Sari la continut

Află ce se publică nou în Republica!

În fiecare dimineață, îți scrie unul dintre autorii fondatori ai platformei. Cristian Tudor Popescu, Claudiu Pândaru, Florin Negruțiu și Alex Livadaru sunt cei de la care primești emailul zilnic și cei cărora le poți trimite observațiile, propunerile, ideile tale.

Preotul Sorin Mihalache, specialist în matematică și filosofie, despre efectul rugăciunii în timp de covid: Neuroștiințele arată un fapt de netăgăduit - rugăciunea e antrenamentul de bază pentru dispoziția cea bună

Preotul Sorin MIhalache

Părintele Sorin Adrian Mihalache este licenţiat în matematică şi teologie, a absolvit cursuri de master în psihologie, filozofie, teologie şi fizică teoretică, iar din anul 2010 este doctor în Filozofie al Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi, cu teza „Dimensiunea cosmică a persoanei”. Este cadru didactic la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Iaşi, editor executiv al „Journal for Interdisciplinary Research on Religion and Science”, editat de Centrul de Cercetare Interdisciplinară Avansată în Religie şi Ştiinţă al Universităţii „Al. I. Cuza” Iaşi, coordonator al Centrului de Studii Interdisciplinare în Religie şi Ştiinţă al Fundaţiei „Solidaritate şi Speranţă”, fiind implicat şi în alte proiecte şi activităţi cu specific interdisciplinar. Este tatăl a patru copii.

Ne-am plâns în ultimii ani că lucrurile nu mai merg cum trebuie, că valorile sunt răsturnate, că stresul ne ucide și că viteza a devenit prea mare și că așa nu se mai poate… iată că nu s-a mai putut. Am simțit? Am presimțit?

Au fost multe voci care au spus că lucrurile nu merg bine de-a lungul ultimilor 40, 50 de ani. De fapt, dacă ne gândim pe o perioadă de timp mai îndelungată, cred că în istorie, de fiecare dată au fost spirite, personalități care au văzut în profunzime și au deplâns că lucrurile nu merg bine. În general, filosofii se ocupă cu această evaluare, ei fiind foarte atenți la modul în care sunt judecate realitățile fiind preocupați să evite evaluările superficiale. Analize de felul acesta am avut dintotdeauna. Conflagrațiile mondiale au făcut victime, scoțând la iveală neputința noastră de a găsi soluții pașnice în probleme geopolitice, iar în ultimele decenii prosperitatea cauzează (și coabitează cu) o desensibilizare metafizică și spirituală. În societățile unde mai degrabă nu ne lipsesc lucrurile esențiale pentru viață, putem constata o fel de miopie, o pierdere a sensibilității pentru profunzimi, o anumită dispoziție slabă pentru acele aspecte care pun în discuție problema sensului și dezideratele mai înalte sau ultime ale vieții.

În ultimele decenii, de când într-o parte extinsă a lumii s-au instaurat tiparele economice și culturale specifice societății prospere, multe voci autorizate au criticat această nouă condiție a omului. Este vorba despre autori din sfera ecologiei, a sociologiei, a științelor comportamentale, care propun evaluări ce evidențiază varii daune și dezechilibre pe care noi oamenii le producem, prin supraexploatare și poluare, prin consumerism sau prin lipsa acțiunilor concrete care să elimine discrepanțele între săraci și bogați. Însă evaluările de acest fel, sunt prea puțin luate în seamă, și atunci când sunt luate în discuție, produc puține schimbări în dinamica civilizației.

Reclamele publicitare, multitudinea informațiilor, tiparele comportamentale ale societății de consum acoperă, ca un fel de bruiaj, acest simț al măsurii.

Deci omenirea, oamenii, știu în sinea lor când lucrurile nu merg bine, fără să poată defini exact acel bine.

Eu cred că nu putem pune la îndoială faptul că în adâncul nostru există simț al măsurii, un firesc al vieții bune, imprimat în experiența primilor ani de viață, din interacțiunea noastră cu bunicii noștri, de viața părinților noștri, de figurile distincte ale oamenilor de spirit pe care i-am întâlnit sau pe care i-am citit. Astfel de amprente – dacă am avut parte de ele, și cred că mulți din generația mea au avut parte de ele, în Romania creștină și rurală unde am copilărit – ne fac să apreciem echilibrul, cumpătarea. Copilăria petrecută într-o comunitate de rudenie cu viața creștină furnizează natural acest simț al limitelor mele, simț care poate măsura și comportamentele mele. Reclamele publicitare, multitudinea informațiilor, tiparele comportamentale ale societății de consum acoperă, ca un fel de bruiaj, acest simț al măsurii. Așa putem ajunge să trăim insensibili la daunele pe care le produc risipa, și poluarea, consumerismul, consumul excesiv de divertisment ieftin și nepăsarea pentru discrepanțele imense între săraci și bogați.

Pentru a redescoperi simțul măsurii, și pentru a fi mai puțin distructivi pentru natura înconjurătoare, pentru a recâștiga empatia față de cei nevoiași, spiritualitatea creștină propune o rută în sens opus: să trăim un pic însingurați, stând ceva mai departe de ofertele zgomotoase ale lumii, reducând desfătările biologiei și crescând hrana pentru minte, rugăciunea, meditația, lectura cu miez spiritual. Putem recăpăta încet, încet, printr-o lucrare tainică, asupra căreia nu avem un control desăvârșit, dar care se petrece minunat în noi, o vedere pentru cele nevăzute, o sensibilitate mai bine acordată și o dorință mai intensă pentru cele situate dincolo de fața văzută a lumii. Însă, de la acest stadiu, în care întrevedem adâncimile Creației, frumusețea și valoarea lumii vii și mai ales valoarea inestimabilă a celuilalt de lângă noi, de la constatările acestea deci, până la acordul întregii noastre vieți cu ele, e un drum lung…

Cei mai mulți dintre noi ne luptăm cu o viața deficitară, în care judecățile și acțiunile nu sunt puse în acord cu ceea ce dorim să realizăm pe termen lung.

Spuneați că au existat studii încă din 2011 care avertizau asupra acestei pandemii. Înțeleg că omul obișnuit nu le-a luat în seamă, dar cum de a existat ignoranță și nepăsare la liderii lumii?

Studii care să avertizeze despre potențialul coronavirusurilor de a declanșa pandemii au existat imediat după ce lumea s-a confruntat cu SARS (sindromul respirator acut sever), declanșat în 2002-2003. E greu de evaluat întreaga situație. Nu cred că „nepăsare” este cuvântul potrivit. Evaluărilor unor analiști pricepuți la astfel de situații arată mai degrabă că cei aflați la cârma societății, factorii de decizie, gestionează mai degrabă elementele și mecanismele care țin de viitorul imediat.

De fapt, aceasta ne caracterizează cel mai adesea. În privința aceasta, autori de spiritualitate sau de filosofie, dar și alții care propun diverse evaluări etice și chiar psihologice, avertizează, în diverse moduri că, fără o atenție și fără o formare susținute, avem mai degrabă o gândire superficială, care nu fixează orizontul îndepărtat. Nu supraveghem, în mod natural, acordul dintre cele pe care le facem acum, și scopurile noastre mai îndepărtate.

Suntem vizați în aceste observații, cea mai mare parte dintre noi. În general vorbind, nu reușim ca ființe raționale, în mișcarea și coordonatele obișnuite ale vieții, să gândim și să acționăm ținând seama de țintele noastre pe termen lung. Există, desigur multe excepții. Și, fapt semnificativ, ele se întrevăd cu ușurință, realizările lor fiind aproape de fiecare dată remarcabile, iar lucrul acesta nu este întâmplător. Sfinții, oamenii cu viață duhovnicească îmbunătățită, își organizează întreaga existență în vederea mântuirii, un scop care, de altfel, se împlinește la capătul acestei vieți și care își pune pecetea peste întreaga viață, cu toate acțiunile ei, mici și mari.

Toate alegerile pe care le fac, în fiecare zi, programul de nevoință, rugăciunea și asceza, cultivarea virtuților, ascultările mărunte pe care le împlinesc, în fiecare ceas, 7 zile pe săptămâni, 52 de săptămâni pe an, timp de 40-50 de ani în mănăstiri, întreaga lor strădanie se organizează în vederea mântuirii. O viață întreagă coordonată strâns în raport cu momentul sfârșitului ei.

Întrucâtva asemănător procedează și sportivii de performanță, când se antrenează 4 ani pentru o întrecere olimpică. Dar și marii interpreți, care se antrenează, se exersează în arta interpretativă pe intervale lungi de timp, de 20 de ani chiar, pentru a-și împlini visul de a evolua pe marile scene ale lumii. Ei, ca și celelalte excepții, de multe ori experți de top sau persoane care activează de foarte multă vreme în meserii de vocație, sunt totuși prezențe rarisime. Cei mai mulți dintre noi ne luptăm cu o viața deficitară, în care judecățile și acțiunile nu sunt puse în acord cu ceea ce dorim să realizăm pe termen lung. Acesta este și pariul vieții spirituale. Pentru fiecare practicant, spiritualitatea înseamnă tocmai această luare în sarcină, în supraveghere a vieții, a gândurilor, cuvintelor și faptelor, pentru a le curăța și îmbunătăți.

În contrast cu acest mod de a trăi, încorsetat în țintele mai îndepărtate ale vieții, deciziile politice și economice, dinamica societății în ansamblul ei, urmăresc rezolvarea problemelor imediate. E un fapt, nu ține de nepăsare, ci de prioritățile presante în plan economic și social, care pot ține în captivitate judecățile, acțiunile și deciziile noastre. Uitându-ne însă la chipul civilizației noastre, la discrepanța enormă dintre săraci și bogați, la anvergura supraexploatării speciilor, la amprenta ecologică a omului civilizat, care este tot mai mare, privind modul cum poluăm atmosfera, cum distrugem habitatul natural și celelalte, putem spune că în întreaga economie a lumii există o asurzitoare tăcere privind viitorul îndepărtat. Sunt câteva aspecte care funcționează greșit, și care trebuie luate în sarcina supravegherii și restaurării. Acționăm în vederea unor scopuri imediate, de exemplu, și pentru faptul – constatat de psihologi – că avem o voință slabă, neexersată, că nu am cultivat suficient autocontrolul. Pe de altă parte, cum alți autori au constatat, avem dificultățile în aprecierea corectă a unui anumit risc. Dacă ceva amenințător este îndepărtat (în spațiu sau în timp), sau dacă nu ne afectează în mod direct, îl catalogăm adesea ca fiind redus ca importanță.

Trăind izolați, nu mai avem conținuturi dinafară de metabolizat, și descoperim cât de străini suntem față de noi înșine. Realizăm ce noutate absolută presupune din nou întâlnirea cu noi, și nici nu știm să stăm cu noi, nici nu știm ce să gândim despre noi.

Cum se poate ieși din acest tip de judecată?

Iarăși, spiritualitatea creștină, ca așezare a vieții omului în viața lui Hristos, pune voința în slujba celor bune și îl așează pe om în ascultare față de un duhovnic, postură care exersează de fapt voința. Pentru că voința se întărește prin nevoință, care înseamnă și ne-voință, adică a face ceea ce spune celălalt.

Sunt mai tare, dacă ascult, muiat în mâna unui învățător, decât atunci când, bățos, stau la cârma ființei mele, incapabil să ascult de cineva. Pe de altă parte, spiritualitatea în general introduce în discuție, iar și iar, problema sensului. Și nu o face doar în termeni filosofici, prin distilări mentale, prin asortări lexicale, ci prin efortul neîntrerupt pentru ajustarea continuă a vieții la sensul ei, cu toate aspectele concrete și existențiale, mărunte sau însemnate.

Viața spirituală așează sub lumina cuprinzătoare a sensului și faptul de a ne hrăni, și ritualul dinaintea somnului, și felul cum ne începem o zi obișnuită de lucru, și nașterea, și nunta, și înmormântarea. Toate sunt pătrunse de sens, și sunt etape în vederea sensului. Pentru creștin, ceea ce fac acum are rost, se organizează în acord cu ținta vieții mele, dacă e în acord cu Poruncile, dacă e în consonanță cu Fericirile, dacă sunt în acord cu îndemnurile lui Hristos și cu viața sfinților, dacă acțiunea și viața sunt desfășurate în stare de ascultare față de cineva îmbunătățit, dacă urmărește exigențele virtuții, nu plăcerile proprii. Intrând într-un astfel de program duhovnicesc, spiritual, ne putem evalua faptele cotidiene, putem vedea dacă cele pe care le gândim, le spunem sau le facem, sunt în acord cu miezul credinței. La nivelul societății, un astfel de parcurs nu se poate transpune fără educație, fără experiențe de calitate, fără producții culturale care să inspire.

Noi am trăit între plăceri și graficele care urcau în fiecare an mai sus, și mai sus, și mai sus… Și am știut că aceștia sunt pilonii dezvoltării economice. Mai mult, și mai mult, și mai mult…

Da, cred că așa este… Mai ales că există multe aprecieri de acest fel, care prezintă numeroase dovezi. În modelul acesta de civilizație, pe care îl traversăm acum, „mai mult”, în termeni de abundență materială, pare să fie unul din principiile de bază. S-a spus adesea că spiritualitatea creștină este mult prea veche pentru a mai inspira postmodernitatea, și că datele credinței sunt depășite, întrucât viața are astăzi alt parcurs.

Totuși, putem vedea mulți autori care nu provin din spațiul creștin, care nu se revendică de la valorile credinței creștine, care constată defecțiunile de fond, dacă nu falimentul metafizic al civilizației consumiste. Sunt antropologi, sociologi, sau psihologi care furnizează critici argumentate, scoțând la iveală excesele ridicate la rang de practici comportamentale, risipa ca esență a economiei, supraproducțiile de divertisment, ca forme subculturale deconcertante care pot aliena spiritul, abuzul și adicția de tehnologii care diversifică până la patologic, oferta experiențelor de plăcere pentru consumator. Și în acestea, cu o privire creștină asupra lucrurilor, inspirată de autorii sfinți, putem vedea iarăși forme noi de patimi vechi. O paletă de slăbiciuni și păcate, cronicizate de noile puteri tehnice ale omului; prin artefacte inginerești folosite abuziv, putem face astăzi un rău mai mare lumii înconjurătoare.

La polul opus, ne putem construi noi experiențe de plăcere, și chiar un întreg univers de viață virtuală, augumentând senzația plăcerii, într-un cuplaj tot mai intim cu creierul nostru, prin tot mai rafinatele dispozitive oferite de industria de robotică și inteligență artificială. Este oare onest să spunem că spiritualitatea creștină și viața de credință sunt depășite? Viața organizată după principiul lui „mai multă plăcere, mai multă bunăstare materială” e deja cuprinsă în vechile evaluări antropologice ale creștinismului, ceea ce ne arată deja faptul că nu s-au schimbat decât formele, expresiile, și că cauza defecțiunilor este același. De fapt, mai mult nu înseamnă întotdeauna mai bine. Autori recunoscuți, în aria ecologiei, critică de exemplu, filosofia economică a lumii civilizate care decide dinamica țărilor prospere, întrucât resursele planetei sunt consumate nerațional.

Vă propun să citiți Falimentarea naturii. Negarea limitelor planetei (Anders Wijkman și Johan Rockstrom, Editura Compania, Bucureşti, 2013), o carte în care se vorbește despre acest model al economiei de a cheltui resursele planetei, luând în calcul doar profitul de pe urma activităților economice, fără a socoti și pierderile înregistrate în aria resurselor naturale folosite. De multe ori, resursele pe care le consumăm, se regenerează foarte lent, cum este cazul unei păduri seculare. Care este valoarea lemnului, dacă el provine din arborii unei păduri de sute de ani? Autorii acestei propun o întrebare înțeleaptă, izvorâtă parcă din spiritualitatea creștină: „Când mai mult ajunge să fie destul?”

Alți doi autori, Daniel Lieberman și Michael Long, ne propun o excelentă reflecție, alimentată de dovezi științifice, despre acest motor al acțiunilor omenești, „mai mult”. Este vorba despre cartea Dopamina, în care aceștia ne prezintă date despre neurotransmițătorul dopamină și despre sistemul dopaminergic care alimentează în noi ceea ce putem traduce prin dorința de mai mult. Și ei constată că există un mai mult bun și un mai mult rău. Mai mult bine, mai multă virtute, mai multă desăvărșire, mai multă aplecare spre celălalt, acest tip de mai mult este „mai mult-ul bun”, în vreme ce mai multă plăcere, mai multă distracție, mai mult profit, mai multă putere reprezintă „mai mult-ul rău”, care poate avea efecte negative, spun ei, inclusiv asupra sănătății. Da, avem un mai mult profund înrădăcinat în ființa omenească și ține, în evaluarea spiritualității creștine, de faptul că omul este o ființă nedeplină, căreia îi lipsește ceva, care are nevoie să-și completeze viața cu ceva sau cu cineva, fiind nedesăvârșită. În logica aceasta simplă, poate fi văzut întregul parcurs al istoriei, ca fiind susținut de nevoia omului de a ne împlini, de a ne acoperi golul.

Arta, ingineria, cultura, civilizația pot fi văzute, fiecare și toate la un loc drept expresii ale unei făpturi nedepline, care simte că se poate depăși și simte și nevoia să o facă, la modul propriu, alegând diverse rute. Creștinismul limpezește aceste lucruri: este drumul de la chipul lui Dumnezeu, pe care îl avem fiecare întipărit în noi, la asemănarea cu El. Iar Hristos este Cel care ne arată omul desăvârșit, către El ar trebui să mergem, viața Lui și Persoana Lui făcându-ne nouă accesibilă ținta tuturor țintelor noastre, și sensul care cuprinde toate celelalte sensuri ale vieții, îndumnezeirea omului. De aceea, problema care este deopotrivă și provocarea noastră e cum face să oprim setea noastră de mai mult, ca ea să nu devină asasinul nostru și al celor din jur, și cum procedăm ca mai mult-ul să devină cureaua de transmisie a transformării noastre, a zidirii noastre lăuntrice mai întâi și edificării lumii în care trăim, în plan secund. Pentru că trebuie să spunem și această constatare foarte veche, fără o educație a interiorității fiecăruia, ne va fi imposibil să făurim o civilizație sustenabilă, care să poarte în ea chipul rațiunii.

Sistemele politice au fost, dacă nu corupte, incompetente, dacă nu incompetente, depășite. Credeți ca se va ajunge la o restructurare a lor? Mă gândesc la ceea ce a spus Însuși Iisus, „acela care vrea să fie mai mare între voi, să le slujească celorlalți.”

Cred că primul lucru pe care ar trebui să-l facem (și iarăși, acesta este îndemnul autorilor patristici), ar fi să ne vedem pe noi înșine, să urmărim felul în care viețuim, și obișnuința de a cântări cu mai multă atenție faptele celuilalt și cu prea multă îngăduință faptele noastre.

În calitatea mea de creștin, eu sunt dator să mă rog pentru cei care mă conduc. Facem asta la fiecare sfântă Liturghie, ne rugăm pentru cei care conduc țara, pentru cei care au grijă, prin activitățile lor, de mișcarea și activitatea noastră. Și aici putem fi într-o situație ingrată, oricum neadecvată spiritual: stăm și privim doar, criticăm ceea ce alții nu fac. Nu facem, de fapt, nimic semnificativ. Dacă nu ne implicăm, cum știm mai bine, fiecare cu ce poate, dacă nu ne rugăm pentru cei care muncesc pentru noi, dacă nu participăm constructiv, despre ce spiritualitate poate fi vorba? Părinții filocalici evită mult judecarea celuilalt, pentru că – de cele mai multe ori – nu produce nimic, nu aduce rezultate. Mai degrabă ar trebui să ne rugăm, și chiar să-i compătimim pe cei care ne conduc și să ne implicăm direct, dacă o putem face. Imediat cum ne implicăm, și aceasta este constatarea obișnuită a oricărui impostor, vom vedea că, în raport cu postura telespectatorului care stă confortabil în fotoliul pasivității și critică, e mult mai greu să faci ceva concret. E greu să guvernezi o familie de șase persoane, o spun din mica mea experiență. Înțeleg din aceasta că e mult mai greu să guvernezi un oraș, un district sau o țară, oricare ar fi ea. O lungă rană, pe trupul istoriei noastre trecute și recente, care este însă neînchisă, ar putea fi tocmai această dorință nestăpânită, și nevoie permanentă de a desființa tot ceea ce a făcut celălalt. Nimic, dar absolut nimic nu a fost bun, totul trebuie dărâmat și început din nou, încât nimic, dar absolut nimic să nu rămână în picioare. Poate că în ultimii ani, această abordare a încetinit mult mersul societății; alternanța la putere a fracturat mereu, a însemnat un nou început, întrucât toți cei dinainte, oricare ar fi fost coloratura politică, au făcut doar rău. Din nefericire, de cele mai multe ori nu am reușit să ieșim din logica aceasta. Cred că politica, la fel ca toate celelalte întreprinderi omenești, are nevoie de critică, fără îndoială. Însă critica înseamnă să vezi și partea bună, oricât de mică ar fi ea. Dacă nimic nu este bun, ești nevoit să o iei de la capăt. De aceea, în multe privințe, după atâtea valuri de alegeri, și după 3 decenii de la revoluție, în multe aspecte ale vieții sociale și economice, educaționale și medicale, noi suntem încă la început. Îmi este teamă că această fracturare continuă a cursului nostru, nu ține de clasa politică, ci de o deficiență nu doar în cultura politică a românului, prea puțin învățat cu dialogul politic, ci și cu o îndepărtare a noastră de ceea ce ar trebui să fie spiritul românesc autentic. Creștinismul, printr-o sumedenie de autori sfinți, ne învață să îmbrățișăm tot ceea ce este bun, să instruim simțurile și mintea pentru a le sesiza pe cele bune în toate ascunzișurile lor, în natura înconjurătoare, în reflecțiile și în realizările altora, sau chiar în viața lor. Omul spiritual este colecționarul foarte atent de lucruri bune, adunându-le de peste tot, prețuindu-le pe toate acestea și ajutându-se de ele, pentru a merge mai departe. După logica aceasta, ar trebui să procedăm și în cele care țin de lumea în care trăim de societatea noastră. Cred că primul lucru pe care ar trebui să-l facem (și iarăși, acesta este îndemnul autorilor patristici), ar fi să ne vedem pe noi înșine, să urmărim felul în care viețuim, și obișnuința de a cântări cu mai multă atenție faptele celuilalt și cu prea multă îngăduință faptele noastre.

Dacă am proceda așa, am vorbi mai puțin și am lucra cu mai mult spor în noi și pentru ceilalți. Ne-ar folosi să temperăm viteza cu care mintea judecă aspru tot ceea ce fac alții, să ieșim din acest tip de viață blocată în discurs, și să iubim acțiunea, lucrarea cu noi înșine, îmbunătățirea noastră în toate. Prin aceasta am aduce un plus mai consistent la mersul lucrurilor. A, suntem puși într-o poziție în care statutul ne cere să evaluăm lucrurile? O facem cu toată atenția, luând deciziile care se impun. Scoaterea la iveală a ceea ce nu merge bine e importantă. Creștinul nu e un om retras, care nu face nimic pentru ca lucrurile să meargă mai bine. A vedea ceea ce nu merge bine, e vital pentru fiecare dintre noi. Și la nivel macro, nu există nicio democrație, fără o presă liberă, care să atragă atenția asupra lucrurilor care nu merg așa cum trebuie. Și, de aici, imensa responsabilitate a presei, care trebuie să urmărească dacă statul are în atenție mereu binele cetățeanului. Dar dacă noi nu avem un astfel de rol? Nu conducem, și nu suntem nici gazetari sau jurnaliști de investigație? Ne putem exprima, rezonabil, în legătură cu faptul că lucrurile nu merg bine, însă cred că ar fi de preferat să vedem și ceea ce este bun, și să evităm captivitatea acestui rol, de a rămâne mereu pe margine, văicărindu-ne că lucrurile nu merg bine și abandonând în felul acesta, inclusiv cele pe care noi înșine le aveam de făcut. Și eu simt că trebuie să mă lupt cu această tendință, cel puțin ca părinte. Mi-e greu să mă opresc în a fi educativ, formativ în toate cele pe care le întreprind în raport cu copiii mei. Dacă în toate prilejurile vieții, eu caut să valorific maximal „lecția de viață”, mă transform într-un pedagog plictisitor pentru copiii mei. Dacă niciodată nu uit de educație, nu voi mai putea fi cu adevărat formativ pentru copii. E nevoie și de un respiro, în exercițiul transformării noastre. Copiii au nevoie de joacă, de iubire de atașament. Iubirea se bucură de celălalt mai mult decât de performanțele pe care acela le-ar putea avea. Lecțiile adresate celorlalți, dacă sunt ținute fără dragoste, nu au nicio eficacitate. E obositor, exasperant și amar, pentru copii să se întâlnească iar și iar, cu lecțiile de viață traduse de noi părinții, minute în șir, când ei se așteaptă cel mai puțin. Și aici este ascuns un ”mai mult” cu două veșminte, o dată dorința noastră de arăta că noi vedem lucrurile mai bine lucrurile, și a doua că ne dorim ca ei să progreseze mai mult. Și iarăși, creștinismul sfinților părinți ne ajută să ieșim din această capcană. Filocalia ne obligă la întoarcerea către noi înșine.

Desigur, ieșirea se vede, clar, dar drumul până la ea, care înseamnă transformarea habitudinilor noastre, durează o viață. Însă trebuie văzut că Postul Paștelui și zilele de post peste an conțin aceste indicații de a ne întoarce către noi înșine și de vedea relele noastre. Canonul cel Mare, ne ajută să purtăm o discuție interioară cu noi înșine, cu propria conștiință. Însă nu rămânem la discreția conștiinței noastre, care ar putea fi adormită sau desensibilizată prin obișnuințele noastre rele, și incapabilă să ne semnaleze ceva. În Canonul cel Mare, dar și în celelalte rugăciuni, conștiința este trezită la o sensibilitate mai mare pentru cele bune prin numeroasele exemple de personalități biblice și nu numai, care au trăit cum se cuvine. Pe de altă parte, conștiința mea e trezită în Canonul Sfântului Andrei Cretanul citit în Postul Mare, și la o acuratețe mai bună pentru faptele rele, fiind împuternicită cumva să recunoască în mine păcatul gândirii și al acțiunilor, dar și anvergura nesimțirii ei, prin numeroasele exemple de păcătoși care au trăit în umbra păcatului mai mult morți decât vii, unii dintre ei fără să mai realizeze aceasta. Pentru slujitorul creștin deci, există a treia postură constructivă, care evită cele două maluri adesea polemice, puterile legislative și executive ale statului pe de o parte, și presa ca a patra putere în stat. Slujitorul altarului se roagă și pentru unii, și pentru alții, și cuprinzându-i pe toți, în rugăciunea pe care o are pentru toți cetățenii de care cele două sfere de putere ar trebui să se îngrijească.

 Rugăciunea ne schimbă. Nu Dumnezeu este Cel care are nevoie de rugăciunile noastre, ca să ne facă un bine! El este dragoste desăvârșită, și își arată această dragoste către noi mereu. Noi avem nevoie de rugăciunile către El!

Ne rugăm, da, mai ales în aceste zile ale Sfintelor Sărbători, dar cum ne rugăm? Ce ar trebui să cerem? Să ne împăcăm cu creația? Să ne ierte?

Există rugăciuni care se spun la vremuri speciale, pentru fiecare dintre situațiile obișnuite și neobișnuite, rugăciuni rânduite de Biserică. Și în această perioadă a pandemiei se spune o rugăciune de către preot la sfârșitul slujbelor. Rugăciunea este importantă nu doar pentru faptul că noi lăsăm totul în seama lui Dumnezeu. Chiar am citit zilele trecute o critică la adresa creștinilor cum că ei se roagă prea mult (dacă se roagă, desigur), dar că în afara acestei lucrări, sunt prea puțin prezenți prin acțiuni concrete. Însă trebuie spus că rugăciunea este importantă, tocmai pentru că ea ne schimbă modul de a gândi și acționa. Multa rugăciune schimbă dispoziția și orizontul cognitiv. Emoțiile se schimbă, și felul de a acționa sunt profund schimbate, întrucât cel care acționează acum este un om îmbunătățit. Rugăciunea ne schimbă. Nu Dumnezeu este Cel care are nevoie de rugăciunile noastre, ca să ne facă un bine! El este dragoste desăvârșită, și își arată această dragoste către noi mereu. Noi avem nevoie de rugăciunile către El!

În încordarea liniștitoare a rugăciunii, noi ne ridicăm pe noi înșine mai sus de starea pe care o avem în mod obișnuit. Ajungem la gradul un grad mai înalt de autenticitate, pe măsură ce ne rugăm mai mult, înfățișați înainte Celui care ne știe adâncurile. În exercițiul rugăciunii, ajungem să scoatem din acest adânc, la lumina conștiinței noastre, tot mai mult din răul pe care îl ascundem – fără să știm, care s-a inserat în gândurile, în convingerile, în simțirile noastre. Pe acestea le punem înaintea lui Dumnezeu, rugându-ne Lui să ne scape de ele. Procesul de conștientizare a răului e parte din eradicarea lui. Și, desigur, faptul minunat este acela că rugându-se, omul e tot mai pătruns de lucrarea lui Dumnezeu – ce nebunie! – având o dispoziție îmbunătățită și prin eforturile sale, dar și prin lucrarea lui Dumnezeu. Și, dacă starea lui e îmbunătățită, așa îi vor fi și faptele, însoțite de o pace interioară, de o liniște lăuntrică, încât chiar dacă va mai greși, va resimți o mai mare ușurință să își ceară iertare.

Există și unele dovezi experimentale în acest sens. Neuroștiințele au dezvoltat în ultimele decenii numeroase analize care privesc modificările ce apar prin practicile repetate ale vieții spirituale. O anumită practică mentală schimbă statusul psihologic – este astăzi un fapt de netăgăduit. Spiritualitatea creștină afirmă ceva asemănător: îndreptarea vieții și cultivarea interiorității omenești survine deodată cu transformarea nevoitorului în vas ales, prin care Dumnezeu lucrează mai mult. Creștinismul susține iar și iar, prin chiar cuvintele lui Hristos, și prin atâtea exemple care i-au urmat Lui, că rugăciunea este antrenamentul de bază pentru dispoziția cea bună.

Citiți continuarea interviului pe site-ul https://cristinastanciulescu.ro/.

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Dl. MIHALACHE tine diverse cursuri prin licee de elita despre ortodoxie și genetica.
    Ma gandesc ca presa ar putea discuta mai mult cu oameni care chiar muncesc pentru a demonstra validitatea unei idei, nu doar diverși Purici care reciclează clisee mai mult sau mai puțin contemporane pe sute de pagini și țin conferințe in domenii pe care nici măcar nu le inteleg.
    • Like 1
  • Cred ca rugaciunea nu are rolul ne a ne transforma in cersetori ci de a racorda cu sufletul spiritul esenta noastra divina..Din aceasta persepctiva lucrurile se aseaza mai usor..
    • Like 0
  • check icon
    De acord, majoritatea oamenilor au nevoie sa se roage de un stapan (real sau imaginar) ca sa se simta bine. Au sclavia in sange.
    • Like 6
    • @
      in ce masura crezi ca esti liber?
      • Like 0
    • @
      Valentin check icon
      Depinde ce se înţelege prin real şi imaginar. Pot exista realităţi care întrec orice imaginaţie. Dacă întrebăm un specialist în fizică cuantică putem afla lucruri care cu greu pot fi crezute.
      • Like 0
    • @ Valentin
      Cand vine vorba de fizica nu e nevoie de credinta, acolo totul se bazeaza pe demonstratie. Este real daca este demonstrat, nu doar matematic ci si experimental. Nu acelasi lucru se poate spune despre religie.
      • Like 6
    • @
      1 like . Priviti mai la vale , va rog , uite cat de furiosi sunt ...
      • Like 0


Îți recomandăm

articol audio
play icon mic icon Mihai Bran - Claudiu Pandaru

Când medicul psihiatru Mihai Bran le-a povestit colegilor săi de la muncă, în 2015, că ar vrea să își facă un startup în domeniul serviciilor de telemedicină, pentru a-și putea urmări mai ușor pacienții, cei mai mulți dintre ei au izbucnit în râs, neîncrezători. În prezent, business-ul său, ATLAS, pornit alături de câțiva prieteni IT-ști, a ajuns la o cifră de afaceri de un milion de euro și 400.000 de utilizatori.

Citește mai mult

Food waste Japonia

„În Japonia mâncarea e un personaj din marea poveste a lumii, un prim pas în călătorie. Fiecare regiune are cel puțin un ingredient sau o mâncare pentru care e faimoasă și care, când îi vine sezonul, e consumată în restul Japoniei. E și o formă ritualică de a reuni timpuri, locuri și oameni. Mâncarea japoneză e o formă de echilibru”, spune scriitorul George Moise într-un interviu pentru habits by Republica.

Citește mai mult