Ion a lu Rusu, poreclit Ciungu, era unul dintre clienții mei fideli. După ce, la vârsta de 9 ani, s-a cățărat pe o capră de înaltă tensiune, a rămas fără mâna stângă din umăr și fără mâna dreaptă de la vreo 10 cm sub cot.
În acel an 2000, Ciungu avea 48 de ani și 3 oi. Reumatismul crunt la ambii genunchi îl dobândise umblând cu oile pe versanții abrupți ai Mijii și Cârjei, ud de rouă și ploi. În ciuda handicapului, omul ăla ciobănise; nu atât pentru că îi fuseseră dragi oile, cât pentru a se ști în rând cu lumea. Acum, tot în rând cu lumea, aștepta negustori să-și vândă ce-i mai rămăsese din turmă.
Dar negustori erau puțini și vânzători o droaie: mai bine de jumătate din familiile din sat își vindeau atunci toate sau mare parte din cele 30-40 de oi ale gospodăriei.
În fața unui pahar de lichior, Ciungu a diagnosticat vremurile: „Or să dispară oile, că s-or gătat nărozii!” În câteva zile, purtată din gură în gură, vorba lui a intrat în folclor, a devenit anonimă și a primit explicația că lumea s-o deșteptat, nu mai chinuie nimeni pentru niște ciururi de oi. Cum eram singurul din sat care voia să-și cumpere mioare, n-a fost greu să devin nărodul satului. Mai mult, cei care îmi considerau intenția doar o vorbă în vânt m-au poreclit Păcală. Dar eram mândru, în special că bătrânii satului mă venerau de-a dreptul. Pentru ei, eram un adevărat izbăvitor al neamului lor de ciobani.
Când vorbele lumii au ajuns la urechile ei, Tușa Anuța s-a revoltat:
- Narodz pe buba! Păi ahăștia de-acu or măi fi șciind iei ce-nsămna narod? Păntru iei, noi, ahăștia cu oile, sântem narodz, cum nu, da de prima dată narodz n-o fost batgiocură. Ahasta s-o ieșât de cân cu băile (minele) șî cu domnitu la fiștecare. Dintăi narod însamna hăl de duce greu la toate helea. Ore credz că-i puțân lucru? Da batgiocură îi, că toț hăi de nu-s de nicio treabă îl batgiocure pe hăl de să străduie. Că n-or agiuns narodzî la oi numa așe. Cân facusă Dumniedzău animalele, o vinit Hăl Rău să-i deie vo doauă șî lui. Dumniedzău, ca să să râdă de iel, i-o dzâs că i le dă cân le-o numara păru. Ce Nu Trăbă s-o pus pe numarat șî la toate-o putut numa la oaie ba. Că oaia, cân agiungea la giumatate, să scutura șî trabuia să să scuture. Hăl Rău ș-acu numără la lâni, că de-aia să scutură oile. Da dacă nu-ș scutură șî capu, îi bai cu iele. Noa, ș-o ramas Dumniedzău numa cu oile ș-o fost musai să le pună ciobani. Măi întăi o pus ingeri. Cân s-o strâcat vremea, s-o dus Dumniedzău să vadză că ce fac ingerii. I-o gasât udz, plângea că ptierdusă oile. Tot așe o pațât cu niște oamini cuminț. Măi ramasăsă să pună niscai narodz ciobani. La vreme ra, cân s-o dus să-i vadă, iaca narodzî să trasăsă subt on cleanț, facusă foc, cioplisă floiere șî dzâcea-n floieră șî giuca. Oile sta pe lânga ei de-a dragu. S-o minunat Dumniedzău ș-o dzâs catra ei: ”De-acu, voi să fiț ciobani la oile mele șî să vă fie numele jâieni!” De-aia nu-i oaie ca jâieneasca, nice cântec cum îi jâiana, nici n-or fost pe nicauri ciobani cum or fost jâienii.
Ascultam uluit, cu pielea ca de găină.
- Om fi noi narodz, da ne-o ales Dumniedzău să fim ciobani la oile lui. Oaia noastă-i sfântă, nu-i poate fi cioban orișâcine.
Nu pot descrie ce-am simțit în acele momente. Dar, la nivel rațional, am conștientizat că nu sunt nebun, că sunt important, că am un rol bine definit în comunitatea în care trăiam.
- Atuncea, dintăi, Dumniedzău o rânduit la fiece neam rostu lui. Pe urmă s-o pornit a îmbla cu Sânpietru pe pamânt, ca să aședză lumea șî mersu la toate helea.
Mi-a spus apoi trei povești. Într-una, Dumnezeu și Sânpietru, umblând pe un drum, au dat de o turmă ce păștea o holdă de grâu. Ciobanul, un ficior ca bradul, dormea dus, la umbră. Ceva mai încolo, la o altă turmă, o fată, cu caierul de lână pe furca din brâu, păzea oile torcând. Când i-a văzut pe drumeți, i-a chemat și i-a ospătat cu merindele din straiță. „Ce ficior leneș și ce fată de treabă! a exclamat Sânpietru. S-o răsplătim pe fată.” Și a zis Dumnezeu: „Fata să să cunune cu ficioru leneș!” „Cum, Doamne, s-a mirat Sânpietru, asta-i pedeapsă, nu răsplată!” „Lasă, Petre, că fata s-o descurca, fincă-i de ispravă, da ficioru trăbuie să trăiască și el cumva!”
În a doua poveste, Dumnezeu și Sânpietru sunt rugați de un căprar să se uite puțin de caprele lui, ca să fugă el până acasă. De cum a plecat căprarul, caprele au zbughit-o pe stânci, care încotro. După ce-au alergat după ele zadarnic câteva ceasuri, Sânpietru a zis: „Doamne, cheamă-l pe Hăl Rău să grijească el de capre.” Diavolul a și venit și, de atunci, umblă el cu caprele.
Mai citisem povești cu Dumnezeu și Sf. Petru, dar niciodată nu le-am considerat mai mult decât povești. Poate că la fel aș fi făcut și de data asta dacă Tușa nu mi le-ar fi expus cu religiozitate. A fost un șoc, cu atât mai mult cu cât știam că citise Biblia de 4 ori, citise Viețile sfinților și nu lipsea de la biserică decât când era la oi. Deci nu era o ignorantă habotnică, știa în ce, cum și despre ce crede. Dat fiind și contextul, e de înțeles că șocul a mișcat în mine ceva. A fisurat în mine un zid: zidul credinței mele creștin-ortodoxe, al culturii de tip iudeo-creștin în care mă formasem.
În una din serile ce au urmat, i-a venit rândul la lectură (era perioada când ”spirit guide” îmi priveghea fricile) volumului „De la Zalmoxis la Genghis-Han”, de Eliade. Aici am descoperit cosmogoniile sud-est europene, printre care și cea românească. Mulțumită învățământului autohton, absolvisem liceul și nu știam că există o cosmogonie românească! Pentru mine, geneza lumii avea doar două variante: biblică și științifică.
În rezumat, Pământul era acoperit de ape și Dumnezeu, obosit, nu avea unde să se odihnească. Atunci îl trimite pe Diavol să se scufunde și să-i aducă o mână de pământ. Diavolul reușește abia la a treia scufundare să aducă puțin mâl sub unghii. Din el, Dumnezeu face o turtă pe care se pune să doarmă. Diavolul vede ocazia să-l răstoarne în apă și să îl înece. Trage turta de sub El, dar, din ce trăgea, pământul se întindea mai mult. În cele din urmă, Dumnezeu se trezește și vede că pământul e așa de întins, că nu mai e loc pentru ape. Neștiind cum să rezolve situația, trimite albina la arici (cel mai înțelept animal) să îi ceară sfatul. Morocănos din fire, ariciul refuză. Dar albina se ascunde și îl aude pe arici bodogănind: Ce tăntălău și Dumnezeu, nu știe că trebuie să strângă pământul ca să-l încrețească! Albina a zburat la Dumnezeu și i-a spus. Enervat că a fost păcălit, ariciul o blesteamă pe albină să îi mănânce cine a trimis-o excrementele. Atunci Dumnezeu a sortit-o pe albină să facă doar miere.
De ce este mai plauzibilă creația în 7 zile din Geneza biblică decât cosmogonia românească? Răspunsul: fiindcă are în spate autoritatea unor instituții religioase.
Timpul coace cireșele. Zidul de care aminteam mai sus, fisurat atunci, s-a năruit cu vremea. Căci numai cu vremea puteam să devin conștient și să accept că am fost îndoctrinat.
Menționam, în articolul precedent, că mitul instituie un model exemplar. Mitul în sine e o poveste, e drept, dar asta nu înseamnă că e rupt de realitate. E o poveste care explică origini, comportamente, situații, stări de fapt, o poveste care face, din haos, cosmos. Adică ordonează, reglementează. Parafrazând o lege din sociologie: dacă definești o situație ca fiind reală, ea devine reală prin consecințele ei.
Mitologia românească a genezei lumii, implicând cosmogonia și rânduiala făcută apoi de Dumnezeu și Sf. Petru, e fascinantă și nu e de mirare că a fost aruncată la coșul de gunoi al religiei. Pentru că ea instituie modelul exemplar al unui Dumnezeu cu față umană. Să explic:
- Dumnezeu nu a creat lumea cu un scop anume (spre propria slavă etc.)
- La creație participă și Dumnezeu, și Diavolul, adică două forțe contrare. Căci creația presupune „coincidentia oppositorum”.
- Dumnezeu nu e atotputernic și atoateștiutor. Își cunoaște limitele, nu ezită să ceară ajutor acolo unde nu se descurcă, nu bate pe nimeni cu parul.
- Lumea nu a fost perfectă pentru ca, apoi, s-o pângărească omul. Dumnezeu, însoțit de Sf. Petru, umblă pe pământ să rânduiască toate cele.
- Dracul nu e atât de negru, ci e un soi de măscărici cu o inteligență redusă, un soi de muscă-n lapte. Nu e bine să-l iei în serios, dar nici să te râzi de el (deși e al naibii de tentant), căci are darul să încurce ițele.
- Existența umană nu e pedeapsă, nu e voință a divinității, nu e răfuială între Dumnezeu și Diavol, ci e definită contextual, paradigmatic chiar. Dumnezeu a împărțit tuturor câte ceva, după cum a fost rândul, după cum s-a ajuns, după cum s-a dat locul, după cum a fost nevoie. La împărțeală, „fost-am eu dus la lucru”, așa că la unii li s-a dat mai puțin, la alții mai mult, unii s-au mulțumit cu ce a rămas. Unii se dovedesc vrednici de ce au primit, alții sunt „brânză bună în burduf de câne”, unii au puțin dar fac mult.
- Lumea e și cu bune, și cu rele, dar o ducem mai departe, compensând răul cu mai mult bine, reînnoind-o periodic, străduindu-ne, alături de Dumnezeu și Sf. Petru, s-o perfecționăm.
- Fiind o lume în continuă devenire, orice este posibil. Transcendentul se împletește cu ontologicul, cu imanentul; lumea de aici se intersectează cu lumea de dincolo. Timpul nu e nici subiectiv, nici obiectiv; e magic.
- E o viziune optimistă asupra lumii, nicidecum una resemnată, cu atât mai puțin pesimistă. Lumea nu trebuie și nu va fi distrusă, nici nu trebuie abandonată în nădejdea că oricum vom primi o alta mai bună.
Ce-a fost întâi? Oul sau găina? Dumnezeu sau Creația? Mitul sau existența? „Traducând” o explicație științifică a acestei probleme, E. Sabato spune cam așa: e ca și cum, mergând pe o plajă pustie, omul găsește niște urme iar acestea nu sunt decât propriile sale urme.
La început a fost existența. Apoi a venit mitul care, în sine, e creator de existență.
Dacă ar fi să se găsească o morală poveștii de față, iat-o: imaginând că lumea ar fi un câine, Biblia ar fi o coadă în jurul căreia lumea se învârte de mult prea mult timp. Dacă ar fi să aibă două morale, iat-o pe-a doua: în școală, religia trebuie înlocuită cu ISTORIA RELIGIILOR. Copilului trebuie să-i fie explicat spiritul religios, să-i fie exemplificat, astfel încât spiritul religios să devină creator; nu să îi fie închis între ziduri păzite sub amenințarea pedepsei veșnice.
Dar povestea de față are, pentru autor, o morală aparte: Am asimilat și mi-am asumat mitul originii pastorale a strămoșilor mei. Iar mitul a devenit creator de existență. Altfel spus, ideile în care am crezut mi-au modelat propriul univers. Povestea a devenit Viață.
Al treilea mit cu Dumnezeu și Sânpietru a luat-o înainte și a trecut în articolul viitor.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
"De ce este mai plauzibilă creația în 7 zile din Geneza biblică decât cosmogonia românească? Răspunsul: fiindcă are în spate autoritatea unor instituții religioase".