Sari la continut

Încearcă noul modul de căutare din Republica

Folosește noul modul inteligent de căutare din Republica. Primești rezultate în timp ce tastezi și descoperi ceea ce te interesează filtrat pe trei categorii: texte publicate, contributori și subiecte. Încearcă-l și spune-ne cum funcționează, părerea ta ne ajută.

Proiect alternativ de țară, ca cetățenii să nu se mai simtă constant înșelați. România restructurată ca o companie privată

Fabrică

Foto: Bogdan Dănescu/Inquam Photos

Episodul 1: România restructurată ca o companie privată. Unde ne aflăm

Episodul 2: Procentul critic de mare al „inactivilor” și ruptura rural/ urban - cele două probleme ale României de azi. Țara restructurată ca o companie privată

Episodul 3

Sistemul comunist a mixat nenatural societatea românească și a creat valoare si/sau valori care puse față în față cu „piața” au trăit o relație conjugală dintre cele mai dificile, cel puțin în prima parte a mariajului. Capitalismul instalat în Romania, la început în forme sui-generis, mai târziu în forme perfect naturale, a lovit din plin structurile de creare a valorii din România, atât la nivel economic, conducând nu de puține ori la dispariția unor active sau chiar a unor industrii, cât și la nivel social, afectând fundamental contractul social atât de necesar evoluției predictibile si structurale a unei țări.

În aceste condiții, modalitatea prin care țara se poate reașeza vine pe de o parte din reinventarea în forme transparente și articulate a contractului dintre guvernanță și cetățeni, iar pe de alta parte, din rescrierea bondului social la nivel societal care ar putea contribui inclusiv la reaşezarea dezechilibrelor geografice ale țării. Acest proces se poate dovedi unul anevoios atât în faza lui de concepție cat și în faza de implementare, pentru că populismului ieftin este păcatul la îndemâna oricărei organizații care urmărește impunerea platformei sale de guvernanţă, în condițiile în care “clienții” apreciază oferte al căror discount este plătit de “alții”. 

Ce e sigur e ca fără o restructurare fundamentală a celor doua „contracte ” amintite mai sus, țara va continua să fie surprinsă (neplăcut, iar pe termen mediu și lung cu consecințe dramatice) de contactul brutal cu forțele piețelor, din ce în ce mai globale și care, în mod cert, o vor pune la încercare în viitor.

Ce/Cum putem schimba ?

Ameliorarea sistemului actual de guvernanță

- Un contract social transparent în care cetățenii nu (mai) sunt constant înșelați

Realitatea ultimilor ani a consacrat în România o neimplicare civico-electorală de amploare, care a condus la un clivaj de tip nou între clasa celor cărora le pasă civic și merg la vot și clasa celor cărora nu le pasă și nu merg la vot. Realitatea însă este că acea populație inactivă electoral, dar activă profesional se va vedea în scurt timp în situația de a trebui să plătească mai mult (la propriu) factura populației inactive care votează constant și care este sensibilă la propuneri populiste. 

În aceste condiţii, popularizarea clivajului demografic-financiar care e pe cale să se producă in România, nu doar ar crea platforme pentru găsirea soluțiilor, ci ar și împinge actorii politicilor publice către soluții concrete, eliminând încet, încet propunerile esențialmente populiste. Din aceasta perspectivă, nu foarte departe de momentul actual, populația inactivă (dpdv civico-electoral) are mai mult de pierdut din neparticiparea la viată cetății decât cea activă.

Ameliorarea bondului social în România nu se poate realiza dacă sistemele originale de „implementare” a democrației sunt corupte. Faptul că votul dublu sau falsificat (i.e. păcatul originar al unei societăţi numite democratice) a fost limitat la doar 25 de ani de la instalarea democrației în România spune multe cu privire la dorința de reformă a guvernanței. Ar mai fi cel puțin trei reforme radicale de care ar avea nevoie țara : 1) interzicerea RADICALA a migrației politice (deja consacrată cu un oarecare succes la nivel local), 2) transparentizarea reală a finanțării partidelor politice și 3) reglementarea și transparentizarea lobby-ului.

Pe măsură ce bondul social dintre guvernanță și cetățeni se va ameliora/întări, calea proiectelor de țară de amploare este deschisă. China ultimilor 25 de ani a reușit să crească pentru că statul (sau partidul după caz) a reușit să puncteze masiv la capitolul încredere socială în sistem. China acestor ani a construit și construiește infrastructură intr-un ritm amețitor funcționând esențialmente ca o economie de piața. 

Guvernanța chineza a înțeles că, dacă dorește ca țară și/sau sistemul să supraviețuiască vremurilor noi, trebuie să propună un contract social de tip nou (întâmplător sau nu după modelul capitalist) în care banii se întorc în esență în investiții productive apreciate de cetățeni, astfel că realizările ultimilor 15 ani au legitimat indubitabil sistemul economico-politic hibrid chinezesc. 

- Regândirea modalității de creare și distribuție a valorii

În economie (și mai ales în macro-economie) e dificilă crearea valorii pe termen scurt (mai ales în lipsa inovației). Ce e însă posibil e o mai bună alocare a valorii create. Mai mulți bani pentru cheltuielile publice nu vor putea veni din taxe suplimentare fără a deranja substanțial echilibrul socio-demografic, pentru că nu este vorba despre mai mulți bani pentru stat, ci este vorba despre ce oferă statul pentru banii solicitați în plus, iar statul are relativ puține argumente în a-și susține nevoia (a se vedea modelul de atragere a resurselor din Venture Capital).

În aceste condiții, guvernanța trebuie să evite cu orice preț hemoragiile de cash și să asume o restructurare fundamentala a acestora (i.e. eliminarea ajutoare sociale pentru categorii perfect apte de munca sau plata alocațiilor fără contrapartidă societală, etc), iar acolo unde este posibil, să implementeze modalități prin care ajutoarele sociale sunt primite în schimbul unor servicii prestate în folosul comunitatii (i.e. curățat de parcuri, îngrijirea bătrânilor/copiilor instituționalizați, etc).

În privința clivajelor amintite dintre populația activă (plătitoare de taxe și impozite) și cea inactivă (beneficiară a ajutoarelor sociale) guvernanță ar putea promova proiecte (sociale sau semi‑comerciale, direct sau prin intermediul ONG-urilor) care să pună împreună experiența și timpul disponibil al populației inactive cu lipsa de timp a populației active. Întoarcerea populației inactive în câmpul muncii, nu doar ar scădea impactul financiar ar costurilor bugetare pentru aceasta, însă ar și valoriza doua din percepțiile cele mai acute ale persoanei ieșită la pensie : utilitatea și conectarea socială, atât de văduvită pentru pensionarul român, în comparația cu pensionarul occidental. 

Pe termen scurt echilibrarea structurii de distribuție a bogăției între activi și inactivi nu poate veni decât din patru direcții :

  • Creșterea fiscalității*.
  • Prelungirea datei de pensioare sau reamenajarea ciclurilor pe parcursul vieții profesionale ;
  • Reîntoarcerea în activitate a unor inactivi (r) productivi (vezi mai sus) ;
  • Creșterea îndatorării. Soluția este periculoasă și nesustenabilă pe termen mediu și lung. Este ca și cum ai împrumuta bani ca să cumperi zahăr; e nociv de doua ori.

*Chiar dacă România este la momentul de față o țară mai degrabă prietenoasă fiscal (un self-employeed poate rămâne cu cca 70 lei din 100 lei produși, nivel inimaginabil în țări din nord-vestul sau nordul Europei) varianta este nesustenabilă din perspectiva presiunii asupra echilibrului bondului social. Populația actualmente activă nu se simte vinovată de alegerile eronate ale guvernanței post-decembriste și nu pare a fi pregătită să partajeze și mai mult veniturile cu o populația inactiva. Constanta eludare a plății dărilor către stat este poate cea mai buna probă a acestei realități, astfel că o creștere a fiscalității poate pune România într-o situație delicată. Cum a fi, de exemplu, dacă 1 milion de “activi” – i.e. liber profesioniști – se organizează pe rețelele sociale și decid că în 25 ale lunii să nu mai plătească impozitele. În acel moment România va fi încetat să existe ca stat/țară/platforma națională. Din nou, pentru populația actualmente activă, tranzacția se realizează în jurul calității relației “guvernanță – cetățeni”.

Clivajele dintre mediul urban și mediul rural pot fi depășite prin promovarea unei legislații prin care mediul rural să poată atrage investiții și talente. Guvernanța poate promova de asemenea cultura sătească întărind astfel socializarea între membrii comunitatii, sentimentul de apartenență la comunitate și utilitatea acesteia (i.e. garantarea creditelor sau limitarea dobânzilor pentru achiziția de utilaje, promovarea de festivaluri și evenimente culturale, centre de colectare a produselor câmpului, târguri regulate pentru vânzarea produselor, competiții sportive regionale, etc.). În același fel, orașele medii/mici ar trebui să beneficieze de astfel de legislații care ar avea rolul de a echilibra socio-economic România.

Managementul public exista pentru că a primit mandat de la „administrați”. În lipsa acestui mandat, care face parte din contractul social, managementul public se delegitimează. Din această perspectivă, clientul din aceasta ecuație este creatorul de valoare (i.e. antreprenorul, compania privată, etc) iar furnizorul (guvernanța) trebuie sa-si alinieze platforma de leadership pe baza nevoilor primilor

În privința educației, pe termen scurt aceasta pare a nu oferi produsul capabil să rezolve problemele vieții reale. Una din modalitățile de a se restructura vine din articularea acesteia la lumea reală. De exemplu, administrațiile (naționale sau regionale) pot testa/pilota proiecte în care liceeni/studenți/masteranzi/doctoranzi din diverse domenii primesc mandat de a “consulta” administrația cu privire la anumite nevoi ale acesteia (i.e. amenajarea unui parc, refacerea unei parcări/intersecții sau amenajarea locurilor de parcare pe o strada, etc). Administrația face economii, beneficiază de aportul unor tineri inteligenți și motivați care capătă experiență reală și care își vor folosi expertiza în folosul comunității. Neancorarea educației la viața reală o va plasa iremediabil într-o zonă esențialmente teoretică, crescând cu timpul distanța dintre așteptările pieței și produsul livrat de educație.

Managementul public exista pentru că a primit mandat de la “administrați”. În lipsa acestui mandat, care face parte din contractul social, managementul public se delegitimează. Din această perspectivă, clientul din aceasta ecuație este creatorul de valoare (i.e. antreprenorul, compania privată, etc) iar furnizorul (guvernanța) trebuie sa-si alinieze platforma de leadership pe baza nevoilor primilor, făcând apel constant la rolul său de pedagog din perspectiva înțelegerii nevoilor la nivel supra. Guvernanța nu poate fi imaginată fără întâlniri regulate cu creatorii de valoare (i.e. susținerea start-up-urilor, promovarea nevoilor businessurilor rurale, susținerea unor industrii strategice, etc.) iar acest lucru ar trebui să se materializeze atât în politici publice naționale bine articulate, cât și în promovarea nevoilor acestor creatori de valoare în instanțele supra-naționale (i.e. Bruxelles, intâlniri inter-guvernamentale, etc). În același timp, guvernanța trebuie să evite false probleme cum ar fi dihotomia dintre capitalul autohton și cel străin și să promoveze în forme inteligente și articulate atragerea de investiții străine directe.

Nu în ultimul rând, Uniunea Europeana, prin abilitatea acestei organizații de a fi o platforma de federare și schimb de idei, oferă câteva avantaje majore. Înainte de toate, accesul la informație și la benchmark-uri testate în alte geografii este mai simplu ca oricând. Nu mai trebuie reinventată apa calda, ci trebuie doar analizată fezabilitatea unor proiecte deja implementate cu succes în alte geografii. Apartenenta la această platformă este o oportunitate și prin prisma posibilității de a influența dezbaterea publică într-o organizație cu impact global, în funcție de interesele naționale, însă acest lucru înseamnă nu doar articularea la nivel național a pozițiilor oficiale ale ţării, cât și o administrație capabilă să înțeleagă nevoile acesteia şi să susțină aceste poziții. Pentru o țară ca România, Uniunea Europeana reprezintă accesul simplu și din interior la un model, însă impactul în cadrul organizației și impactul pozițiilor naționale la nivel global (exprimate de organizație) nu depind decât de România și de resursele ei de inteligenţă.

Paradoxul relației României cu Uniunea Europeană constă în faptul că aceasta din urmă este percepută în același timp ca model (benchmark) și ca instrument de modernizare. Cele două lucruri sunt cumva complementare, circumstanțele făcând ca acestea să se întâmple în același timp în vremurile pe care le trăim. Ar fi de spus totuși că pe termen mediu și lung România trebuie să-şi inventeze propriile mecanisme de modernizare, în același fel în care Carol I, atunci când a preluat coroana României şi-a trecut în “job description” modernizarea țării și a trecut sistematic la implementarea planului : i.e. desfundarea și pavarea drumurilor din localități, realizarea de căi ferate, susținerea industriilor, etc. Aceste mecanisme vor ajuta țara 1) să se diferențieze competitiv de alte state europene sau din alte geografii în lupta globală pentru resurse și 2) vor putea fi activate în paralel sau după ce infuzia de capital european (i.e. fonduri europene) se va diminua sau chiar va dispărea. Rolul acestor fonduri este de a acoperi disparitățile dintre diversele teritorii europene, însă pe termen lung acestea nu sunt decât marginal un resort diferenţiator de creare de valoare, similar cu avantajul competitiv unic pe care îl propune o companie într-o piață determinată.

România trăiește un paradox: este țara unde IT-ul este noul lohn, însă ca țară, România nu dispune platforme în care impozitele/taxele/amenzile să fie plătite simplu. Dintr-o perspectiva mai generală această realitate corupe și mai mult contractul social 

Din perspectiva mecanismelor de modernizare, ar mai fi poate de amintit două dintre acestea: profesionalizarea administrației și digitalizarea ţării. În privința administrației, folclorul local a conturat acesteia o imagine anacronică. Vinovată ar fi și articularea nesănătoasă dintre politic și administrație, iar cauza s-ar regăsi poate chiar în inabilitatea administrație de a propune EA politicului planuri credibile și sustenabile de modernizare a ţării, lăsând alegerea primă nivelului politic și nu de puține ori, tranzacțional, unor entități din afara administrației. Profesionalizarea administrației nu doar ar echilibra profesionist dezbaterea în legătura cu politicile țării, ci ar și valoriza o entitate al cărei obiectiv este chiar rezolvarea marilor dosare ale țării. Vestea bună este că administrația nu trebuie să facă tot, ci trebuie doar să asigure platforma în care/unde entităţi motivate și creatoare de valoare (i.e. studenti, experți, etc.) se intâlnesc şi se exprimă, propunând și apărând soluțiile care ar moderniza țara.

Al doilea mecanism este digitalizarea tarii. România trăiește un paradox: este țara unde IT-ul este noul lohn, însă ca țară, România nu dispune platforme în care impozitele/taxele/amenzile să fie plătite simplu. Dintr-o perspectiva mai generală această realitate corupe și mai mult contractul social pentru că cetățeanul este pus în fața unei duble contribuții : 1) participă prin taxe și impozite la bogăția țării, pe care aparent o constată doar marginal, însă 2) plata în sine este un exercițiu dureros sau în tot cazul nu e simplă. Contractul social cu țara nu înseamnă doar regăsirea în simboluri mai mult sau mai puțin credibile, în special de 1 Decembrie (i.e. Stefan cel Mare, Mihai Viteazul, Decebal, etc.) ci înseamnă poate în primul rând o tranzacție ușoară cu instituțiile statului și în fiecare zi. O istorie adevărata, hilară dar tristă, este cea a unui cetățean roman care având de plătit o amenda de circulație de cca 50 lei a ajuns să plătească aproape dublu costurile de deplasare cu taxiul între 4 (patru) administrații locale care își declinau competența pentru încasarea banilor. Și în acest domeniu, din nou, România nu trebuie să inventeze apa caldă, iar exemplul Estoniei este poate de luat în calcul. În definitiv, țara nu este atât de mare încât modele digitale de succes să nu poată fi importate.

Restructurarea României ca un fond de investiții

O modalitate mai radicală de restructurare a țării ar fi aplicarea metodelor folosite de un fond de investiții în restructurarea unei companii în dificultate. În esență, fondul de investiții preia compania la o anumită valoare a acesteia, o restructurează (i.e. reașază structura capitalurilor, restructurează procesele de creare a valorii și alocarea resurselor, în sensul focusării pe liniile de business care sunt profitabile) iar după un timp, când valoarea companiei a crescut (în ipoteza optimistă) vinde compania unui nou acționar care (teoretic) ar fi în măsură să creeze și mai multa valoare. Echipa de management angajată pentru a realiza acestă restructurare facturează fondul de investiții cu un procent din valoarea creată (i.e. 25%).

Ne putem imagina un proces similar în restructurarea unei țări. Actualele partide politice ar putea deveni “fonduri de investiții”. Acestea recrutează specialiști cu experiențe diversificate și în măsură să restructureze politicile publice naționale, contactează un împrumut pentru a finanța campania electorală, iar dacă vor câștiga alegerile cu platforma socio-economică propusă, vor trece la restructurarea țării. La sfârșitul ciclului electoral (i.e. 5 ani) finanțatorii și echipa de restructuratori supun analizei rezultatele guvernanței, iar echipa și finanțatorii vor fi recompensați cu X% din valoarea creată pe parcursul ciclului electoral.

Exemplu

  • PIB (t1) : 200 md €
  • PIB (t2) : 250 md €
  • Valoare creata : PIB (t1) – PIB (t2) = 50 md €
  • Bonus de succes : 2%
  • Recompensă finanțatori / echipa de management : 2% * 50 md € = 1 md €

Regula nr. 1 

Pentru a realiza un cadru 100% angajant, echipa de restructuratori va garanta participarea în competiția electorală cu bunurile proprii. Nerealizarea obiectivelor propuse în campania electorală va atrage după sine “naționalizarea” bunurilor personale gajate la intrarea în competiţie.

Regula nr. 2

Un finanțator nu va putea finanța mai multe echipe, iar un membru al unei echipei nu va putea fi promovat în mai multe echipe. Acest lucru va stimula finanțatorii să caute talente și va avea rolul de a întări legătura și încrederea între finanțatori și echipa de restructuratori.

Avantajele unui astfel de sistem ar fi următoarele :

  • Rezolvă ipocrizia finanțării campaniilor electorale și a partidelor politice din sistemul actual;
  • Echipele vor căuta să se doteze cu specialiști de top în domeniile politicilor publice naționale;
  • Rezolva ipocrizia campaniilor electorala în care candidații promit mult și realizează puțin;
  • Finanțatorii și specialiștii angajați vor urmări constant crearea de valoare, lăsând dezbaterile politicianiste pe planul secund.

Limitele unui astfel de sistem ar fi următoarele :

  • Constituția actuală nu permite implementarea unui astfel de sistem ;
  • Valoarea unei ţări este măsurata în PIB, însă este constituită și din elemente intangibile (calitative) precum educația, sănătatea, justiția, calitatea serviciilor sociale, etc.*
  • Definirea “neutră” a acestor indicatori, a “echipei” care definește acești indicatori și a “echipei de audit” care constată îndeplinirea (sau nu) a indicatorilor propuși in contractual de guvernanţă.

* Elementele intangibile ale valorii unei tari pot fi pre-definite în campania electorala (i.e. similar cu elementele unui caiet de sarcini), urmând ca fiecare dintre echipe să “liciteze” cu propunerile proprii și sa-si raporteze realizările în legătură cu îmbunătățirea acestora, după cum urmează (exemple) :

Educație: număr de facultăți în Top 50 mondial, studenți care promovează brevete, etc ;

Sănătate: scăderea numărului de pacienți cu boli cronice, calitatea actului medical, număr înregistrat de cazuri de malpraxis, etc ;

Justiție: număr de condamnări în procese de corupție, celeritatea actului de justiție, etc ;

Servicii sociale: gradul de satisfacție al cetățenilor față de serviciile publice, etc.

Utopică sau nu, implementabilă parțial sau total, aceasta soluție (sau parți ale ei) poate servi drept inspiraţie pentru repararea actualei relații dintre guvernanţă şi cetățeni. In lipsa ameliorării acestei relații, vom continua să nu găsim conținutul așteptat în multele dintre “produsele” pe care țara le oferă și în mod natural vom găsi “supape” individuale care vor destructura și mai mult coeziunea socială și vor croniciza, încet dar sigur, însă iremediabil, atât de popularul concept de sorginte locală: “Las-o, că merge şi-așa…”.

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • In tara in care politicienii scriu acatiste sa iesim din UE si sa intram in Uniunea Eurasiatica, iar modelul de succes este Coreea de Nord ce sperante poti sa mai ai. Tot mai multi oameni aleg sa rezilieze contractul social prin parasirea tarii.
    • Like 0
    • @ Maryus S. Maryus
      Trexer check icon
      PSD-ul a inițiat și a făcut greul ca România să intre în UE. Băsăul și-a trecut semnătura ca președinte și atât. Îți scriu asta, în cazul în care ești bâtă la istorie.
      • Like 0
  • check icon
    Eu aș propune ca autorul să-i scrie direct lui Dragnea și să-l pună premier! Uitați, doamnelor și domnilor, ce simplu este! Ptiu, drace, și noi care ne tot muncim și tot gândim, dar degeaba, nu iese nimic…
    • Like 1


Îți recomandăm

Tinu Boșinceanu

„Plecarea în străinătate nu trebuie să fie un angajament pe viață, ca o căsătorie - eu sunt român în România sau eu am plecat și nu mă mai întorc înapoi. Societatea a devenit oricum mult mai fluidă și trebuie să privești obiectiv. Mi se pare că asta ar ajuta la întoarcerea mai multor oameni, care or să facă lucrurile mai bune. Și poveștile lor or să inspire”, crede Tinu Bosînceanu.

Citește mai mult

Mara Popescu

Mara Popescu este singura studentă româncă la medicină la King’s College din Londra, o pestigioasă instituție de învățământ. Este frumoasă, are 18 ani, e matură și echilibrată, este logică și structurată, ca și cum vârsta ei ar fi scrisă doar pe hârtie.

Citește mai mult