am încordat, atins de o vină neștiută.

- Sara bună! Veni să văd mioara!

- Buună saara... Viniș pe-amaru tău, că geaba viniș!

- De ce?

Înmărmurisem.

- Păi că n-am tunat oaia...

În clipa aia mi s-a împlinit unul dintre coșmarurile pe care le aveam la vârsta de trei ani. Lumea se prăbușea în jurul meu, se căsca un hău necuprins, iar eu rămâneam pe o masă îngustă, de unul singur. Mă uitam în jos și nu vedeam decât picioarele mesei pierzându-se în negura abisului.

- Ion ăl Mic o vinit la minie, oțâră beut, vesăl, noa, Niculai, io-i dădei la coptil o mioriță mândră pe lume, să-i daț șî voi, c-așe, că pe dincolo, noi am ales oile, iei or dzâs că măi ramân doauă saptamâni. Cân să plecăm, Ion ș-o loat boata pe dupa cârcă, o chemat nainte ș-o pornit oile. De miorița te n-o măi dzâs nimica.

- Păi cum, c-am fost aseară la ei și le-am zis...

- Ei fi fost, io te cred, treaba îi cum îț dzâc...

M-am întors și-am plecat. N-am mai avut inimă nici să salut.

- O fi că ț-o da-o cân o tuna, nu fii nacajât!

Dar vorba bună a Unchiului nu mi-a putut stâmpăra cătranul.

Duminica, spre seară, m-am pomenit cu Ion ăl Mic la magazin. Venea direct de la oi.

- Noa, îi bai mare, dadierăm de nacaz!

Cum n-aveam ochi să-l văd, m-am uitat în podea.

- Cu ce vă servesc?

- O fele de rom. Dacă ai, să mi-o torni înt-o haia de nailon. Cum dzâsăi, nacazu pe noi. Am avut cinci mnioară, una ț-am numit-o țâie. În haia dzî, dupa ales, i s-o pus în pticioare ce i s-o fi pus că n-o măi putut mere. Sara am gasât-o moartă. Haia dzî, alta mnioară mi-o lo ursu. Măi o dzî, mă uitam dupa hele tri de-mi ramânsasă, iaca una nu-i. Dzâci c-o fost cu blăstăm. Șî nu mi-ar fi nacaz cât mi-i de haia de ț-am dat-o de pomeană.

I-am pus pe tejghea sticla cu rom, fără măcar să-l întreb de ce nu a trimis mioara prin Tușa Anuța. Așteptam să-mi plătească, să plece ca să nu-l mai văd. A chicotit, încurcat:

- Banii... banii țî i-oi da io-nt-o dzî, c-acu am tunat dirept din Muncel, n-am la minie, dzâsăi să mă bag numa să-ț dzâc ce s-o putut tâmpla...

- La revedere!

Am trecut în depozitul din spate. Nu am crezut nimic din ce mi-a povestit. Eram convins că îi păruse rău de mioară, că mă mințea ca să pice el în picioare. Mai mult, să apară în fața mea drept victimă, cu o mioară mai păgubit decât mine. Asta mi se părea aberant: la urma urmei, eu păgubisem ce nici n-am avut. Dacă pierdusem ceva cu adevărat, era bucuria, entuziasmul începutului de drum.

Aveam să aflu, mai târziu, că bătrânul nu mă mințise. Mai avea două mioare din cinci, dar și pe acelea avea să le piardă. Una din ele i-a murit la fătat, cealaltă i-a rămas stearpă doi ani la rând, după care-a tăiat-o.

Ce va fi fost, ce nu va fi fost, nu pot preciza cu siguranță. În sat, printre ciobani, a umblat, multă vreme, vorba că omului îi păruse rău de mioară. Îl luase flama și mi-o promisese de pomană, după care se răzgândise. De aceea nu mi-o trimisese la vale, în oile Tușii. „Da Dumniedzău nu culcă-te, șî i le-o loat pe toate cinci.”

Cincisprezece ani mai târziu, aveam să trec printr-o pățanie similară. Dar ei am să-i dedic un întreg episod al „Poveștii ca Viață”, bineînțeles când va fi vremea lui.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp