Aventură în Delta Dunării: de la conectarea cu natura până la japcă și nesimțire

Foto: Funky Travel

Mini vacanțele. Momentul pe care tot angajatul îl așteaptă ca să poată fugi rapid din orașul care se micșorează simțitor vara cu cât temperaturile cresc din ce în ce mai mult. Nu suntem străini de sentimentul ăsta nici noi, așa că am planificat o fugă scurtă acum de Sf. Maria. Rareș mă tot pistona că vrea să pescuiască, că el are undița pregătită, că lui i-a promis bunicul că vor merge la pește, dar cum viața a avut alte planuri pentru bunic, nu s-a mai materializat pescuitul. Eu nu am microbul pescuitului, dar am zis că nu ar strica să învăț și eu odata cu copilul, deci hai să vedem unde putem face operațiunea asta.

Pe de o parte case acoperite cu stuf și vopsite cu alb-albastrul tradițional, altele construite în linii ascuțite de beton

Jo a sunat un prieten care administrează o pensiune, face excursii pe Dunăre, fel și fel de activități, undeva pe lângă Mahmudia, însă din păcate așa cum noi am vrut să fugim dintre betoane, așa au vrut și alte mii de români, și pensiunea prietenului era plină. Nu e problemă, a spus el, vă recomand o altă pensiune a unor oameni faini, o să vă placă.

A avut dreptate, și după o conversație plăcută cu o voce cu zâmbet sincer, am stabilit rezervarea la pensiunea Casa Sofia din Mahmudia. Între timp ni s-a mai alăturat o familie de prieteni cu doi copii, și nu a mai rămas decât să umplem mașinile și să plecăm.

Am ajuns spre amiază, și deși nu sunt pescar, știu că o zi bună “pe baltă” începe de dimineață. Am decis la unison că nu vrem să fugim, să înghesuim cât mai multe activități în zi, așa ca după ce am despachetat, am ieșit la pas, să mâncăm ceva și să vedem pe parcurs ce planuri facem.

Casa Teo a fost recomandarea pe care am primit-o, atât de la prietenul care ne-a recomandat cazarea, cat si de la gazde ca fiind cea mai buna alegere, așa că am pornit într-acolo.

Interesantă comuna Mahmudia. Pe de o parte case acoperite cu stuf și vopsite cu alb-albastrul tradițional, altele construite în linii ascuțite de beton și placate cu plăci de gresie, gândite să primească un număr cât mai mare de turiști, pe de altă parte cartier de blocuri, fosile ale administrației comuniste. 

Am ajuns la restaurantul casei Teo, dar, și aici, aglomerat. Dar, spre surprinderea noastră, ne-am așezat la rând, și în câteva minute, am fost întrebați câte persoane suntem, unde am vrea să stăm, și am fost rugați să așteptăm câteva minute ca să se elibereze o masă. Decent, fără persoane care să se înghesuie, o atitudine foarte relaxată. Fetele au rămas la rând, iar noi băieții am traverat spre faleză, unde Iulian, pescar cu ștate vechi, căuta în continuu un loc bun de pescuit.

 

Faleza Mahmudia, este un element de contrast. Un petec modern, cu pasarele metalice minimaliste, piatră și lemn îmbinate în construcții moderne. O zonă de joacă pentru copii, un ponton modern pentru bărcile rapide, sincer, am fost foarte impresionați. N-am trezit rapid totuși, când pe pontonul modern, a trebuit să facem slalom printre sticle, pahare, coji de semințe și ambalaje, lăsate de oameni care au simțit că e mai ușor să le lase acolo decât să le ducă 20 de metri la un coș de gunoi.

Între timp, masa noastră s-a eliberat, am părăsit faleza și am mers să mâncăm. Pește. Mult pește. Ciorbă, prăjit, fillet, toate stările de agregare. Bun. Asta a fost concluzia la final,și pentru toată masa, patru adulți și patru copii, undeva la 700 de lei. Decent pentru tot ce am vrut noi. Nu am căutat hibe la servire, nu că ar fi fost. Personalul era tânăr, și pentru timpul pe care l-au avut de a învăța arta ospătăriei, au fost exemplari.

Agale mirosind discret a usturoi am plecat spre pensiune, timp în care am decis că am avea timp de un pescuit la apus. Așa că noi băieții am luat bețele, Iulian a găsit un loc pe malul apei, și am stat câteva ore până a apus soarele. Copiii au prins pește, deci am considerat că ziua noastră a fost un succes. 

Sulina. Interesele economice au depășit și aici dorința de a păstra vie o societate cândva extrem de dezvoltată

A doua zi, l-am sunat iar pe prietenul Răzvan cu pensiunea, să ne recomande un transport spre Sulina. Ne dă numărul unui domn, Ștefan, la care am să mă întorc cu povestea mai târziu, care face tururi din Tulcea spre Sulina. L-am sunat, facem rezervarea, și am plecat spre Tulcea. Am ajuns la limită, am găsit loc de parcare, ne- am luat vestele de apă, și am urcat pe barcă. O ambarcațiune rapidă, foarte comodă, un conducător atent și amabil. Drumul, cam o oră și jumătate, foarte frumos pentru noi adulții, a cam plictisit copiii, dar nu a fost o mare problemă asta. Am plătit 720 de lei pentru patru adulți și patru copii doar dus. La coborâre, conducătorul bărcii ne-a dat câte o carte de vizită cu numere de taxi. Nu am înțeles exact de ce, fiind prima dată la Sulina, mă gândeam că nu vom avea nevoie de taxiuri. Am aflat ulterior că mă înșel.

Acum, apare din nou contrastul. Între viteza ambarcațiunilor pe apă și ritmul vieții de pe uscat. Interesele economice au depășit și aici dorința de a păstra vie o societate cândva extrem de dezvoltată. Fabricile au fost demontate piesă cu piesă, trimise în faliment, automat locurile de muncă au dispărut, iar oamenii au plecat spre alte locuri. Cei care vin, sunt fie în trecere, fie merg dincolo de oraș spre plajă ori se plimbă pe faleză în timpul dintre două bărci rapide care îi duc și îi aduc. Ca mulți alții, și noi am vrut să ajungem pe plajă.

Dar noi am avut un mini-ghid tare priceput, băiatul prietenilor care ne-au însoțit. El ne-a dus la Muzeul Sulinei Vechi, ar fi vrut să ne ducă și la farul vechi și la mormântul piratului. Nu am bifat decât Muzeul, unde Gheorghe Comârzan ne-a fost ghid, și fantastic povestitor al expoziției.

Ne-a confirmat și el ce deja simțeam. Că odată cu plecarea ultimului val de turiști, Sulina rămâne sub stăpânirea vânturilor care mătură străzile pustii. Un nou curent pune totuși stăpânire pe oraș, anume imobiliar, iar prețul unui mp a ajuns și la 70euro.

Greu, foarte greu am găsit două mașini care să ne ducă la plajă. Iar când am ajuns, am crezut că suntem în Mumbai. Zeci de oameni au năpustit la ușă

Am plecat de la Muzeu, și am înțeles de ce aveam nevoie de taxi. Distanța nu e mare până la plaja, dar, când ești cu patru copii după tine, bagaje, și căldură de august, te lenevești puțin. Greu, foarte greu am găsit două mașini care să ne ducă la plajă. Iar când am ajuns, am crezut că suntem în Mumbai. Zeci de oameni au năpustit la ușă, sperând să prindă loc. Dar s-au desumflat repede la cele două cuvinte spuse sec de șofer: Am Comandă.

Plaja, e superbă. Am ocolit zona de umbrele, am mers direct pe nisip, cât mai departe de civilizație. Ei, nu chiar, pentru că e greu să faci asta pe o plajă mai plină decât la Mamaia.

Dar apa și nisipul acela moale specific zonelor puțin călcate, au meritat drumul. Ne-a bătut vântul cald, și am lăsat în urma noastră doar urmele pe nisip. 

De aici a început un episod, tipic românesc, pe care îl putem rezuma cu un singur cuvânt: Japcă

Se apropia ora 18.00, ultima plecare a bărcii rapide cu care venisem, și am vrut să fim siguri că ajungem la timp. Așa că am fost pe cheu cu jumătate de oră înainte de plecare. Barca a venit, dar de aici, a început o nelămurire : pe mal eram prea mulți oameni pentru capacitatea bărcii, 12 persoane. Am numărat rapid 20. Am zis că poate mai vine o barcă, și așa a fost. Numai că spre surpriza noastră, conducătorul bărcii a primit instrucțiuni să umple barca.

De aici a început un episod, tipic românesc, pe care îl putem rezuma cu un singur cuvânt : Japcă.

Cel care dădea indicațiile de îmbarcare a început sa spună că trebuie luați copiii în brațe să se facă loc pentru alți pasageri. Soția mea i-a atras atenția că nu e normal, nici sigur să facem asta. Ceilalți pasageri care erau deja în barcă i-au dat dreptate și am spus că nu e normal să facă acest lucru.

Ăsta a fost momentul în care am simțit în vocea lui o bunăvoință forțată, acel “bine, las că vă arăt eu vouă”.

Din păcate nu m-am înșelat. Am parcurs cred maximum 1 km pe apă, timp în care conducătorul bărcii a vorbit la telefon, și ne-am oprit. S-a întors către noi, și a spus să îi plătim, ori el a primit ordin să ne ducă la mal și să ne dăm jos. Ne-am blocat. Când am spus noi că refuzăm să plătim? Ne dă jos la mal unde? Chiar ne dă jos la mal, sau înotam? 

Copiii, 6 erau în barcă, au început să se sperie. Noi adulții eram acum în punctul în care trebuia să calmăm copiii, și să încercăm să înțelegem cum rezolvăm situația halucinantă în care ne aflam.

La un moment dat fluturam cu toții banii spre barcagiu de parcă eram sinistrați în mijlocul oceanului și ne rugam pentru siguranța de a ajunge la mal.

Milostiv, într-un final a luat banii de la fiecare, nu înainte însă de a ne spune că , deși la dus, pentru copii am plătit redus, acum plătim preț întreg. Deci dacă la dus am plătit 720, acum drumul a fost 800 lei. Ca să ne învățăm minte. Când am cerut bon pentru sumele plătite, s-a amuzat probabil cel mai teribil în sinea lui. 

Într-un final a pornit spre Tulcea, ne-am liniștit, dar am înțeles că de acum, firma de transport TDS, va trebui evitată. Paradoxal în situația asta este ca ni s-a comunicat că toate aceste decizii sunt data de către patronul firmei, Ștefan Paul Ivanov, care mai presus de a fi patron este și președintele Asociației operatorilor navelor de agrement și transport rapid.

La o scurtă căutare am descoperit că domnul în cauză este un promoter al turismului în Sulina, vorbește frumos, și promite vacanțe de neuitat. Ce e drept, dacă tratează la fel ca pe noi și ceilalți turiști, va fi cu siguranță așa. 

Cu amintirea zilei precedente încă proaspătă am zis că o zi va fi dedicată pescuitului, și așa a fost. Lângă Mahmudia zona de pădure este superbă, și am găsit rapid o porțiune de mal unde am întins patru lansete. Copiii au prins din nou câte un peștișor, eu am fost mai norocos, și am prins câteva crengi, o cutie de iaurt, vreo 10 metri de meșină cu plumbi, și o scoică. Chiar și așa, a meritat ieșirea.

Am încheiat vacanța cu o vizită la parcul de distracție Valsovia, de care habar nu aveam! Cinci trasee de cățărare, îndemânare, adrenalină și înălțime maximă de 15 metri! Nu m-am lăsat până nu am ajuns la ultimul nivel, deși m-au usturat palmele de zici că am jonglat cu cărbuni încinși. Trebuia să iau mănuși, că doar le aveau oamenii la vanzare, da na, am zis ca sunt viteaz. Undeva la 250 lei a fost distracția pentru doi copii și un adult, dar a meritat clar.

Ce voiam să spun este că locurile au fost superbe, gazdele noastre extrem de amabile, mâncarea curată și pe săturate. Sfaturi pescarilor nu dau, că nu aș ști ce să spun. Dar aș mai merge aici. Poate mai mult spre natură și mai puțin spre interacțiunea cu comercianți de diverse servicii.

Articol preluat de pe Funky Travel.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp