Procurorii cer 25 de ani de închisoare. Colonelul Ficior răspunde: „Eu mor cu inima împăcată că pe unde am fost am slujit pe Dumnezeu și țara”

Ultimul termen de judecată al procesului colonelului Ioan Ficior e o zi însorită de martie. La 88 de ani ai săi, cândva comandantul deținuților din lagărul Periprava răzvrătiți împotriva comunismului, Ficior a stat cuminte aproape șapte ore în banca sa, apărat de avocați și așteptând cu nerăbdare să-și spună ultimul cuvânt. În sala Curții bucureștene, placată cu lemn de stejar și decorată cu înflorituri, s-a consumat actul rece al justiției: stabilirea adevărului și a responsabilității pentru ceea ce s-a întâmplat cu zeci de ani în urmă, în colțul de lume, înconjurat de apele Dunării, unde destinul s-a frânt pentru câteva zeci de oameni.

După Vișinescu, acesta este al doilea proces public început în România din acest registru, a ceea ce presa a numit generic ”Dosarul torționarilor”. Ficior a fost trimis în judecată pe 18 august 2014, după ce fusese denunțat de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului (IICCMER) cu aproape un an înainte.

”Eu sunt un om creștin”

Îmi vine în minte o declarație-simbol a acestui fost securist, instruit de tânăr și ajuns la bătrânețe inculpat pentru crime odioase. Se întâmpla într-o vineri dimineață, pe 20 septembrie 2013, la două zile după ce fusese denunțat de IICCMER. După desantul jurnaliștilor asupra apartamentului său, fostul comandant a deschis sfios și a rostit din tocul ușii, cu fermitate pedagogică: „Dumnezeu este bun, bunătatea lui ține în veci și credincioșia lui din neam în neam. Eu sunt un om creștin și nu mă dedau la fapte care mi se imput. Sunt și am fost crescut în familie de credincioși, baptiști”. Avea să rămână ultima declarație a lui Ficior în spațiul public înainte de proces.

Astăzi, după 545 de zile de la denunțarea sa, Ficior și-a spus ultimul cuvânt în fața judecătoarei de la Curtea de Apel a Capitalei. Îmbrăcat în negru, cu cămașă bleu și cravată cu picățele, alături de nelipsita pălărie, a ținut mereu între degete declarația scrisă de mână și scoasă din mapa neagră. În spatele băncii avocaților, a ascultat chibzuit toată desfășurarea din tribunal. Ațipește rar, scutură ochelarii de bancă în timp ce un fost deținut îl tot agasează verbal. Devine ușor nervos, e însă foarte conștient de importanța momentului.

Seria celor aproape 40 de martori care au depus mărturie s-a încheiat astăzi cu Mirel Stănescu. Elevul din clasa a X-a, care a încercat să fugă peste graniță, ajunge în 1959 la Periprava, când avea 18 ani. Cuvintele lui devin de piatră. Povestește una dintre cele mai mari umilințe pe care le-a trăit aici: obligat să recolteze tot stuful, fără să lase vreun fir în urmă. Unul dintre supraveghetori vede un fir de stuf și îl obligă să îl smulgă cu dinții. Sau scena în care, obligați să meargă până la zece kilometri fără oprire de la locul de muncă spre barăci, unii deținuți își făceau nevoile pe ei, din mers.

Cât de subțire e granița între crimă, suferință și supravițuire?

S-a vorbit astăzi cu nesaț, uneori cu tonul vehement și răstit al acuzării și al apărării, despre ”sistemul” care a ucis oameni și a schilodit destine. O chestiune a rămas însă indescifrabilă, în aerul închis de tribunal: cine a făcut diferența între crimă și supravițuire? Tocmai această delimitare este esențială și ea cade în sarcina judecătoarei, uzând de efortul istoricilor în înțelegerea contextului și a consecințelor acțiunilor lui Ioan Ficior.

Avocații lui Ficior și procuroarea de ședință au adus fiecare argumente și mai ales au indicat mărturii și legi. Încă odată, judecătoarea este chemată să stabilească, după aproape 60 de ani, o graniță decizională, care i-a aparținut strict comandantului lagărului și care a însemnat, de cele mai multe ori, diferența între crimă, suferință și supravițuire.

Procuroarea de ședință, Laura Popescu, a cerut pe un ton ritos pedeapsa maximă: 25 de ani de închisoare, decăderea din drepturile civile, degradarea militară și obligarea la despăgubiri în solidar cu statul român pentru că, așa cum bine a punctat, Ficior a fost ”agentul statului”, care a planificat exterminarea deținuților politici. Citează din rechizitoriul făcut de temerara procuroare Denisa Cristodor (cea care a instrumentat și cazul Vișinescu) și din mărturiile culese în sala de tribunal. Amintește de condamnații legați de picioare, de dizenteria care domnea la Periprava, de munca istovitoare, de bătăile primite de deținuți, de pângărirea cadavrelor victimelor.

Avocații lui Ficior dau și ei proba virtuozității. Se agită, se răstesc la procuror, sunt vehemenți. În definitiv, își fac treaba pentru care sunt plătiți. Spun că nicio probă nu dovedește că Ficior a urmărit exterminarea deținuților și că nu există legătură de cauzalitate între faptele lui concrete și moartea deținuților. În plus, susțin ei, nu el a ales clima, nu el a decis condamnările deținuților ajunși în lagăr, nu el a scris regulamentele. Rămâne întrebarea la care judecătoarea  Luminiţa Criștiu-Ninu va trebui să răspundă: stătea în puterea lui Ficior, ajuns adjunctul șefului lagărului la 30 de ani, să schimbe situația din lagăr, să aducă mai mulți medici, să ofere mai multă hrană ori să nu-i oblige la munci extenuante pe deținuții politici?

Povestea colonelului octogenar

La 18.49 Ficior se așează la pupitrul din centrul sălii pentru ultimul cuvânt. Liniștea e grea, în afară de vocea așezată a octogenarului nu se distinge nimic. Fostul comandant e coerent, calm, foarte cursiv, iar firul său narativ e destins. Rupe tăcerea cu o frază de început de roman dostoievskian: ”În închisori nu curge lapte și miere”. Vorbește despre condițiile vitrege din orice detenție și despre suferința executării unei pedepse privative de libertate.

Face apel la emoția judecătoarei: relatează așezat, fluent, fără volute stilistice, despre condițiile potrivnice din lagăr și despre măsurile de aprovizionare, cât de greu i-a fost să administreze 2-3000 de deținuți, cum s-a preocupat de îngrijirea bolnavilor. Prepozițiile nu sunt punctul lui forte, în schimb rostește cu grație baritonală și cu acel simț înrădăcinat al ierarhiei ”Doamnă președintă”. Politețea lui din sala de tribunal e exemplară. Încet-încet, tactica sa devine evidentă: e bun și calm și doar o istorie mohorâtă și niște timpuri grele l-au adus aici.

”În ce privește comportarea mea, vreau să vă mărturisesc, doamnă președintă, că îmi cer scuze pentru cei care au abuzat deținuți”. Subliniază că deținuții politici aveau o decență aparte. Mulțumește și pentru că nu a fost obligat să se prezinte la toate ședințele de judecată.

Despre comportamentul său în lagăr, discursul devine redundant: el nu înjură și nu bate pentru că educația din familie nu i-ar fi permis acest lucru. ”Cât pot, ajut!” punctează sentențios. Roagă judecătoarea să analizeze lucrurile bune pe care le-a făcut. ”Eu mor cu inima împăcată că pe unde am fost am slujit pe Dumnezeu și țara” e fraza care despică aerul din sală, după care adaugă: ”Să fie dragoste, nu ură!”, ”Să fie judecata dreaptă, așa să o dați”. Se declară deranjnat că unii îl privesc ca pe un torționar și încheie evlavios: ”În numele Tatălui și al Dumnezeului”.

Seara, puțin după ora șapte, Ficior a coborât astăzi pentru ultima oară scările Palatului de Justiție de pe malul Dâmboviței. Începând cu 30 martie, ziua pronunțării sentinței, viața lui va fi altfel, cel mai probabil.

Acest text este asumat de autor în calitate exclusiv privată şi nu reprezintă punctul de vedere al nici uneia dintre instituţiile şi/sau organizaţiile la care acesta este angajat sau la care este afiliat.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp