Povestea ca viață: Soartea

Iar cei care erau văzuți că dansează, erau considerați nebuni de către cei care nu puteau să audă muzica. (F. Nietzsche)

În curte, dis-de-dimineață, mirosea a cozonaci. Cuptorul aburea. Tușa venea de la grajd, desculță prin rouă, cu o găleată de lapte. În urma ei, șchiopăta o oaie mușcată de șarpe.

- Mânce-te brușu pe tinie, ce soarte-ai măi avut!...

Vorbea, înlăcrimată, cu oaia.

- Acu, de la ahasta, nu te măi pot scapa...

- Neața bună! am salutat-o, înduioșat.

- Neața! Amaru iei, c-o fatat-o mumă-sa-n sterpe șî hasta noapte, pe mumă-sa, o șî loat-o ursu! Am țânut-o toată saptamâna-n straiță, șî-i dam să sugă apă cu zahar șî cu dulceață dint-on colț de cârpă. Ș-acu iau ce-i sosî! Când mi-o pușcat Doagă pe Murăș în Arsuri (că trântisă gios pe Petrișor a lu Ianăș șî i-o dat nu-știu-care on lităr de rachiu să-l puște), dam să mă bag cu oile pe dos. Oile numa nu șî nu, da n-am lasat dupa iele; le-am batut c-o joardă șî dup-aia m-am cait ș-am plâns. Ș-o vinit Murăș la minie șî ș-o vârât capu su mâna me, să-l băiez. Ș-am dzâs cata iel: „Murăș, Murăș, ce soartă ei măi fi având șî tu?!” N-o trecut ceasu ș-am audzât o pușcatură. Oltu o vinit fuga, da Murăș n-o măi vinit. Ș-am plâns dupa iel cum am plâns dupa tatuțu mieu. Haia dzî o vinit Doagă să-ș ceară iertaciune că l-or îmbetat ai lu Ianăș la colibă șî n-o măi giudecat că ce face. De-aia-mi pare mie rău de tinie, că-ncolo n-am nimica, da cu aheștea iești tot on vaiet ș-on plâns.

A intrat în bucătăria de vară, a strecurat laptele. În târnaț, sprijinit cu umărul pe tocul ușii, o urmăream, gânditor. Cum să-i explic că exact asta vreau, un vaiet și-un plâns cu rost care să schimbe vaietul și plânsul cu chip de neant?!

- O dzâs tata că mă scoate/ De la tot șî de la toate./ De la domni șî de la soarte/ Nu mă poate! Cum ț-o fi soartea. Că, daca ţ-o fi scris cu oile, atuncea n-ai să poț scapa dint-ahasta nici în gaoră de șerpe!

- Nu știu, Tușă, eu nu cred în soartă. Dacă există soartă, eu ce rost mai am? Și ce rost mai are Dumnezeu?

- Păi cum ce rost?! tresări Tușa. Rostu țî l-o scris Dumnzău. Cum să te naști, ce feli să fii, cân să mori. Da cum umbli pe unie umbli, aia de tini să țânie. Că io te trimet acu la boltă (magazin) să-mi iei o paretie de disagi de pită. I-ote banii ici! Acu, i-o ț-am dat banii, disagii șî te-am trimes să vini napoi în giumatate de ceas. Tu poț mere pista Rovină ore pe drum. Treaba te. Daca iești cuminte, cumperi pita șî vini napoi. Da poț să te-mbeț de bani șî să nu măi vini, ș-atuncea trăbă să vin io la boltă dupa pită șî dupa disagi. Iară, poț pierde banii, ț-î fură careva, aia n-o măi știu. Da tu trăbuie să știi că iești rasponsabil șî trăbuie să-mi dai socoteală păntru bani șî disagi. Așe-i șî viața omului cân îl trimete Dumnezău pe lume.

Filosofie aplicată. Am luat desagii, banii și am pornit la magazin, peste Rovină. Pantofii de piele au tras imediat apă. La boltă, un cioban mi-a făcut cinste o bere. Am băut-o sec, am refuzat-o pe a doua, am intrat acasă și mi-am schimbat ciorapii (alte încălțări nu aveam). M-am întors pe uliță, în pas de maraton. Am ajuns la timp. În curte, Tușa punea desagi pe trei măgari gata înșeuați. Am așezat și pâinea pe unul din ei, cu regretul subit că nu cumpărasem bolovani.

Tușa mi-a mulțumit. Era mulțumită. Eu însă, nu eram. Îmi împlinisem destinul; eu, în schimb, rămăsesem neîmplinit. Aveam pantofii uzi, îmi chiorăiau mațele și mă durea ușor capul de la berea pe stomacul gol, mă grăbisem și mă durea sub coaste. Dacă ar fi fost să o iau de la capăt, aș fi procedat cu totul altfel. Chiar atunci, Tușa mi-a întins niște bani:

- Na, du-te la boltă șî ia-ț o paretie de cizme de cauciuc, că n-ai ce cauta pe munte cu încălțările ude. Te betegi șî ce te faci atunci?

Tușa m-a trimis înapoi, să mă împlinesc. În termeni religioși, asta se cheamă metempsihoză.

- Lasă, Tușă, m-am eschivat, că mi-am schimbat ciorapii, nu-s chiar atât de ud! Oricum, îi târziu!

- Ascultă numa, m-o cerut on poienar de muiere. I-am dzâs că la iei îi treabă multă șî io lucru-ncet. Da iel o dzâs, șî n-am uitat, că lucru bun nu să-ntreabă de câte zâle-i facut.

Nu se întreabă niciodată cât timp a durat să fie făcut un lucru bun... Dumnezeu are răbdare. Plecasem peste Rovină, ca să economisesc timp. Eu de ce n-am avut răbdare?

Am fost din nou la magazin, mi-am cumpărat cizme. Acasă, mi-am luat alți ciorapi, am mâncat două felii de pâine cu smântână și gem. La întoarcere, Tușa tocmai ieșea din ocol cu măgarii.

-Noa, acu-mi pari altu om!

Pe Cârca Plaiului, trăgând măgarii de ață, mă gândeam doar la soartă. La un moment dat, privind în urmă, mi-am amintit că visasem cândva aceeași scenă: măgari urcând anevoie, Tușa, Plaiul plin de flori însorite. Cu diferența că, acum, florile erau trecute, văzduhul neguros. I-am spus și Tușii.

- O fi, mi-a răspuns, că Ion al nost, cân ierea cătană în Basarabia, o vrut să ramână acolo. Da s-o visat cu magarii pe Plai, șî vez că tot pe Plaiu nost o urdinat pân o murit. Dac-așe i-o fost scris...

Nu știam ce să cred, dacă să cred sau să nu cred în destin. Dar m-am întors acasă decis să îmi pun soarta la încercare.

În acea perioadă tulbure, clanul Jura dezbătea cu sârg nechibzuința mea de a da cu piciorul unui viitor luminos ca să ajung o sperietoare pentru elevii corigenți. („Învață, și-a certat o babă nepotul în autobuz, că, daca nu, ai s-agiungi ca ficioru popii, cioban la oi!”) O mătușă m-a sfătuit să fac cum o învățase pe ea o călugăriță: de câte ori am o dilemă existențială, să deschid Biblia la întâmplare și să citesc versetele numerotate cu două cifre dinainte alese. Am refuzat să fac asta; nu doar că mi se părea o abureală, dar nici nu-mi păsa de orice ar fi putut să îmi dezvăluie scripturile.

În ziua aceea, i-am cerut Tușii Biblia și am deschis-o, cu data propriei nașteri în gând. Cartea lui Iov:

7. El își bate joc de zarva orașelor; el nu aude strigătele niciunui stăpân.

8. El străbate munții, locul său de pășune, și umblă după orișice verdeață.

Era vorba despre... măgar.

Soarta omului e un itinerar printr-un labirint. Un itinerar pe care nu îl putem trasa decât după (și pe măsură) ce l-am parcurs. Din când în când, primim indicii că ne aflăm pe drumul cel bun.

Viața e o călătorie inițiatică. Ne putem bloca în calvarul inițierii, ne putem abandona, putem renunța. Sau putem face un efort, să trecem calvarul, să ajungem în Centru, să străbatem drumul de întoarcere împliniți.

De ce e drumul spre Centru un calvar? Pentru că, dacă ai un ochi ațintit pe destinație, îți rămâne un singur ochi pentru a putea privi drumul. Dacă îi ațintești pe amândoi, orbecăi (proverb chinez). Prin Labirint.

J. L. Borges, genial, conchidea într-o povestire că labirintul perfect e o linie dreaptă.

În geometrie, linia dreaptă e drumul cel mai scurt între două puncte. Iar drumul cel mai scurt între două puncte, în viață, spunea Bruce Lee, e simplitatea.

În lumea complexă a oamenilor, simplitatea e un calvar. Iadul.

Fiziologic, „soartea”, în limbaj popular românesc, e placenta. De ea te eliberezi când te naști. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp