Foto: YouTube
Ţin minte şi acum mirosul din prima noastră maşină. Era o Dacia 1310, neagră, care nu-şi avea pereche de-a lungul întregii Românii, cu zâmbet de Iliescu, iar în ea duhnea a benzină şi a miros artificial de pin. Tata avea o pasiune pentru brăduţii Wunder-Baum cu aromă de pin, iar toate călătoriile noastre aveau iz de pădure cu hidrocarburi.
Automobilul se numea APE, aşa avea numărul, AG 03 APE. Ape, năluca şoselelor.
Cum îi dădeai cheie, îşi începea tremurul măreţ cu o notă plină de sonoritate, sălbatică, războinică. Apoi, pe măsură ce se punea în mers, sunetele îi deveneau tot mai slabe, iar ultimele erau, de obicei, întrerupte la mijloc de un bolborosit şi de un şuierat, care te făceau să crezi că Ape îşi dă duhul. Acela era punctul culminant al mirosului.
Îmi aduc aminte că, de fiecare dată, în drum spre ţară, încercam nişte senzaţii îngrozitoare de cădere în gol. Tata era şoferul, mama era copilotul şi ghidul, iar eu şi sora mea stăteam în spate, cu obrajii lipiţi de fereastră. Ceasul nu arăta niciodată mai mult de ora şapte, plecam pe răcoare, până să aibă soarele timp să ne perpelească, şi ieşeam din oraş când nici cocoşii nu se trezeau, în maşina noastră plină de genţi, saci cu coji de pâine, haine şi bidonul cu benzină de rezervă. Încă de la prima călătorie, la nici zece minute de mers pe suprafaţa şoselei ca un şvaiţer maturat, eu am început să am rău de maşină şi tata a trebuit să ne tragă pe toţi pe dreapta, până când am terminat de vomitat în şanţul de la marginea drumului, cu mama ţinându-mă de frunte. El n-ar fi recunoscut în veci că poate mi se trăgea de la amestecul de mirosuri sau de la faptul că Dacia noastră avea mai puţine arcuri de supensie decât o căruţă cu tracţiune animală, o ţinea morţiş că era din cauza uitatului pe geamul lateral la o viteză aiuritoare de 40 km/h. Totul era frumos în dimineaţa aceea, mai puţin eu, ghemuită pe vine şi trăgându-mi cu greu respiraţia.
Înainte de a pleca, mă gândeam că drumul până la destinaţie ar fi trebuit să fie uşor, că am fi mers numai la vale, aşa cum ducea harta spre sud, ca şi cum am fi traversat pe la trecerea de pietoni din capătul bulevardului şi de acolo am fi alunecat tot înainte. Dar acum ştiam că nu era aşa, mergeam când în sus, când în jos, când în stânga, când în dreapta, iar până la ţară mai aveam cam 200 de kilometri, din care parcurseserăm aproape zece.
Când ne-am urcat din nou în maşină, soarele urca şi el pe cer, am dat jos ferestrele de pe o parte şi vântul ne bătea şuierător părul. Îmi imaginam că suntem o corabie mică de lemn pe globul pământesc, împinsă de la spate de o mână puternică, iar urmele ne sunt nişte linii punctate, care marchează cu roşu distanţa pe care deja o străbătuserăm.
Era după-amiază bine când am ajuns la ţară epuizaţi, căci ne-am oprit de şapte ori la marginile şoselelor din cauza stomacului meu ca o tobă bubuindă, şi leşinaţi şi lipicioşi din cauza căldurii.
Într-o altă ieşire motorizată spre ţară, pe la mijlocul drumului, ne-am trezit că nu aveam apă de băut şi aproape ne confiaserăm de sete. Mama auzise ceva despre un izvor din apropiere şi am făcut o haltă de adăpare. Am umplut două sticle împletite cu sârmă de bunicul meu şi am început să sorbim tacticos, până când am observat o moviliţă puţin deasupra izvorului. Tata s-a uitat într-acolo şi şi-a dat imediat seama că era un cadavru de oaie. Era cea mai liniştită şi împăcată oaie pe care am văzut-o vreodată. Părea mulţumită de locul de veci de la marginea izvorului. Mama a aruncat scârbită restul apei din sticle, iar noi, copiii, am înţeles ce făcuserăm şi ne căiam amarnic. Îmi amintesc că şi atunci am vomitat, iar sora mea mi-a spus că aş fi putut deveni campioană mondială la vărsat, dacă o astfel de disciplină sportivă ar fi existat.
Când ne-am revenit şi am ajuns înapoi la Ape, ne-am dat seama că sub ea se strânsese o băltuţă serioasă de benzină. Aşa am aflat că ni se spărsese rezervorul, iar până la bunica, tata a trebuit să improvizeze, cu o expresie gânditoare şi preocupată, un al doilea rezervor, care arăta cam aşa: un bidon de plastic, pe care trebuia să-l umplem din jumătate în jumătate de oră, un furtun care făcea legătura între motor şi bidon şi o capotă semi-nchisă şi susţinută cu o bucată de ţeavă. Cred că am fi ajuns mai repede dacă ne târam, dar aşa nu am mai fi experimentat mândria de a ne da jos dintr-o maşină curată şi aproape funcţională. Tata n-ar fi recunoscut, oricum, niciodată că ar fi putut exista undeva în univers alte maşini mai bune decât a noastră, mereu voia să ne demonstreze de ce era în stare hărăbaia lui. Dacă se defecta, zicea mereu că poate fi reparată doar cu o cheie franceză, dacă spuneam că ne doream să ajungem mai repede, apăsa atât de puternic pe acceleraţie, încît ţeava de eşapament ciripea ca o droaie de potârnichi, însă nu se întâmpla mare lucru. El ţinea la maşina lui şi basta, în ea bătea inima puternică a unui motor de curse, iar noi râdeam de fiecare dată.
Chiar dacă nu aveam căldură iarna, când ne-mbrăcam cu ce aveam mai gros şi, ţepeni de frig, porneam la drum, sau ventilator vara, când ne bucuram de pucioasele iadului lângă noi, pe banchetă, în Ape aveam casetofon, iar coloana sonoră a tuturor incursiunilor noastre în afara oraşului de baştină era făcută de Smokie. Ţin minte momentul când tata a vârât cu grijă, pentru prima dată, caseta în aparat, a apăsat pe un buton, s-a auzit un hârâit şi apoi un susur, au urmat nişte sunete joase şi grave, după care nişte voci au început să cânte atât de frumos, încât mi-am adus aminte pe loc de Elton John, pe care nu ştiam că-l cheamă aşa, la înmormântarea alb-negru a prinţesei Diana, numai că melodia pe care o ascultam în Dacia noastră suna a Candle in the wind, dar cântată de la coadă la cap. Ascultam mereu aceeaşi casetă, aceleaşi voci uscate şi invizibile, pe care le auzeam când clar, de parcă ar fi cântat la noi în sufragerie, când sugrumate. Spre sfârşitul existenţei casetofonului, banda casetei se făcea după fiecare melodie noduri-noduri, trebuia scoasă cu atenţie şi derulată cu un creion sau cu degetul mic. O derulam şi o vâram la loc cu răbdarea şi grija cu care ne împătuream o pereche nouă de pantaloni, iar trei minute mai târziu, când o scoteam din nou, parcă era o altă arătare, făcută ghem şi răsucită.
Ape a stat în familia noastră destul de mult, până când timpurile ne-au obligat să mergem mai departe. Era bătrână şi betegită când am dat-o, acţiona asupra celorlalte automobile ca o râmă gustoasă asupra unui cârd de găini înfometate, era suficient să apară pe drum, că se şi găsea cineva să vrea neapărat s-o depăşească. Până când şi cei mai tihniţi bătrâni erau cuprinşi de beţia vitezei odată ce vedeau jucând în faţa lor saşiul hodorogit al automobilului nostru. Dar noi eram mereu laolaltă în el, la bine şi la greu.
Părinţii mei au fost destul de trişti când au renunţat la ea şi încă îi mai subliniază valoarea. Ei spun că Ape a fost prima şi cam ultima care ne-a purtat mereu împreună, până să ne răspândim care încotro, şi ne-a învăţat să apreciem puterea care se ascunde mai întotdeauna sub un înveliş modest.
Şi chiar cred că e aşa cum spun părinţii mei, ultimii romantici de pe Pământ.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Interesantă și poza cu bordul bătrânei Dacii în care se zărește indicatorul de benzină spre (cum altfel?) minim... Vă mai amintiți cotele de carburant și cozile de la stațiile Peco de pe litoral unde era "la liber" ?
Și in Turcia s-a făcut pana în 2000, probabil din același motive