Foto: Ștefan Angheluță
Pe malul Lacului Razim se află un sat lipovenesc. Sarichioi. Care, de fapt, e cumva o imagine în miniatură a ceea ce ți-ai putea imagina despre cum arată Paradisul. Felul în care răsare și apune soarele e cumva diferit față de alte locuri, iar felul în care natura se dezvăluie acolo e pur și simplu memorabil. Și tocmai partea asta de “diferit” și “memorabil” l-a inspirat pe Alex Onofrei să facă ceva curios pentru un tânăr de doar 26 de ani. Căci astăzi, la data la care scriu acest text, Alex e singurul marangoz din România.
Ce e acela un marangoz? Ei bine, potrivit dicționarului, e un dulgher specializat în cioplirea, fasonarea și îmbinarea pieselor de lemn ale navelor. Dar, potrivit lui Alex, marangozul e omul acela care iubește atingerea lemnului, care înțelege muchiile și îmbinările lui, deci știe să facă “artisticării” cu lemnul care are să se întâlnească mai târziu cu valurile. Într-o călătorie inițiatică, în care drumul e mai important decât destinația.
La cei 26 de ani ai lui, în fața lui Alex s-au deschis deja două drumuri, pe care le urmează simultan — unul din lemn, în atelierul unde construiește lotci, și altul din sunete, în studioul în care compune muzică. Iar ambele drumuri sunt strâns legate de Deltă.
“Toată viața mea se învârte în jurul acestui areal numit Delta Dunării, care m-a inspirat în tot ceea ce am făcut, începând de la muzică până la bărci.”
Și așa se împarte viața lui între atelier și studio. Uneori, ia banii pe care îi câștigă din muzică și îi duce către lotci. Dar nu vede în asta vreun sacrificiu.
Deși a făcut Facultatea de Arte din Constanța, specializarea Muzică, și a început Academia Navală „Mircea cel Bătrân”, nu a continuat cariera militară. Nu își dorește să stea izolat pe mare câteva zile pe an, pentru că firea lui e una sociabilă, legată de oameni și de locuri. Și nu exagerează deloc.
“Muzica pentru mine e în primul rând o pasiune, dar e mai degrabă o misiune și un stil de viață. Da, câștig și niște bănuți de pe urma ei, pentru că eu compun piese. Avem un proiect care se numește Zagăn, este o trupă, dar momentan e în stand-by. Și mai există și Asociația Nod în Papură, fondată de mine și colegii mei acum trei ani, care are ca activități proiecte culturale și muzicale. Multe inspirate din zona asta dobrogeană, care este cumva specială, având aceste influențe culturale variate și e foarte ofertantă. De asta îmi place s-o exploatez în largul minții mele și a gândirii pe care o am când pun mâna pe pian.“
Alex Onofrei este unul dintre acei interlocutori excepționali, care știu că picteze în mintea ta imaginea locurilor și experiențelor care pe el l-au inspirat să fie ceea ce este. Așa am aflat eu cum a ajuns el să iubească lotca, care nu e doar un obiect, ci e o lecție despre sens și despre căutarea lui fără zgomot, dar cu migală. Și așa i-am “întâlnit” bunicul, care i-a fost și îi este încă sursă de inspirație.
“Eu am fost plecat în Italia cu părinții mei cand eram mai mic, acolo am învățat pian, dar după ce ne-am întors, eu am stat numai în Sarichioi. Diminețile în care mă trezeam în lotca bunicului, că mă lua adormit la pescuit și mă trezeam în largul lacului Razim mi-au rămas întipărite în minte și în suflet. Era un sentiment tare fain. E fain să te trezești dimineața pe lotcă și să vezi răsăritul traversând lacul Razim. Îmi place și acum explorarea asta matinală. Adică până să răsără soarele deja să fim plecați, pe tiparul acela pescăresc. Dacă am o distanță mai lungă de parcurs pe Lacul Razim nu aș putea să plec la 9 sau 10. Aș vrea să plec la 4, pentru că spectacolul este deosebit, mai ales pe canalelele din Delta de Sus. Vezi o ceață care plutește deasupra apei și tu o tai cu lotca. Chiar e un spectacol deosebit pe care, însă, nu-l mai prinzi la ora 9 sau 10. ” – îmi povestește cu însuflețire Alex.
Și așa reușim să ajungem la punctul de pornire al acestei călătorii a lui prin tradiții și semnificații personale, pe care le-a integrat aproape perfect în lumea de astăzi, în care tehnologia nu îngreunează, ci ușurează munca omului. Astfel încât frumusețea începe din punctul în care reușești să îmbini ajutorul tehnologiei actuale cu frumusețea tradiției de odinioară.
“Peisajele care mi s-au întipărit în minte, faptul că merg cu lotca cu velă de pe la 10 ani în scop recreativ, tot bunicul m-a învățat, toată partea asta de plimbare pe care o făceam cu prietenii, am transformat-o într-un business de fapt. La inițiativa unui proprietar de pensiune, Alex Filip, care văzând ceea ce făceam, a venit către mine cu această idee: de a descoperi un produs pentru Sarichioi constând în plimbările cu lotca cu velă, care au avut un mare succes până acum și care mi-au trezit dorința de a crește nivelul. Pentru că solicitările erau destul de mari din partea unor grupuri de 12 persoane, iar lotca bunicului, pe care o foloseam, e o lotcă de 6 plus 1, nu puteam să iau 12 persoane, era incomod, și m-am gândit să caut o lotcă. Am găsit una după lungi căutări, pentru că eu căutam o lotcă mare și veche pe care s-o restaurez, de altfel bugetul nu îmi permitea să cumpăr una nouă, care ajunge și acum pe la 10.000 de euro. Și am început să restaurez lotca aia. Acela a fost, de fapt, momentul în care am intrat în domeniul marangozeriei. Au trecut cinci ani de atunci și lotca e schimbată mult, radical. Dar e aceeași lotcă. Între timp am accesat niște fonduri nerambursabile și chiar am deschis un atelier. “
E curios cum un tânăr de 26 de ani, născut într-o lume în care ecranele sunt mai importante decât poveștile, a ajuns să-și dezvolte o afacere într-o domeniu în care astăzi nu mai găsim pe nimeni. Dar nici Alex nu se simte chiar confortabil cu gândul că e singurul marangoz din România. Când i-am spus astfel, a simțit nevoia să reacționeze:
“Mai sunt constructori de bărci în România. Dar nu de bărci din lemn. Prin definiție, marangozul e tâmplarul specializat în construcția navală. Un tâmplar în fibră nu știu dacă există. Nu pot să diger neapărat această informație, că aș fi singurul marangoz din România, mai degrabă mi-ar suna bine că aș fi primul, după ce ceilalți s-au oprit din activitate.”
Lotca nu e un obiect la modă. Dar e un obiect rar. Și e un obiect care îți poate oferi o experiență de neuitat. Care nu seamănă cu plimbarea tipică cu o ambarcațiune clasică. Pentru că nu e nici despre viteză, nici despre zgomot. E despre a fi în comuniune cu natura. În toate felurile posibile:
“E destul de greu parcursul acesta, pentru că lotca este o ambarcațiune foarte specifică, foarte frumoasă, are niște forme extraordinare și e destul de bine echilibrată ca și proporții. Dar nu face obiectul unei dorințe actuale.
De exemplu, nu e un yacht, nu zboară, nu are motoare puternice. Nu sperie toți peștii și toate păsările. Asta își dorește momentan majoritatea, ceea ce este extraordinar de trist. Dar, în același timp, eu mi-am luat această misiune de a schimba puțin procesul de construcție, având oportunitatea de a privi cum se construiește o lotcă adevărată.
În momentul în care eu am accesat acele fonduri, aveam două lotci în construcție. Acum patru ani eu nu credeam că o să fac asta ca profesie. Eu chiar am crezut că voi restaura o lotcă și atât. Eu pe bune că am crezut asta. Și acum mi se pare amuzant. Dar am fost mereu interesat și mă duceam la Tulcea, vă văd ce se întâmpla în atelierul de marangozerie de acolo, care acum nu mai există. Și am văzut cum se face și da, procesul era diferit, mai similar cu felul în care se făceau lucrurile acum 50 de ani. Eu acum am modificat fluxul de muncă și am modificat toți pașii și am transpus totul în prezent. Așa că acum lucrez pe tabletă partea de proiectare, după aceea am un utilaj foarte tehnologizat, e ultimul răcnet care îmi permite să fac chestii deosebite. Și atunci eu nu îmmi doresc să stau să calibrez scheletul unei lotci. Eu vreau să iasă din prima. Ca să aibă sens pentru mine activitatea. Că, altfel, dacă lucrez 6 luni la o lotcă, nu ies la liman cu prețul pe care l-aș cere. Trebuie cumva să rezolv toate aspectele, folosindu-mă de tehnologia modernă. Și acesta e un domeniu de care noi nu am beneficiat până acum.”
Din acest amestec de tradiție și tehnologie s-a născut și ideea unei lotci în miniatură, gândită pentru copii, familii și oricine vrea să se apropie de spiritul Deltei.
„Anul acesta am primit o comandă de lotcă. Și desenând lotca aceea m-am întrebat cum ar fi ca acea lotcă să fie mai mică. Și atunci a început, de fapt, partea asta mai specifică tinerilor, care chiar ar putea să mă țină ancorat în lumea tinerilor, ba chiar mă transpune în mintea copiilor. Am construit, deci, această lotcă în miniatură, la 1 pe 10, din fix lotca pe care o construiam la scară reală. Această jucărie este o misiune, de altfel. Este o invitație către oamenii care nu au fost niciodată în Deltă să vină și să vadă. Este și un portal, dacă vrei, ca dulapul din Narnia, pentru cei care au fost în Deltă și care vor să-și retrăiască toate amintirile prin prisma lotcii, cu speranța că au și călcat pe o lotcă în Deltă. În același timp e și o activitate de familie, de facut împreună cu cineva. Este kitul micului marangoz. Este construită doar din lemn, nu e plastic deloc acolo. Este un pic simplificată față de lotca clasică. Și el poate fi găsit pe site-ul meu.„
Cercetarea academică a ajuns și ea la lotcile lui. Prietenul său, Emanuel Miron, i-a transformat lotca cu care a început această pasiune — Ceaika, o lotcă de 10 metri — în temă de licență. Și asta i-a adus niște repere în plus, dar și niște informații pe care marangozeria clasică nu prea le putea oferi.
„Am un prieten din Sarichioi, Emanuel Miron, care și-a susținut licența la Facultatea de Arhitectură Navală la Universitatea Dunărea de Jos din Galați. Și a reușit să găsească acolo un subiect interesant pentru tema de licență: lotca mea, Ceaika. E lotca aceea de 10 metri, ea fiind atipică, e cea mai mare lotcă pe care o poți vedea în Deltă. De obicei, au 7 metri. Ceaika are 10 metri lungime și 2,5 metri lățime. Este destul de mare. Deci el a abordat această temă de licență, lucrând la planul de forme și la felul în care s-a făcut restaurarea în sine pe pași tehnologici, academici chiar. Nu am lucrat după ureche, asta zic. Iar în vara aceasta, la susținerea temei de licență, Emi a folosit o machetă 3 D foarte asemănătoare cu lotca reală. Și acea machetă i-a fost spusă unor teste de vânt într-un tunel de gravitație, să se vadă clar niște parametri ai forțelor cu care se confruntă corpul navei și așa mai departe. Ceea ce nu puteai oferi înainte unui client. Sunt date importante pe care acum le avem. Pe lângă metoda de construcție și tehnicile folosite, acum venim și cu niște informații mult mai detaliate în ceea ce o privește.”
Lemnul este, pentru Alex, motivul pentru care meseria lui încă are sens. Pentru că e un material organic, pe care îl simți diferit de orice e sintetic. Și, mai mult de atât, lotca de lemn nu deranjează ecosistemul, pentru că drumul cu ea nu e despre grabă sau despre viteză. E despre a trăi în comuniune cu natura și cu tot ce are ea de oferit individului în căutare de experiențe inedite.
“Lotca este făcută din lemn. E material organic. Pui mâna oriunde și simți ceva plăcut, frumos. Orice unghi, orice latură, orice muchie a lotcii te face să ții mâna acolo. Mișcarea pe care o are lotca e diferită, pentru că ea nu merge cu viteză, ea nu glisează, dar în același timp taie valurile. Nu se izbește de ele și, deci, nu te bruschează. Și în același timp lotca își arată că drumul este important, nu destinația. Și da, nu deranjează ecosistemul, pentru că poate avea și o anumită viteză, dar nimeni care are lotcă nu merge cu viteză. Pentru că nu e despre a merge cu viteză.”
Pe vremuri, lotca era consoarta pescarului. Astăzi ea este pentru Alex imaginea concretă a tradiției. Pentru că drumul cu lotca se leagă strâns de tradiția locului, iar în centrul tradiției se află bunicul lui.
“Eu am descoperit tradiția de mic copil, locuind într-un sat tradițional, în care lipovenii și-au păstrat identitatea, care gravitează mai mult în jurul bisericii, dar există și folclor, dansuri și îndeletniciri. Și am fost învățat să pun accent pe tradiție și s-o înțeleg ca fiind parte din identitate. Firește că nu ne întoarcem la sapă de lemn. Dar tradițiile mi se par acele lucruri distinctive ale fiecărui om. Trendul în sine e să te întorci la tradiție, felul în care o faci cere grijă. Una este să păstrezi sămânța cea mai bună și alta e să denaturezi tradiția și să te oprești la ea și să zici că gata, de aici nu mai există nimic, sunt doar sape din lemn, case din lemn, lotci din lemn. Pentru mine tradiția e identitatea pe care o am și moștenirea pe care am primit-o ca fiind parte a acestui loc.”
Bunicul a avut cea mai pregnantă influență în tot ce fac și am făcut pe partea de tradiții. Și în continuare mă inspiră, dar și poveștile pe care mi le-a spus. Și am avut mereu norocul să cunosc oameni care mă inspiră și care sunt interesați de ideile mele. Orice chestie pe care am făcut-o se datorează oamenilor pe care i-am cunoscut în ultimii ani.”
Legătura dintre muzică și bărci e completă: resursele adunate din concerte și proiecte culturale se întorc în atelierul de lemn.
“Banii din muzică intră în construcții de lotci. Din activitatea mea culturală direcționez bani către lotci. Și tot cu lotca am fost prin țară și am cântat în Sibiu, Brașov și București chiar pe lotcă, care ne-a fost scenă. Dar am arătat așa cine suntem.“
Așa se conturează astăzi portretul ultimului marangoz din România: un tânăr care a decis să ducă mai departe un meșteșug pe cale de dispariție și să îl așeze în prezent, fără să îi rupă legăturile cu trecutul.
Un constructor de bărci, dar și un constructor de punți între lumi. Un om pentru care lotca nu e doar o barcă, ci un mod de a integra locul din care vine în modernitate — și de a-l păstra viu.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.