Sari la continut

Vorbește cu Republica și ascultă editorialele audio

Vă mulțumim că ne sunteți alături de patru ani. Ascultați editorialele audio publicate pe platforma noastră și testați viitorul tehnologiei. Am implementat conversația vocală direct în browser. Apăsând pe butonul de microfon, puteți cere acces. Un proiect de inovație în tehnologie susținut de DEDEMAN.

Prin Bulgaria, spre Turcia, eu, Silviu și… Stănică: Drumul la finalul căruia râdem sau plângem (episodul 1)

Ada, Silviu, Stănică

Foto: Ada Somkereki Facebook

Am plecat pe la cinci fără un pic din București, imediat după muncă. Deja începuse să plouă, iar Silviu îndruga verzi și uscate în timp ce îl ungea pe Stănică*. În casă, Miți mieuna ca picată cu ceară și ne ura mai mult pe secundă ce trecea, știa că o să plecăm și o lăsăm de izbeliște. Vorba vine, de izbeliște, am aflat între timp că doamna care are grijă de ea cât suntem noi în vacanțe o drăgălește până la epuizare, o ia la ea acasă sau o scoate în curte și o lasă să adune tot praful de pe garduri. Până ne-am urnit și ne-am luat la revedere de la mâța urâcioasă, a dat soarele, dar se făcuse deja târziu. Ne-am vârât căștile în urechi, am dat drumul la playlist, ne-am urcat pe Stănică și am pornit spre apus.

Când gonim pe coclauri și șosele, împărțim muzica frățeşte: o cască eu, o cască Silviu. De obicei, pică un swing zumzăit, pe care Silviu nu neapărat că-l urăşte, dar, dacă s-ar pune vreodată problema, ar descotorosi pământul de el fără regrete. Când însă universul e bun şi nu ne dă jazz, vâră câte un Greta van Fleet, Bombino sau altceva de drum lung, să salte cămaşa pe noi. Ei bine, atunci ne dezlănțuim. Dăm din mâini, urlăm şi gâfâim, cântăm şi ochii ne flutură ca unor melci în rollercoaster, totul sună cumplit, dar şi divin. Când se termină Greta van Fleet-ul, Bombino-ul sau altceva-ul de drum lung, se face brusc linişte, doar motorul toarce sub greutatea noastră, iar noi aşteptăm, istoviți şi arătând ca două fețe de pernă vechi şi mototolite, să aflăm dacă playlist-ul ne dă muzică sau ne dă swing.

De data asta, ne-a dat Toto. Solistul își cânta trilurile, Silviu își asuda nădușelile, eu îmi gândeam obsesiile. Am plecat vâjâind pe Calea Călărași, pe unde era odată La Scena, cu palmele în poală și cu ochii la zulufii lui Silviu. Părul lui flutură atunci când nu e prins bine în coadă și eu mă uit la el amețită, îi știu textura și mirosul, știu cum se simte pe piele, e nepotrivit să se zbată sub ochii mei. Mă holbez la el cu groaza celui care știe că tot drumul, tot concediul, toate cele bune, viața, până la urmă, se termină.

- Și-atunci la ce bun să te zbați, cârlionț prostănac?

- Pentru drumul în sine, a răspuns cârlionțul, la finalul căruia râdem sau plângem.

Mi-am dat atunci seama că oamenii au mereu nevoie de catastrofe, chiar și în cele mai frumoase momente. Mi-era atât de bine atunci, însă inevitabil m-am gândit la ce e mai rău. Dacă dezastrele nu sunt provocate de natură, sunt făcute sau închipuite de om. Și când ești cocoțat pe un maldăr bine asamblat de fiare, ideile astea te izbesc cu o intensitate și mai mare. Mi-au venit în minte răzmerițe și războaie, lupte împotriva ereziilor, virusuri, cutremure. La țanc pentru furtuna care s-a pornit aproape de graniță și pentru mintea mea, care a putut s-o ia liberă pe arătură. Cred că oamenii au nevoie constantă de dramă, într-un mod dubios, pentru că le e prea frică de armonie. Când e armonie, sunt liberi să aleagă și să-și croiască propriul drum. Când e război însă, totul se decide de la sine, oamenii ca mine și ca tine n-au nimic de zis. E mai ușor să te bazezi pe destin și să suferi decât să trebuiască să alegi și să nu știi dacă ai ales corect. 

Apoi m-am gândit la oameni sfârtecați sau împrăștiați pe asfalt în accidente oribile de motocicletă, dar nu despre asta e vorba aici.

Când am trecut în Ruse, s-au oprit apele din cer și s-au pornit cele de pe pământ. Puhoaiele creșteau, se scurgeau grăbit spre gârlă. Ape tulburi, care umpleau craterele șoselelor de care nu i-a păsat nimănui. E înduioșător cumva când te gândești la relația dintre groapă și apă, cea din urmă care o nivelează pe cea dintâi, îi aduce echilibru, o întregește, iar când apare soarele, poof!, gone, o lasă goală și urâtă de toată lumea.

Stănică rula domol, gâlgâia odată cu apele, apoi a depășit convoiul din vale cu un scârțâit, a urcat pe drumul spre Varna și duși am fost. Cum ieși din Ruse, drumul e minunat. Și nu mă refer doar la șosea, ci și la natură, la sate, la orașele trăsnite de comunism și locuite de oameni cu sechele lăsate de regimurile totalitare.

Firește, tot timpul a plouat. Era mijlocul lui iunie și era frig. Vântul tăia ca un brici, dealurile erau învăluite în neguri și în ploi putrede; drumul era alunecos, întunericul se lăsa treptat și-l simțeam ca pe o burtă de pește deasupra noastră.

Am oprit într-o benzinărie din Targovishte, uzi până la piele, rebegiţi şi cu o proastă dispoziție sufletească. Începuserăm să ne întrebăm dacă nu cumva a fost o idee tâmpită să plecăm știind că vremea va fi cum va fi, dacă nu cumva ne aflam la mii de kilometri de București, într-o cu totul altă parte decât ar fi trebuit.

Când am plecat, tânjeam după lucruri mai vesele şi, într-un moment de slăbiciune, Silviu mi-a propus să aleg o melodie mai săltăreață, pentru că deja se însera. I-a părut rău de cum a deschis gura și și-a dat seama ce face, însă era prea târziu.

Mie nu-mi place să insiști. N-am umblat cu fleacuri, cum că nu știu ce să pun sau alte treburi de felul ăsta, ci mi-am pescuit telefonul din buzunar și am ales There’s a light that never goes out, a băieților de la The Smiths. Silviu și-a dat ochii peste cap, s-a uitat resemnat la pădure, apoi a spus că bine, oricum starea noastră era destul de jalnică.

And if a double-decker bus

Crashes into us

To die by your side

Is such a heavenly way to die

And if a ten-ton truck

Kills the both of us

To die by your side

Well, the pleasure, the privilege is mine

Am continuat să traversăm Bulgaria în modul ăsta, pe acorduri de indie pop, de ploaie perdea și de sate cu uzine la margini. Am depășit una câte una mașinile din șirul care ieșea din Targovishte, apoi strada s-a ramificat o dată, și încă o dată, până când am rămas singurii care coborau spre Sliven. Am luat-o spre sud, prin pădurile din care se ridicau duhuri de ceață, toate cuprinse potolit de nemișcarea nopții. Stropii luceau în întuneric ca nuferii și se izbeau pic-pic de căștile noastre. Farul abia lumina copacii negri, Silviu mergea încet și intuia drumul prin mila GPS-ului. Nu ne mai simțeam degetele de frig, din când în când, îmi lipeam mâna dreaptă de tobă, s-o încălzesc, și mă strângeam în costum ca un pulover de lână băgat în apă clocotită; știam că o așa fericire dubioasă întâlnim rar, eram acolo, în miezul naturii și al ploii, dacă ne-am fi oprit, ne-am fi simțit inimile bătând în tot corpul, ca un ceas metalic de masă. Deși aveam o vagă idee că era epuizat, știam că ochii lui Silviu sclipeau de extaz – de fapt, asta era lumina care se reflecta în liniile trasate pe șosea și-n bornele reflectorizante de pe margine, lumina ochilor lui, nu cea a lui Stănică.

Așa am străbătut kilometri în șir, prin abundența rece a peisajului, până în Sliven, unde ne-am oprit la un hotel, aproape de miezul nopții. Copacii din curte stăteau încremeniți în lumina becurilor, iar din boxele de pe terasă curgea vocea ca o miere a Cesáriei Évora. Un băiat bulgar stătea pe verandă, pierdea vremea uitându-se în gol, îngânând-o pe divă și trăgând în piept fum dulceag de țigară, după cum le e obiceiul băieților bulgari. Noi am urcat picurând la mansardă, ne-am pus echipamentul la uscat și, după ce ne-am spălat, ne-am dus la culcare. În fine, vorba vine la culcare, ne-am schimbat în pijamale şi ne-am perpelit vreo două-trei ceasuri, timp în care am povestit despre reumatism și bronșite. Pe urmă, am adormit cu chiu, cu vai, și am visat că eram pe un vas, înconjurată de mormane de acadele. 

Urmează: 

Episodul 2: Am ajuns în Turcia: Dacă ai nevoie de o pauză de la viață, intră în Istanbul pe cale terestră și încearcă să-l străbați cu nervii întregi 

Notă: *motorul nostru, un bmw F800GS, pe care inițial trebuia să-l cheme Thorsten sau Hans (sau ceva asemănător, era obligatoriu să fie un nume puternic, german, răsunător). Când Silviu ni l-a arătat pentru prima dată mie și lui Vlad, prietenului nostru, s-a înecat și a murit pe loc cu un zgomot șuierător. Nici nu s-a mai pus problema pornirii în seara respectivă, așa că Vlad, neimpresionat, a rezumat toată experiența în câteva cuvinte care vor fi bătute în piatră: La cum se comportă, ar trebui să-l cheme Stănică.  

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • "Insanely great...". Literatura buna o recunosti dupa faptul ca te vâră in poveste, te invata lucruri si la final iti pare rau ca nu mai ai ce fila sa intorci. Abia astept urmatoarea fila si cred ca o sa ma apuc si eu si nou de scris. Sincere felicitari si ai un nou abonat. Cu drag, Radu
    • Like 0
  • Mulțumesc pentru descoperirea lui Bombino ! :)
    • Like 0


Îți recomandăm

Komoder 1

Fotoliile smart fac masaj la degetele de la picioare, la călcâi, la gambe, la mâini, au role încălzite care fac masaj la spate, mai puternic sau mai blând, te cântăresc, îți măsoară pulsul.

Citește mai mult

Tânără la calculator

Academia prietenoasă de IT Wantsome și-a făcut în ultimii patru ani o misiune din a ajuta profesioniști din toate domeniile să facă tranziția spre o carieră de succes în domeniul tehnologiei informației, prin cursuri care urmează atent cerințele companiilor IT, prin sesiuni de practică și printr-o activitate intensă de mentorat calibrată pe nevoile lor. (Foto: Getty Images)

Citește mai mult

Marc Areny

Marc Areny este de origine catalană, este cetățean spaniol și francez și a venit în România în urmă cu 10 ani. Este unul dintre primii din Europa care a identificat o nouă nișă de piață: convertește mașini cu motor termic în mașini electrice.

Citește mai mult