După un început promițător, printr-o dezvoltare concomitentă cu cea a țărilor occidentale și printr-o asimilare firească a teoriilor, în perioada dintre cele două războaie mondiale, psihanaliza a devenit indezirabilă în România postbelică. Incompatibilă cu ideologia comunistă, de uniformizare și conformism social și psihologic, atât ca orientare culturală și disciplină academică, cât și ca domeniu de activitate, aceasta a fost interzisă. Celui care s-a numărat printre puținii autori ai unor cărți despre psihanaliză publicate în România la acea vreme („Etică și psihanaliză”, 1973) i se datorează astăzi nu doar reinstaurarea în drepturi a psihanalizei, imediat după anii 1990, dar și o contribuție valoroasă și fără precedent în cultura și psihologia românească, alături de formarea a generații întregii de specialiști, prin munca de profesorat.
Profesorul, psihanalistul și filosoful Vasile Dem. Zamfirescu a fondat în 1994 Editura Trei, împreună cu Silviu Dragomir, pentru a începe un amplu demers de traducere și publicare în premieră în România a operelor lui Sigmund Freud, urmate de cele ale lui C.G. Jung și ulterior de volume ale autorilor contemporani. Astăzi, România este printre puținele țări din Europa cu astfel de colecții integrale, cum sunt și „Operele complete” ale lui Jung, a fost prima din lume care a tradus și publicat „Cartea imaginilor”, cu desene ale pacienților lui Jung, după ediția originală lansată de Institutul Jung de la Zürich și a doua din lume după SUA care a oferit publicului românesc „Cărțile negre” - celebrele manuscrise ale lui Jung. Completate, în prezent, de colecții extinse atât pentru specialiști, cât și pentru publicul larg, căruia i-a redat apetitul pentru psihologie și dezvoltare personală, alături de volume de istorie, beletristică și non-ficțiune.
În luna mai, când s-au împlinit 169 de la nașterea lui Sigmund Freud, Vasile Dem. Zamfirescu a lansat Jurnal de psihanalist, o carte dedicată studenților, specialiștilor, dar și celor care vor să descopere cum arată călătoria în lumea inconștientului, exemplificată printr-o serie de cazuri din ședințele de analiză și adnotări personale. Alături de fragmente din propriul parcurs existențial și profesional, marcat de două incursiuni importante, ambele activități clandestine: cea în filosofie, alături de Constantin Noica, și cea în propriul inconștient, alături de Eugen Papadima. Despre ce au însemnat aceste perioade în existența sa, cum s-a născut volumul recent publicat, ce anume caută astăzi oamenii în întâlnirea cu sine din cabinetul terapeutic, dar și cum sunt influențate conexiunile umane și domeniul psihanalizei și psihoterapiei de dezvoltarea accelerată a tehnologiei, Vasile Dem. Zamfirescu detaliază într-un interviu exclusiv.
Cui ați recomanda „Jurnal de psihanalist”, cea mai recentă carte pe care ați lansat-o la Editura Trei, și care sperați că vor fi beneficiile cititorilor în urma lecturii?
Aș recomanda-o în primul rând studenților, pentru că la curs adesea trebuie să exemplific diferite teme cum ar fi cele menționate și atunci apelez la exemple din cărți, dar poate mai bun este un exemplu trăit decât cele livrești. De asemenea, aș recomanda-o colegilor de branșă, care ar putea să găsească ilustrări semnificative despre ce se întâmplă în cabinet, despre cum apare la lumină inconștientul, despre cum se formează manifestările transferului și contratransferului în vise, în acte ratate... Și, desigur, celor care ar vrea să vadă continentul acesta întunecat al inconștientului și ce beneficii ai dacă îl vizitezi și dacă te confrunți cu conținuturile sale și mai ales dacă reușești să îl integrezi în Eu. Există în Jurnal mai multe mărturii despre ce a însemnat pentru diferiți analizanți propria analiză. Cât de importantă a fost, ce schimbări a adus. Deci, iată, are și un aspect practic pentru care l-aș recomanda nu numai specialiștilor și psihologilor, ci și celor care ar dori eventual să beneficieze de o psihanaliză. Pentru că în carte se vede nu doar cum se manifestă sau cum lucrează inconștientul, dar și ce beneficii ai după ce ai parcurs o analiză. La final, pot fi uneori schimbări majore. Poate nu toată lumea le realizează, dar anumite persoane reușesc să le facă până în punctul în care li se schimbă complet viața.
Se nasc a doua oară, după cum se spune despre efectele psihanalizei...
Da, cum ar spune autori de romane psihanalitice, dedicând cartea respectivă analistului lor. Cu mențiunea că, în urma acestui proces, au avut senzația că s-au născut din nou. Pentru că s-au petrecut schimbări importante.
În ceea ce privește mecanismele schimbării, ce urmează după insight-ul din cabinet? Cum poate integra și mai ales păstra o persoană acea conștientizare cognitivă și afectivă profundă, pentru a face schimbarea?
Schimbarea, în mod ideal și normal, se produce în timpul analizei, dar se definitivează după încheierea acesteia. Pentru că atunci lucrurile se reconsolidează și se reașază mai bine. Dar există anumită criterii ale schimbării psihice. Printre ele fiind și faptul că analizandul poate el însuși să îndeplinească singur acele activități pe care le făcea împreună cu analistul. Adică preia funcțiile analistului, le interiorizează și poate să lucreze singur cu sine atunci când este nevoie. Atunci are acces la propriul inconștient, poate traduce limbajul acestuia, să înțeleagă ce vrea să îi spună un vis, de exemplu, și atunci reușește să se confrunte cu inconștientul și să îl integreze. Se transformă astfel din „victima”, în stăpânul inconștientului.
În „Jurnal de psihanalist”, le oferiți trăirile din fotoliul dumneavoastră cititorilor. Care devin, astfel, martori ai parcursului și schimbărilor pe care le-ați trăit, atât profesionale, cât și personale. Cum a fost, pentru un psihanalist, acest proces de autodezvăluire?
Ca să vă răspund la această întrebare trebuie să vă spun că în psihanaliză a existat o evoluție însemnată în ceea ce privește autodezvăluirea. Conform lui Freud din perioada începuturilor, psihanalistul trebuia să fie ca un ecran alb sau ca o oglindă. Respectiv să nu lase să se vadă nimic de la el, așa încât pe ecranul lui alb sau pe oglinda lui să se proiecteze conținuturile inconștiente ale analizandului și în felul acesta să poată fi lucrate. Cu cât era mai impersonal și mai obiect, cu atât era mai bine. Însă aceasta era cerința teoretică a lui Freud. Dar în cabinet, după cum vedem în cartea Freud neortodox, el folosea într-un mod sistematic autodezvăluirea și în practica sa din cabinet era foarte uman și personal... De exemplu, pe un analizand al său îl întreba ce părere are el despre faptul că fiica sa, Anna Freud, se va căsători sau nu. Sau unei alte persoane aflate în analiză, Hildei Doolittle, îi mărturisește că el a pierdut-o pe una dintre fiicele sale, Sophie, din cauza unei epidemii de gripă. O confesiune foarte puternică. Ulterior, în psihanaliza clasică, s-a respectat ceea ce el a formulat în teorie. Și ca să dau un exemplu concret, aș cita romanul Cuvinte care eliberează, pe care l-am publicat la Editura Trei la începuturi, unde este relatată de către pacientă, autoarea Marie Cardinal, analiza pe care a făcut-o cu un analist francez, extrem de reținut și impersonal. Prin urmare, mult timp psihanaliștii au respectat acest cadru teoretizat de Freud. În zilele noastre, însă, lucrurile s-au schimbat. În sensul că autodezvăluirea este acceptată și utilizată ca mijloc terapeutic, sigur, cu anumite restricții și condiționări. Pe care nu știu dacă le-am respectat pe toate, atunci când am practicat-o la rândul meu în cabinet.
Cât material ați parcurs pentru selecția jurnalului și care etapă a fost cea mai dificilă pentru această formă?
Jurnalul de însemnări este întins. Are mai multe caiete și, ca să extrag din acestea material publicabil și utilizabil, le-am parcurs pe toate. Respectiv 4-5 caiete a 200, 300 de pagini. Deci aproximativ o mie de pagini de însemnări. Am selecționat ceea ce mi s-a părut mai semnificativ și pentru un nespecialist. Adică pentru persoanele care ar dori să vadă ce se întâmplă într-o psihanaliză, dar nu prea au cum. Prin urmare, am ales secvențe concludente de manifestare a inconștientului. Și cel al analizandului, dar și cel al analistului. A fost un travaliu îndelungat de lucru, pentru că într-o analiză materialul este impresionant, uriaș. Cumva, analistul este ca un căutător de aur. Care trebuie să tot filtreze, să cearnă mult steril ca să găsească grăunța de aur. Am încercat să pun în Jurnal doar grăunțele de aur, nu și balastul pe care a trebuit să îl arunc. Și pe care nici nu l-am notat inițial. Din start, în notații m-am concentrat pe anumite aspecte care m-au preocupat. Fie că au fost problematice, fie că au fost revelatoare.
Ce v-a adus dumneavoastră nou sau diferit „Jurnal de psihanalist”, respectiv incursiunea în timp atât în revizuirea procesului psihanalitic al clienților, cât și în amintirile personale?
Pe de-o parte o rememorare, pe de altă parte o retrăire a unor situații din diferite momente, care acoperă o perioadă mare de timp. Jurnalul începe în 1999 cu prima însemnare și ajunge până în 2025, deci sunt 26 de ani. Am trecut și printr-un proces de reașezare, printr-o clarificare și o înțelegere mai bună a unor lucruri pe care inițial poate le-am notat grăbit. Dar se pare că memoria pasivă a analistului este prodigioasă și mi-am adus aminte detalii recitind notația fugară din diferite orele de analiză cu persoana respectivă și deci am putut să dezvolt ceea ce acolo era notat foarte prescurtat.
Iar în ceea ce privește beneficiul meu, atât ca analist, cât și pentru practicarea psihanalizei, revederea unor notații de tip jurnal și reparcurgerea lor este o ocazie de aprofundare continuă și de consolidare cu propriul inconștient și susține procesul de înțelegere mai bună de sine, prin analiza și integrarea inconștientului în conștient. Tocmai pentru că analistul nu este oglindă, nici ecran alb, ci un om cu propriile conținuturi inconștiente de prelucrat, are astfel șansa să își cunoască și alte zone a conținuturilor proprii. Pe care poate nu le-a parcurs în analiza personală sau poate nu i-au fost atât de clare atunci. Dezvoltându-se continuu pe sine, analistul poate astfel să îi ajute pe ceilalți să se dezvolte.
Partener de viață sau prieten ocazional de confesiuni și analiză? Ce rol a jucat scrisul pentru formarea dumneavoastră și în procesul de maturizare existențială?
Să le iau pe rând. Practic scrisul dinainte de psihanaliză. În măsura în care am fost cercetător la Institutul de Filosofie al Academie Române unde, la finalul anului sau la finalul a doi, trei ani trebuia să predau o lucrare rezultat al unor cercetări, scrisul a fost inițial un fel de obligație profesională. Acele lucrări de plan au caracter obligatoriu, pentru a-ți justifica salariul.
Dar, pe parcurs, a devenit mai mult decât atât. Aș putea să spun că cel din datorie mi-a activat o plăcere sau o abilitate de a scrie. Care ulterior a fost folosită liber, în alt registru, în notațiile de jurnal sau articolele la care am lucrat din dorința și libertatea de a le scrie și dintr-o pornire internă, nu din obligație extrinsecă. Așa am scris volumul Filosofia inconștientului care a fost dincolo de vreo obligație exterioară, ci a venit dintr-o necesitate internă. Mai precis din relația cu Constantin Noica. Căruia în felul acesta îi demonstram că, iată, și din psihanaliză se poate extrage un material utilizabil pentru filosofie. Și că zăbovirea în psihanaliză nu este o pierde de timp. Cred că aceasta a fost motivația conștientă, preconștientă și inconștientă pentru care am scris acel volum. Toate au fost legate de Constantin Noica.
Ulterior, tot înainte de 1989 am început să scriu jurnale, iar acestea se regăsesc în În căutarea sinelui. Volumul conține două jurnale, unul despre Constantin Noica și întâlnirea cu el, memorabilă și foarte importantă pentru mine, astfel că merita să notez aspecte sau viziunea mea asupra acestei relații. Iar celălalt jurnal conține detalii despre analiza personală, de asemenea făcută în clandestinitate și aceea, cu Eugen Papadima.
Cărțile și lectura în limba originală a operelor lui Goethe și a altor filosofi au fost întâlniri definitorii alături de Constantin Noica, într-un timp în care vă doreați cu ardoare să studiați în Occident. Însă oportunitatea plecării la bursele câștigate era condiționată de Securitate. Cum a arătat acea perioadă din viața dumneavoastră, îmbinând călătoria interioară cu refuzul celor exterioare și abdicarea de la dorință?
Da, îmi doream foarte mult, dar acele oportunități, bursele obținute și călătoriile respective nu au fost posibile. Pentru că mi s-a refuzat pașaportul. Așa că am găsit o variantă fericită la situația aceea nefericită, în sensul că am înlocuit o călătorie exterioară în cultura europeană cu una interioară, atunci când m-am decis să mă supun unei psihanalize. Și deci, aceasta a fost soluția pe care eu am găsit-o la refuzul sistematic de a mi se acorda pașaportul pentru Occident. Și anume să mă dedic lumii interioare și o cunosc pe aceasta, printr-o psihanaliză. Și, până la urmă, aceasta a fost o călătorie destinală. În sensul că, devenind psihanalist, am schimbat total direcția. Și profesională, și existențială.
În 1986 ați început acest demers cu Eugen Papadima, cel care a beneficiat de un proces psihanalitic cu Ion Popescu-Sibiu, aflat la rândul său într-o intensă corespondență cu Sigmund Freud. Deși nu ați avut la început intenția de a practica, mai ales o profesie puțin probabilă atunci în România, iar Constantin Noica vă spunea că „vă pierdeți vremea cu psihanaliza”, ați mers mai departe pe acest drum. Ce a mai fost hotărâtor pentru dumneavoastră în această alegere, pe lângă călătoria interioară pe care ați menționat-o?
Cred că hotărâtoare a fost descoperirea vocației. De fapt, ducându-mă înapoi pe fir, până în anii `70, când la Institutul de Filosofie încă nu se introduseseră restricții prea mari în alegerea temelor de plan de cercetare, eu mi-am ales o temă de cercetare legată de psihanaliză. Atunci încă mai era posibil acest lucru, ceea ce într-un context al comunismului era, încă, o posibilitate generoasă. Deci am făcut această alegere cu 16 ani înainte de a intra în analiza personală, pentru că aveam un interes pentru domeniu.
Dacă mergem și mai departe în timp, când l-ați „întâlnit” prima dată pe Freud?
Pe Freud l-am întâlnit prima oară în facultate. Dar în forme negative. În acei ani, în care am făcut eu facultatea, psihanaliza era ostracizată. Și atunci am aflat, la diferite cursuri, informații despre Freud, dar în varianta negativă. Criticat, condamnat, invalidat – teoriile lui erau respinse. Pentru că în comunism psihanaliza lui era o disciplină indezirabilă. Totul trebuia să fie controlabil și uniformizat, nu dezvoltat la nivel individual. Prin urmare, deși nu ajunsese în etapa interzisă, era încă pomenit, dar cu scopul de a fi criticat. Cu toate acestea, mie mi-a trezit interesul. Și pe urmă, când am intrat la Institutul de Filosofie, mi-am ales acea temă de cercetare legată de psihanaliză și am citit tot ce exista atunci în bibliotecile din România. Puțin, dar exista totuși ceva. Deși în perioada interbelică psihanaliza fusese bine reprezentată și la noi, chiar sincron, în ceea ce privește cărțile, odată cu instaurarea comunismului, bibliotecile nu mai ținuseră pasul, fiind o disciplină neagreată de sistem. Pentru mine, aceștia au fost primii pași în conturarea vocației. Dar fără a avea și partea de practică. Și, la un moment dat am constat că m-am plafonat doar citind. Aveam senzația că nu pot merge mai departe doar cu lecturi. Era necesară și experiența clinică pentru a-mi cunoaște propriul inconștient. Sau pentru a vedea pe propria-mi piele ce este inconștientul. Așa a arătat această succesiune, de la o viziune negativă din facultate, despre Freud, oficială, până la o profesie de o viață, complet neanticipată în perioada în care mă dedicasem filosofiei.
Revenind la percepția psihanalizei din interior, Freud menționa, caracterizând procesul, că „putem fi siguri încă de la început de neajunsurile rezultatelor noastre”, în analiză. Dumneavoastră ați avut incertitudini de-a lungul carierei, în munca de psihanalist? Dacă da, ce anume le-a provocat și cum le-ați depășit?
Citându-l tot Freud aș zice, împreună cu maestrul întemeietor al psihanalizei, că „este o profesie imposibilă” în sensul că lucrând cu o zonă atât de subtilă și de ascunsă, mereu există îndoieli și mereu există și rezistențe din partea analistului, nu doar a analizandului. Deci e o luptă continuă cu rezistențele și cu dificultățile legate de obiectul acestei activități care este inconștientul. La început, le-am depășit prin supervizări. Iar în perioada anilor `90, în România au venit foarte mulți psihanaliști străini și am făcut foarte multe supervizări cu ei. În felul acesta am beneficiat și de o experiență occidentală legată de psihanaliză. Și ulterior, bineînțeles, lucrul cu tine, autoanaliza care te ajută să înțelegi mai mult decât ai înțeles la un moment dat. Deci printr-un proces continuu.
În 1990 ați reușit să plecați pentru prima dată, la Paris. Cu ce v-a surprins cel mai mult Occidentul după această îndelungată așteptare?
Cea mai importantă, dar și cea mai mare surpriză a fost legată tot de psihanaliză. Pe lângă impresiile legate de arhitectura Parisului, de librăriile de acolo care, sigur că erau cu totul experiențe noi pentru mine... Dar ce m-a surprins enorm a fost faptul că, invitat fiind la anumite congrese de psihanaliză, am constatat că în incinta respectivă erau nu doar foarte mulți psihanaliști, dar și foarte multe cărți de psihanaliză. Ceea ce pentru o persoană din România era incredibil! Să vezi 400 de psihanaliști într-o sală și să vezi atâtea volume pe mesele din holul conferinței respective a fost de-a dreptul uluitor. Eu veneam după o perioadă în care, în România, psihanaliza fusese persecutată, sancționată, interzisă. Și mă aflam într-un loc în care domeniul era firesc liber, afișat, cu evenimente în clădiri grandioase, chiar dedicate. Sediul Societății Psihanalitice din Paris este, spre exemplu, într-un palat, ceea ce din nou m-a surprins, întrebându-mă cum poate o astfel de societate să aibă un asemenea sediu. Acesta fost donat de Marie Bonaparte, fosta analizandă a lui Freud. Deci cu totul și cu totul alt statut al psihanalizei integrată în viața culturală a Franței. Inclusă în ritmul vieții, de la învățământul superior, în cadrul mai multor facultăți, într-o multitudine de cărți în toate librăriile, alături de manifestări de toate felurile, și pentru specialiști și pentru profani. Și, ca să vă mai dau un exemplu, mă uitam la televizor și era o emisiune despre problematica umană și întotdeauna era prezent un psihanalist. Această prezență firească a psihanalizei integrată în viața de zi cu zi contrasta imens în raport cu așteptările mele bazate pe sărăcia existenței acesteia în România. Între timp și noi am dezvoltat considerabil domeniul, dar atunci, în 1990, decalajul era imens. Iar noi atunci am recreat lucrurile de zero.
Împreună cu Silviu Dragomir (care v-a fost student) ați fondat Editura Trei și ați tradus și publicat primele cărți de psihanaliză și ulterior de psihologie, după 1990. Practic, dumneavoastră și editurii vi se datorează nu doar întoarcerea psihologiei și psihanalizei în România după perioada de interdicție a domeniului din regimul comunist, ci și formarea a întregi generații de specialiști. Cum a început această provocare și care au fost primele volume publicate?
Mă duceți mult în trecut cu acest început. Editura a apărut în 1994, dar cred că ideea s-a conturat mai înainte, iar realitatea ei s-a născut pe de-o parte din elanul domnului Dragomir care presupun că încă de atunci simțea vocația de editor, dar și dintr-o conjunctură din perioada respectivă. Și anume că încercasem să public psihanaliză la alte edituri, acum că nu mai exista nicio interdicție, și am întâmpinat multă rezistență. Și atunci soluția a fost să facem o editură la care s-ar putea publica ce dorim noi. Iar prima carte a fost una de Sigmund Freud pe care o tradusesem înainte 1989 și o publicase Editura Univers, după o îndelungată așteptare. „Scrieri despre literatură și artă”, pe care am reluat-o în 1994 cu titlul Eseuri de psihanaliză aplicată. Și aceasta a fost și șansa noastră pentru că s-a vândut bine și am avut, prin urmare, resurse să putem continua. A fost, să zicem, norocul nostru. Și am continuat cu toată colecția Sigmund Freud, urmată în timp de opera lui C.G. Jung, alți psihanaliști, cărora li s-au adăugat autori contemporani și tratate semnificative. Dar nu a fost simplu. Să nu credeți că a fost lin. Editura a avut multe oscilații și a înfruntat multe pericole de a dispărea, la începuturi. Nu a fost o evoluție lineară, ascendentă. Au fost și momente de cumpănă, de lipsă resurse.... Dar am reușit împreună să ieșim din aceste dificultăți și să ajungem astăzi printre primele cinci edituri din România care publică și beletristică, istorie, dar, în continuare, și multă psihanaliză și psihologie.
Motiv pentru care, după 31 de ani, Editura Trei a devenit reper pentru studenții la Psihologie, pentru cei care practică meseria de psihoterapeut, dar și pentru publicul larg. Cum credeți că a schimbat demersul dumneavoastră societatea românească?
Cu toată modestia, aș zice că am oferit culturii române operele întemeietorilor psihanalizei, ceea ce nu s-a reușit nici înainte de al Doilea Război Mondial. În perioada aceea nu au existat traduceri. A fost o situație paradoxală, deși aderența la psihanaliză era mare, nu s-au tradus atunci lucrări din autori importanți. Deci prima dată am reușit după Revoluție să aducem pentru publicul românesc „Operele esențiale” ale lui Freud și „Operele complete” ale lui Jung. Ceea ce consider că este o contribuție semnificativă la completarea unor goluri lăsate, atât de regimul comunist, cât și de perioada antebelică, în cultura noastră. Este un domeniu pe care noi l-am introdus, tradus și propulsat în România și, în acest demers, am reușit să mai avem câteva momente notabile și performanțe editoriale. De exemplu, în ceea ce privește scrierile lui Jung, România ocupă un loc privilegiat pentru că seria de Opere complete nu există și nu a fost tradusă și publicată în întregime în toate țările europene. De asemenea, când am publicat mai recentul volum Cartea imaginilor, cu desene ale pacienților lui Jung, traducerea în limba română a fost prima din lume după ediția originală de la Institutul Jung de la Zürich. Pe urmă putem vorbi și despre „Cartea Roșie”, un adevărat eveniment, la care am scos chiar mai multe ediții și ulterior Cărțile negre, prin care România a devenit a doua țară din lume, după Statele Unite ale Americii, care a publicat celebrele manuscrise ale lui Jung.
La fel de des, schimbați fotoliul psihanalistului cu cel al profesorului, la Facultatea de Psihologie a Universității Titu Maiorescu și în cadrul Asociației Insight. Dumneavoastră ce ați învățat și continuați să învățați de la studenți?
Aici l-aș cita pe Constantin Noica, care spunea „nu se știe niciodată cine dă și cine primește”. Fiind profesor și oferind informații primesc înapoi foarte multe lucruri sub formă de întrebări, sub formă de răspunsuri, sub formă de neașteptate abordări. Întotdeauna este un schimb. Nu e doar un act de predare, de transmitere de informații. Și în felul acesta beneficiez și eu de ce pot aduce oamenii tineri, de curiozitatea lor, de perspectiva neașteptată, de o contestare fructuoasă. De aceea îmi doresc să fie interactive cursurile și le încurajez în această formă.
Atât noile generații de specialiști, cât și psihoterapia se dezvoltă astăzi în vremuri interesante din punct de vedere al tehnologiei. Poate schimba aceasta cadrul sau efectul terapeutic odată cu extinderea în mediul online?
Într-adevăr, tehnologia a adus această posibilitate a extinderii posibilităților de terapie la distanță sau în condiții de criză pandemică, dar, în opinia mea, din acest context lipsește completitudinea relațiilor. Relația online este o relație redusă la câteva dimensiuni, în special la cele vizuale și auditive, iar celelalte care țin de prezența interumană lipsesc. Deci, pe de-o parte, terapia online e o șansă de extindere, dar pe de altă parte și sărăcește relația terapeutică. Psihanaliza sau alte forme de terapie în prezență sunt mult mai profitabile din punct de vedere al conținutului și procesului decât cea online sau prin alte mijloace tehnologice.
Pe fondul accelerării tehnologiei, își va găsi Inteligența artificială un loc în domeniul psihoterapiei și psihanalizei?
Aici putem vorbi inclusiv despre terapia cu roboți. Știți că există încercări de a propune forme de terapie în care terapeutul e robot. Dar, după părerea mea, este o încercare care nu are șansă de reușită, în măsura în care fenomenele care se pot întâmpla între doi oameni nu se pot întâmpla între un om și un robot. Este o direcție care se va închide. Este o fundătură a încerca să promovezi terapia cu roboți, din punctul meu de vedere. Robotul nu are inconștient și deci nu poate exista comunicarea de la inconștient la inconștient. Este programat, are un set de algoritmi și de informații pe care le livrează automat. El nu e creativ și nu poate fi un terapeut. Mai ales un terapeut eficient. Din punctul meu de vedere, este o direcție experimentală, dar fără șanse reale.
Dincolo de cabinetul de lucru, care credeți că sunt cele mai mari obstacole în construirea unor relații autentice, în care tehnologia și rețele sociale pe de-o parte anulează distanțe fizice, dar pe de altă parte par să distanțeze emoțional?
Cred că la un moment dat va exista o reacție foarte puternică împotriva consecințelor acestor forme de interacțiune umană intermediate de aceste dispozitive, care sărăcesc apropierea umană. Și că oamenii se vor apăra de distrugerea relațiilor umane prin tehnologie încercând să (re)creeze relații directe, nemediate. Nu sunt un adept al tehnologiei, în acest context mai profund de schimb al existenței umane.
Din experiența dumneavoastră, și dacă există un numitor sufletesc comun, ce caută astăzi oamenii în terapie? Care sunt nevoile profunde?
Nevoia profundă ar fi cea de autorealizare. Și de a-și găsi Sinele adevărat, spre deosebire sau dincolo de Sinele fals în care au fost constrânși să trăiască. Ca să exemplific acest lucru, multe persoane care au optat pentru profesii să zicem bine cotate social, cum ar fi profesia de economist sau de avocat, jurist, dar nu numai, își reconsideră opțiunile și se reorientează spre acest domeniu tocmai pentru a se putea cunoaște mai bine, a se regăsi în ceea sunt ei cu adevărat. Încearcă să iasă dintr-un fals care le-a fost impus de familie, de conjunctura socială, și să se caute pe ei așa cum sunt în profunzime.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.