Prof. univ. dr. Horațiu Moldovan, îndemn pentru tânăra generație de chirurgi cardiovasculari: „Dacă au voința succesului și a performanței și sunt pregătiți să nu aibă nicio limită în investiția asta, atunci sigur vor avea succes”

Prof. univ. dr. habil. Horațiu Moldovan este membru titular al Academiei de Științe Medicale din România, membru titular al Academiei Oamenilor de Știință din România, Șef de Clinică Chirurgie Cardiovasculară a UMF „Carol Davila” de la Spitalul Clinic de Urgență București.

„O intersecție a două destine”. Așa descrie prof. univ. dr. habil. Horațiu Moldovan, într-un interviu pentru Republica.ro, momentul în care un gest chirurgical major schimbă cursul unei vieți. Pe de-o parte, pacientul - cu fragilitatea, speranțele și frica lui. Pe de alta, medicul - prezent total, cu luciditatea formată în zeci de ani de practică, dar și cu o liniște interioară ce cunoaște greutatea fiecărei alegeri.

Pentru chirurgul Horațiu Moldovan, Șeful Clinicii de Chirurgie Cardiovasculară din Spitalul Clinic de Urgență București, această specialitate nu a fost niciodată o corvoadă, sau un sacrificiu personal, ci a fost și este o alegere asumată, izvorâtă din pasiune autentică. Deși a crescut într-o familie de medici, decizia de a deveni chirurg i-a aparținut. A luat-o în anii de formare, atras de complexitatea și caracterul spectaculos al intervențiilor chirurgicale — pe atunci „toate deschise”, nu „pe gaura cheii”, cum se preferă tot mai mult astăzi — și de forța extraordinară a preciziei în actul medical. 

Cu peste 35 de ani de carieră și mai bine de 10.000 de intervenții chiurgicale realizate, unele cu rol de pionierat, prof. univ. dr. habil. Horațiu Moldovan a contribuit constant la evoluția chirurgiei cardiovasculare în România, prin rafinarea practicii chirurgicale. În interviu, chirurgul cardiovascular vorbește cu o anumită emoție despre ceea ce îi aduce cea mai mare împlinire: faptul că, de-a lungul anilor, a avut și are alături tineri chirurgi care au crescut profesional împreună cu el și care astăzi duc mai departe ceea ce au învățat. Totodată, în calitate de profesor universitar la Universitatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila”, contribuie la formarea noilor generații de specialiști.

Sprijinit constant de familie și cu o modestie care îl ține departe de etichetele de „erou”, profesorul doctor Moldovan vorbește despre profesia sa cu seninătate și rigoare. Crede în muncă bine făcută, în echipă.

Interviul care urmează explorează această filosofie de viață și de profesie — una trăită nu la marginea spectaculosului, ci în miezul unei normalități construite prin efort și asumarea răspunderii.

O opțiune implicită

Care a fost momentul în care ați realizat cu certitudine că vocația dumneavoastră este chirurgia cardiovasculară?

Eu provin dintr-o familie de medici. Atât părinții mei cât și unul din bunicii mei au fost medici. M-am născut, am crescut și am fost educat în acest mediu. Ca atare opțiunea pentru profesia de medic a fost aproape una implicită. Nimeni nu m-a împins să fac asta, dar datorită contextului general am ales medicina ca profesie încă din anii adolescenței. N-aș putea să enunț vreo importantă ezitare decât cele care țin de copilărie și preadolescență. Mergând mai departe, de ce am ales specialitatea de chirurgie cardiovasculară - pentru că această specialitate a cunoscut în lume și în România o dezvoltare deosebită, am putea spune explozivă, în a doua jumătate a secolului al XX-lea, adică exact în perioada în care eram student, în care m-am dezvoltat profesional. În această etapă de dezvoltare a medicinei, chirurgia cardiovasculară a apărut în Statele Unite ale Americii și a căpătat o amploare explozivă în toată lumea. Se poate vorbi de un trend, în sens științific și medical, care a cunoscut apogeul aproximativ în anii 80, când eu eram student. Iată de ce am fost atras și am ales această specialitate. De asemenea, trebuie să precizez că tatăl meu era internist, dar cu preocupări în domeniul cardiologiei - era o etapă când cardiologia încă nu se desprinsese de medicina internă, era o deschidere modernă, o deschidere către performanță specială. Lucrurile astea se regăseau în România anilor respectivi și sigur că le-am cunoscut ca student și am ales acest drum.

O zi de lucru, între ritual și urgență

Cum arată o zi obișnuită de lucru pentru dumneavoastră, dincolo de imaginea din afară a meseriei?

Medicina clinică, în general, are particularitatea că presupune o relație permanentă între medic și pacient. Fie că e vorba de o specialitate de medicină internă sau derivată din ea, fie că este vorba de o specialitate chirurgicală, oricare ar fi ea, medicii care îngrijesc pacienți internați în spital capătă un anumit mod de viață corelat cu evoluția pacienților lor. Un pacient care este internat într-un spital trăiește 24 de ore în 24, 7 zile din 7, parcurge sărbători, zile libere și așa mai departe, ca și medicul lui. Așa încât se creează o conexiune între viața pacienților din mediul de spital și medicii care îi îngrijesc, ceea ce are consecințe asupra programului de viață al medicilor clinicieni.

Ziua mea de lucru începe în mod firesc venind la spital dimineața, când pacienții „se trezesc”. Încep programul prin a face o trecere revistă a tuturor pacienților internați - ceea ce se cheamă o vizită. Este un moment care ne pune în conexiune cu pacienții, cu evoluția lor din ultimele 24 de ore, care a fost urmărită de echipa de gardă în principiu, și pe mine, în calitate de șef de clinică, mă pune în conexiune cu colegii mei cu care lucrez, cu echipele cu care colaborez permanent. Constatăm și interpretăm evoluția pacienților din garda precedentă, de asemenea luăm cunoștință de noile cazuri care în intervalul acesta de timp au fost admise în spitalul respectiv și stabilim un plan de investigație, un plan terapeutic. Apoi, continuăm cu programul operator. Executăm intervențiile chirurgicale sau procedurile intervenționale menite să rezolve suferințele pacienților respectivi. În final, după ce se termină acest program operator, ziua noastră de lucru se concluzionează cu ceea ce se numește contravizita, adică din nou vizita pe care am făcut-o dimineață, pentru a constata ce s-a întâmplat peste zi, pentru a preda echipei care rămâne noaptea de gardă. Acest calendar al vieții noastre se repetă zilnic, fără a ține seama de sâmbete, duminici, zile libere etc. Evident că în plus față de acest program ordonat, constant, ritualic chiar, există evenimentele care se numesc urgențe. Urgențele sunt rezolvate de echipele de gardă. Deseori însă, pot fi și eu implicat în interpretări, plan terapeutic și chiar nemijlocit în execuție. Ca o notă particulară, în calitatea de medic șef sunt implicat în decizii administrative sau manageriale menite să asigure funcționarea coordonată și fluidă a clinicii.

În această etapă, lucrez la Spitalul Clinic de Urgență București, una din principalele unități din capitală destinată acestor activități. Plaja de pacienți care ni se adresează acoperă toată specialitatea de chirurgie cardiacă, vasculară și chiar și elemente conexe în alte patologii chirurgicale, cum ar fi politrauma, de exemplu, care implică timpi operatori, complicații sau probleme de ordin vascular și uneori chiar cardiac.

Această unitate nu o gestionez singur, ci împreună cu mai multe echipe de chirurgi, anesteziști și cardiologi, atât clinicieni și imagiști, cât și intervenționiști.

O meserie în care se întâlnesc două destine

A existat o intervenție care v-a marcat nu prin complexitatea tehnică, ci prin povestea de viață a pacientului?

Este o întrebare pe care în decursul timpului am mai auzit-o din partea multor ziariști cu care am avut oportunitatea să stau de vorbă. Pentru că aspectul uman, aspectul relațional are o pondere mare în confortul și psihologia pacientului.

Personal pot să spun că mai mult complexitatea cazului decât povestea de viață a pacientului este importantă, dar desigur, în decursul carierei mele pe care am parcurs-o până în etapa aceasta, de aproximativ 35 de ani, am întâlnit povești de viață particulare, unele dintre ele pe care le țin minte. Au fost intervenții chirurgicale care s-au întâmplat prima dată în România și din a căror echipă care le-a executat am făcut și eu parte în diverse etape de vârstă, chiar în etape de debut. Și mi-au rămas în minte și cazurile respective și povestea lor. Fac parte dintr-o generație care, pe parcursul acestor ani, și-a adus contribuția la dezvoltarea specialității noastre în România. A deschis chiar anumite porți și anumite drumuri. Și poate că asta ne face să ne amintim toți de elementele de debut, pentru că au componente emoționale și povești de viață importante. Am operat paciente care își doreau copii și nu puteau să-i facă și, care până la urmă i-au făcut. În fine, am operat multe cazuri diferite, fiecare cu particularitățile lui, care ne-au arătat povești de viață ce s-au intersectat, într-un fel sau altul, cu propriul nostru parcurs. De aceea, la un moment dat, am spus că un gest medical major – care poate fi diagnostic, dar mai ales terapeutic și, în special, intervențional și chirurgical – reprezintă, într-un fel, intersecția a două destine. Intersecția destinului pacientului, în primul rând, dar și destinul celor care își asumă acea decizie terapeutică. De cele mai multe ori, această intersecție deschide calea spre succes, dar, uneori, nu reușește. Rămâne această intersecție a destinelor pe care o asumăm împreună cu pacienții noștri și care ne poate marca emoțional, deopotrivă”.

Pe de altă parte, numărul relativ mare de pacienți cu care ne întâlnim — de ordinul zecilor de mii, de-a lungul unor cariere foarte lungi — este semnificativ. Personal, cred că am realizat în jur de 10.000 de operații.

Pentru specialitatea noastră, este un număr semnificativ, as spune, mă rog, consistent, lucru care, oricum, mi-a ocupat toată viața. Deci, într-o anumită măsură, se mai estompează povestea fiecăruia. Dar există, rămâne o poveste globală. O poveste globală a determinării noastre și a mea în a împinge lucrurile înainte, în a dezvolta servicii, instituții, echipe.

Asta îmi deschide oportunitatea să vorbim despre o a doua calitate a noastră, sau a mea, dincolo de cea de chirurg pe care dumneavoastră o investigați acum - este calitatea academic-universitară. Să nu uităm că suntem într-o unitate clinică, deci într-o unitate de învățământ și de cercetare, care aparține Universității de Medicină și Farmacie „Carol Davila”. Toți cei care lucrăm aici suntem cadre didactice universitare, de la asistent la profesor și avem, aș spune chiar între primele preocupări, dezvoltarea, activitatea didactică cu studenți, activitatea didactică cu rezidenți în cadrul unor programe de pregătire de specialitate post-universitară și cu doctoranzi. Nu în ultimul rând, toți suntem chemați prin această valență academic-universitară să realizăm și cercetare științifică. Este vorba de cercetare științifică clinică, nu neapărat experimentală, așadar de a dezvolta tehnici, de a pune la punct noi metode, de a urmări rezultate și de a le comunica și publica în spațiul științific de comunicare național și internațional.

„Sunt mândru că am reușit să formez alți chirurgi”

Privind înapoi la parcursul profesional de 35 de ani, care considerați că este cea mai importantă realizare a carierei dumneavoastră?

Nu pot preciza o anumită realizare de vârf. Am făcut parte dintr-o generație care a contribuit consistent la dezvoltarea acestei specialități în țara noastră. Am făcut parte din echipe și am și coordonat echipe care au introdus tehnici sau procedee chirurgicale noi în mai multe spitale. Toate acestea conturează, desigur, un succes în carieră. Dacă trebuie să mă refer la o contribuție personală, sunt mândru că am reușit să contribui determinant la formarea altor chirurgi care au ajuns la succes. De asemenea am organizat și condus servicii și clinici universitare de chirurgie atât în spitale publice, cât și în spitale private. Probabil aceasta este principala performanță.

„Parcursul meu profesional a început cu o șansă”

Care sunt cele mai mari provocări pe care le întâmpină un chirurg cardiovascular, atât în sala de operație, cât și în afara ei?

Am avut șansa să am un parcurs de viață și un parcurs profesional relativ liniare. Imediat după ce am absolvit Universitatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila”, în 1989, am intrat în cadrul universității, am devenit asistent universitar și am parcurs o carieră universitară până în zilele noastre, care s-a desfășurat cu puține dificultăți. Totuși, sigur, anumite dificultăți au fost și am avut șansa să le depășesc prin diverse străduințe și șanse.

Din punct de vedere medical, iarăși se poate vorbi de o șansă, pentru că eu mi-am început cariera la Spitalul Clinic Fundeni, în Clinica de Chirurgie Cardiovasculară, actualmente se numește Institutul Cardiovascular „C.C. Iliescu”. La vremea când am început eu - era la Institutul Clinic Fundeni, într-un mediu medical special, îl consider eu.

Sigur, e greu să compar cu alte institute, cu alte spitale, dar, oricum, Spitalul Fundeni și Clinica de Chirurgie Cardiovasculară de la Fundeni reprezentau un eșalon de vârf în medicina românească. Iar pentru mine, ca tânăr chirurg, a fost o oportunitate și o șansă să mă dezvolt în acest mediu. Generația anterioară nouă, generația maeștrilor noștri, a fost foarte generoasă în a ne instrui și în a ne crea oportunitatea de a ne dezvolta profesional.

Un spital mare, o tradiție, o clinică înființată de Nicolae Hortolomei în 1960, care are o istorie redutabilă și din care am avut oportunitatea și șansa să fac parte pe parcursul unei perioade de 25 de ani. A contat și consider că sunt un elev al Școlii Românești de Medicină și în special al Institutului Clinic Fundeni, actualmente Institutul Boli Cardiovasculare „C.C. Iliescu”, cât și al UMF „Carola Davila”.

Evoluția chirurgiei cardiovasculare: Datoria generațiilor viitoare

Cum ați descrie diferențele esențiale dintre chirurgia cardiovasculară practicată în România și cea din țările cu sisteme medicale avansate?

Generația noastră, care s-a manifestat plenar în principiu după Revoluție, a avut oportunitatea, datorită deschiderii politice, să intre în contact, cum e și firesc și benefic, cu centre de mare experiență din Europa Occidentală și din Statele Unite ale Americii. Atât eu cât și colegii mei am beneficiat de stagii de pregătire în anii de debut ai vieții noastre în diverse centre cu mare experiență. Și acest lucru a contat. Noi am reușit să importăm în România din experiența lor, din performanța lor, din ceea ce se face acolo și acest lucru a marcat dezvoltarea specialității în această perioadă de timp.

Colaborările cu spitale, unități clinice și echipe din străinătate continuă. Lucrăm împreună practic cvasi permanent. Și astăzi participăm la training-uri, la perfecționări, la congrese, cu colegi de-ai noștri din toată lumea - din Europa, din Asia, din America de Nord. Asta face să fim racordați la dezvoltarea și performanța specialității la nivel mondial. N-aș spune însă că cel puțin specialitatea noastră - nu pot să mă refer la toată medicina - atinge performanța sistemelor din Europa de Vest, cu atât mai puțin din Statele Unite. Tinde spre ele. Într-adevăr se pot face în România și se și fac anumite proceduri, anumite intervenții chirurgicale, se rezolvă anumite cazuri, unele dintre ele, poate cele mai multe, la un nivel comparabil, dar rezultatele, performanța și organizarea sistemelor de sănătate vestice dezvoltate sunt încă superioare. Mai avem de evoluat în această direcție și este de datoria generațiilor care ne urmează, pe care noi le-am format, să facă treaba asta.

Ce sfat ați oferi tinerilor aflați la început de drum, care aspiră să urmeze o carieră în chirurgia cardiovasculară?

Să aleagă această specialitate dacă sunt pasionați. Motivația este un lucru foarte important, e o meserie adânc vocațională, se leagă de entuziasm, de performanță, de pasiune. Dacă au voința succesului și a performanței și sunt pregătiți să nu aibă nicio limită în investiția asta - nu e puțin lucru ceea ce spun -, atunci, sigur, vor avea succes și îi sfătuiesc să acceadă și să continue pe această cale. Să fie dispuși să se investească din punct de vedere personal, ca disponibilitate, ca rezistență psihologică, fizică, fără limită.

„Consider că nu am făcut niciun sacrificiu”

Cum reușiți să mențineți un echilibru între viața profesională și cea personală, într-un domeniu atât de solicitant?

Și aici am avut o șansă, că familia mea - atât soția mea, cât și fiica mea - a dovedit o adaptabilitate ieșită în comun, o adaptabilitate optimă. Soția mea este asistentă medicală și a lucrat în același mediu, tot la Institutul „C.C. Iliescu” de la Spitalul Fundeni, în anii tinereții noastre, așadar cumva provine din același mediu, ca atare a fost din capul locului adaptată modului acesta de viață, pentru că în acest mediu ne-am întâlnit.

Ulterior fiica noastră nu a ales să facă medicina și ea s-a desprins, e studentă la o universitate de arhitectură de la New York și va deveni arhitectă. Dar trăind și fiind educată în familia noastră, care e conectată cu mediul medical și academic universitar, și ea a fost comprehensibilă cu mine și cu noi și aș putea spune că am avut și am în continuare un confort și un echilibru optim între viața personală și viața profesională. Nu sunt într-o situație mai dificilă ca alți colegi ai mei, dar sigur că există anumite particularități - nu le-aș spune constrângeri - care țin de meseria noastră, pe care o facem noi și pe care ni le asumăm. Urgențele vin când vin... și trebuie să găsim soluțiile de viață. Dar sunt perfect posibile. Consider că nu am făcut niciun sacrificiu, ci că este o dezvoltare firească într-un domeniu pe care singur l-am ales și sigur, l-aș alege și a doua oară.

De la chirurgie clasică, la intervențiile miniminvazive

Există o întrebare pe care v-ați fi dorit să v-o adreseze cineva de-a lungul anilor? Dacă da, care ar fi aceasta și cum ați răspunde?

Sigur, întrebarea firească este: dacă ar fi să o iau de la capăt, aș face aceeași alegere? Răspunsul este da. Am avut satisfacție, am în continuare în fiecare zi satisfacții, nu s-a încheiat acest capitol - sigur, se apropie, dar mai am „o tură de stadion”. Am satisfacția exercitării acestei profesii, atât din punct de vedere medical, din punct de vedere al rezolvării diferitelor cazuri, din punct de vedere al unor intervenții chirurgicale particulare. Am satisfacția faptului că pot să coordonez și să dezvolt unități clinice, un serviciu de mare importanță în peisajul medical bucureștean, cel puțin. Am satisfacția că pot să instruiesc mulți tineri medici, colegi cu mine, atât tineri asistenți universitari, cât și studenți, doctoranzi și rezidenți. E o oportunitate care mă conectează cu tânăra generație și mă ajută să mă mențin tânăr. E caracteristică meseriei de universitar și asta creează o importantă satisfacție. Deci aș face același drum. Viața nu se poate trăi mai multe ori și istoria nu se repetă, deși, mă rog, se poate interpreta lucrul ăsta. Specialitatea noastră e în altă etapă decât era când am ales-o eu. Când am ales-o eu, era o specialitate în explozie de dezvoltare și era firesc să o aleg, era atractivă. Astăzi nu mai este o specialitate în explozie. A parcurs o etapă oarecum de platou și aș face chiar afirmația hazardată și criticabilă că e într-o oarecare recluzie. Oricum, dacă nu e într-o oarecare recluzie și poate că mulți colegii ai mei nu-s de acord cu această opinie, este într-o transformare. Ea se schimbă, numărul de intervenții deschise, de mare amploare, se reduce. Crește numărul procedeelor mini-invazive, hibride sau robotice. Se poate constata o apropiere de cardiologia intervențională. Din ce în ce mai mult operăm „pe gaura cheii”, sau pe ecranul calculatorului și chiar pe un ecran de radiologie.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp