Povestea ca viață. Prima dată când am ucis o ființă vie

Am ucis prima ființă vie la vârsta de 5 ani. Era un porumbel alb, prins de o pisică. Mama îl recuperase. Cum tata era plecat, mi-a înmânat mie o securice, m-a trimis la lemnar să tai pasărea cu aripi frânte. Știam cum se face dar... cum să o fac?

Tremuram tot, simțeam toporelul greu în mâna firavă, simțeam zvâcnirea sângelui, bătaia inimii porumbelului în cealaltă mână.

A fost ultima dată când m-am simțit Stăpân. Aveam într-o mână pacea rănită, securea războiului în cealaltă. Când un prădător frânge aripile păcii, un Stăpân o ucide și-o face ciulama.

Am reușit să-i tai gâtul din prima lovitură. Imaginea e una emblematică în propria memorie: capul porumbelului, așezat pe butuc, ochiul lui roșu, blând, privindu-mă fix, și picături rotunde de sânge ieșindu-i din cioc, ca și cum porumbelul ar fi fost o pungă plină de sfere roșii dintre care una i se zărea prin deschizătura pleoapelor. Eu tăiasem punga, și toți ochii se rostogoleau în afară.

I-am dus mamei porumbelul, triumfător. Am rămas doar cu felicitările mamei, cu bucuria din ochii ei.

La câteva zile, încercând să tai o sârmă cu securicea, mi-am retezat buricul degetului mare pe la jumatea unghiei. Se mai ținea doar în piele. Inițial nu m-am speriat, nici n-am plâns. Am privit fascinat cum se rostogolesc sferele mici de sânge până când m-a izbit ideea că îmi vor curge toți ochii și n-am să mai văd. Atunci am început să urlu și am alergat în casă. Mama mi-a oferit prima lecție practică de educație creștină: „Vezi ce-ai pățit dacă ai umblat cu securea duminica? Te-a pedepsit Dumnezeu.” Aș fi preferat să aud că a fost greșit să tai porumbelul, dar mama nu știa de karma. Oricum, se putea și mai rău: să mi se spună să nu fiu necăjit, că sângele vărsat a fost pentru Allah și că, într-o bună zi, voi vărsa sângele unui necredincios.

Lecția mamei nu a avut urmările scontate. Am continuat să fac „experimente” duminica și în zilele de sărbători, pentru simplul motiv că tata nu era acasă. Așa, aveam certitudinea că nu mă împiedică nimeni să-mi pun în practică ideile șucheate de copil curios. Urmările au fost de natură traumatică: de atunci nu suport să privesc pe cineva în ochi, nici măcar pe mine, în oglindă, și nici să se întâmple ceva cu integritatea mea corporală. 

Nu-mi condamn mama că, la o vârstă atât de fragedă, m-a pus să tai un animal. La sărăcia în care trăiam, aș fi condamnat-o să irosească ocazia de a avea carne la masă. Experiența mea n-a fost decât o altă variantă din „moartea căprioarei”, cu marea diferență că eu nu știu s-o povestesc atât de frumos.

Când am tăiat oaia mușcată de șarpe a Tușii Anuța, aveam alt motiv să-mi pară rău: aș fi vrut-o vie. Unchiu Niculaie s-a împotrivit (și pe bună dreptate), promițându-mi, în schimb, că îmi va da o oaie cu mieluță în primăvară. Puteam să nu mă bucur? Dar un vecin care îi ajuta Unchiului să cosească otava, mi-a frânt tot entuziasmul. Imediat ce oaia n-a mai mișcat, a scos brișca din buzunar și a scos ochii oii. Nu știu de ce-a făcut-o, nici n-am întrebat. Ca și atunci, și astăzi, când îmi amintesc, mi se împăienjenează privirea.

Foto: Justinel Stăvaru/Inquam Photos

Unchiu mi-a observat ochii tulburi și mi-a pus o mână pe umeri:

- Las, c-așe i-o fost soartea. De-aveam la minie on ban de-argint ș-on bât de-alun, o scapam de cân o mușcat-o. Așe mi-o scapat on batrân, demult, o mânzare. O frecat-o binie cu banu de-argint ș-o batut-o pe uger cu bâtu de-alun ș-o descântat.

Am tresărit:

- Dumneata știi să descânți?

- Numa de șerpe, că l-am audzât atuncea pe batrân.

- Spuneți-mi și mie descântecul, să-l învăț!

- Geaba țî-l dzâc, că nu plăte nimica. N-are putere. Trăbuie să-l furi.

- Cum adică să-l fur?

- Să-l audzi cân descântă careva șî să-l țâni minte. C-atuncea îi descântecu în puterea lui.

Până la urmă, Unchiu a cedat insistențelor și mi-a dezvăluit descântecul. Era un catren. Am scos repede carnețelul și pixul din buzunar (nu mă lipseam niciodată de ele) și l-am rugat pe unchi să-mi repete. A început să râdă.

- Apăi c-așe nu mere, geaba-l scrii. Trăbuie să-l țâni minte.

- Dar deja l-am uitat!...

- Nu-i bai! dac-o fi să-ți trăbuie șî dac-o fi să fie, ț-aduci tu aminte. Nu-i bini să-l scrii, că daca-l scrii, nu vinie din tinie, din capu tău. Trăbuie să iasă din capu tău șî din inima te ca să plăte ceva.

- Atunci, am implorat, mai ziceți-l o dată, să-l ascult mai atent.

Mi l-a repetat încă de două ori. Îmi sună și acum în ureche, ca bâzâitul unui roi de muște pe care, oricât aș da cu mâna, nu reușesc să le prind.

- Nu trăbă niciun descântec! a intervenit atunci vecinul, cu superioritatea tânărului om de știință. Să ai tu numa o piele de șerpe în pozonar, să freci ugeru cu pielea că-i trece.

L-am privit pe Unchiu, neîncrezător.

- O fi, mă, Petrișor, da-i pacat să omori șerptii.

- Dă-i dracu, nănaș, câț am omorât io la viața me...

- Șerpele, cân îl omori, pân-asfinte soarele nu moare, tot îș mișcă coada. Să roagă la Sântu Soare, că Sântu Soare-i dă viața șî numa iel poate să i-o ieie. Da alduitu de Soare nu i-o poate loa pân nu pleacă de pe ceri, ș-atuncea șerpele tinuie șî blastămă pe hăl de l-o omorât.

- Mai bin să blastăme iel decât să blastăm io că mi-o omorât vita!

- Totdeuna cân umbli pe unie umbli, să ai în mână o metreacă de alun, că la șerpe alunu-i nanașu. De-ț iasă-n cale, hăla șerpe să-l atingi cu metreaca șî nu măi face rău la nime, câte dzâle-o traii.

- Flece-i tu capu cân îl vezi, că-i mai sigur!

- Totdeuna, mă, Petrișor, îi măi sigur să fleci capu șî să rupti oasăle. Că Pamântu-i a lu hăi de-omoară șî rup șî taie șî spândzură. Dumnedzău, cân o facut Lumea, o facut doauă, să fie Haia Lume păntru hăi direpț șî buni. Păntru ce credz că să tâmplă ce s-o tâmplat cu oaia ahasta șî cu șerpele? Ca să ne cearnă că pe ce lume ni-o fi locu.

- Da și-n Biblie zâce să omori șerpele!

- Ai cetit tu că să-l omori?

- Ba bine că nu!

- Noa, pe mini nainte să șciu ceti m-o-nvațat tatuțu că nu-i bini s-omori șerptii!

Vecinul n-a mai zis nimic. Și-a așezat pălăria pe cap și-a dispărut printre pomi, la coasă. Unchiu a pufnit în râsul lui șod.

- Cetitu-i ca brișca hasta. Poț taia pită cu ia, poț ciopli, da poț să-ț scoț otii ore să-i verș la unu mațăle. După cât te duce capu șî dupa cum țî ingeru. A ceti poate-nvața orișîcare: șî hăl cu doi oti, șî hăl cu unu, șî hăl fara oti. Da-i baiu că tot omu măi are-on oti dinapoi, i-ote-aci, la on metăr napoia capului. Ahălă vedie lumea ca ș-ahăștia, da mă vedie șî pe mini în lume că ce fac, cum ma uit io la tini-acu șî văd șî-ț dzâc că-i binie ore ba că ce faci. Otiu ahăla îi ingeru omului. Tot omu are une de la Dumnedzău, da Dumnedzău îț dă, nu-ț bagă-n straiță. Trăbă să țâi otiu deștept. Da omu, ca omu: unu n-are ureti să-l audă, altu nu-l ascultă, altu-l copere, altu nu-l suferă șî-l scoate de tot. Ca să fii om, trăbuie să ai ingeru tare. Otiu ahăla să-i biruie pe-ahăștia doi!

Am privit ochii oii-n țărână, mi-am amintit de ochiul porumbelului, iar propriii ochi au început să-mi lăcrimeze. Nu de vreo emoție, ci din cauza traumei. Vederea mi s-a încețoșat și atunci m-am simțit (de fapt m-am văzut) privit din spate, de mine însumi căci, pentru o clipă, eu și ochiul acela, îngerul meu, deveniserăm una. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp