România restructurată ca o companie privată. Unde ne aflăm

Foto: Guliver Getty Images

Perioada ultimilor 27 ani trebuie acceptată ca o (re)structurare naturală a economiei românești care nu a urmat o foaie de parcurs. O parte din industrie a dispărut (natural) pentru că producea ineficient la momentul intrării în capitalism. La fel, părți din economie au început să fie deservite de companii multinaționale, între altele și pentru că nu exista ofertă sau expertiză locală pentru piețele în curs de formare. 

În fine, antreprenori români cu businessuri structurate au apărut încet și relativ târziu, între altele și din motive de acces la capital, însă impactul regional/global al acestora a fost/este mai degrabă limitat. Nu știm sigur dacă lucrurile s-ar fi putut întâmpla altfel, pentru că realitatea este cea de acum, însă putem afirma cu certitudine că anumite decizii de politica publică au fost puternic influențate de amprenta ideologică a societății proaspăt ieșite din comunism și mai ales de înțelegerea, sau mai bine spus de neînțelegerea, mecanismelor/economiei de piață de către liderii momentului.

Cred că nu sunt dubii cu privire la insuficiența actuală a României de a livra fericire cetățenilor săi. Trei milioane de români care au părăsit România în ultimii 15-20 de ani, migrație care se constituie între cele mai importante valuri migratoare de după cel de-Al Doilea Război Mondial, reprezintă poate cel mai dureros argument. Un alt exemplu ar fi că în 27 de ani România nu a fost în măsură să lege prin autostradă Oradea și/sau Aradul de Constanța pe de o parte, sau Craiova de Iași pe de alta parte, iar acest lucru demonstrează indubitabila gripare a structurii de creare a valorii în România și de redistribuire a acesteia. 

Întrebarea care se pune este dacă România, așa cum este ea acum, poate fi transformată, de data aceasta folosind o foaie de parcurs predefinită pentru a deveni cât de repede cu putință o țară aliniată cu sintagma des auzită „Vreau o țară ca afară”. Altfel spus, poate fi România restructurată în același mod în care un fond de investiții restructurează o companie privată pentru a o face mai eficientă ? Pentru a răspunde la această întrebarea ar trebui să înțelegem înainte de toate ce înseamnă restructurarea unei companii private. În esență, această presupune trei lucruri :

⦁ Restructurarea capitalului: o structură diferită de repartizare a riscurilor între furnizorii de capital: bancă vs. acționar;

⦁ Restructurarea operațiunilor: regândirea modalității prin care compania produce valoare;

⦁ Restructurarea resurselor (umane și materiale) și distribuirea acestora în acord cu noua paradigmă.

Pentru a înțelege transformarea României de la Punctul A (acum) la Punctul B (cândva în viitor, când nivelul de fericire pe cap de locuitor va fi mai mare decât acum) ar trebui înainte de toate să înțelegem paradigma actuală a țării. Altfel spus, va trebui să răspundem la întrebarea „UNDE ne aflăm?” pentru a înțelege resorturile actuale ale țării (i.e. cele de istorie recentă și cele prezente). Ar trebui după aceea să răspundem la întrebarea „DE CE vrem să schimbăm?”, iar pentru că succesul oricărui business rezidă în implementare, va trebui inevitabil să răspundem la întrebarea „CE, dar mai ales CUM putem să schimbăm paradigma actuală?”

UNDE ne aflăm și de ce ne aflăm unde ne aflăm?

Pentru a fi riguroși intelectual și economic ar trebui să împărțim paradigma actuală în două etape și anume înțelegerea (pe cât posibil neemoțional) a perioadei comuniste și a celei mai recente, capitaliste. Prima, prin transformările brutale pe care le-a generat, a creat urme dificil de șters în mentalul colectiv al societății românești. Pe de altă parte, perioada recentă a capitalismului accelerat-atomizat vine la pachet cu un background societal hectic și greu de tratat în formule „one size fits all”.

⦁ Comunismul a amestecat iremediabil clasele sociale și a creat premisele unui clivaj între rural si urban greu de gestionat.

Realitatea economică în comunism a însemnat înainte de toate o paradigmă în care producția era mai importanta decât nevoia. În aceste condiții, alegerile economice în comunism au fost de multe ori discutabile și nearticulate cu nevoile pieței. Exemple ar fi multe, însă cea mai evidentă probă o reprezintă destructurarea economică brutală și rapidă de care a avut parte România în anii ce au urmat căderii comunismului. Pentru exemplificarea folosirii ineficiente a resurselor țării ar fi totuși de amintit două alegeri investiționale fundamental greșite ale „Sistemului”:

Canalul Dunăre - Marea Neagră

A costat cca 2,2mld. $, echivalentul a 4,5% din PIB-ul României la nivelul anului 1989. Vestea și mai proastă ar fi că investiția se recuperează conform cifrelor disponibile la nivelul anilor 2010 în circa 300 de ani. Sigur, geostrategii vor găsi explicații pertinente pentru rațiunea investiției, însă realitatea economică e că țara a plătit un preț prea mare pentru un activ atât de neproductiv.

Casa Poporului

A costat 3mld. $, echivalentul a 5% din PIB-ul României la nivelul anului 1989. Este greu de spus dacă România avea nevoie de un Versailles în anii ’80 (francezii n-au mai construit palate de pe vremea lui Napoleon al III-lea), însă la scara istoriei edificiul poate deveni, în mod paradoxal, simbolul orașului care îl găzduiește.

Însumate, aceste investiții neproductive înseamnă în cifre actuale cheltuieli de cca 15mld. $. E greu de crezut că un guvern responsabil s-ar angaja în zilele noastre la o astfel de investiție fără să gajeze țara generațiilor viitoare. Ar mai fi de spus că aceste investiții, împreună cu decizia lui Nicolae Ceaușescu de a plăti datoriile externe până la sfârșitul anilor ’80, au pus populația în situația de a suporta privațiuni de toate tipurile, cele de natură alimentară și termică fiind cel mai greu resimțite.

Un alt element care a distorsionat fundamental modul în care se crea valoarea în timpul comunismului ar fi faptul că societatea românească era orientată esențialmente către ocupații de natură tehnică. Acest lucru a avut repercusiuni majore în paradigma post-comunism când nevoia evidentă de meserii, altele decât cele tehnice, a creat pe termen mediu inflație de juriști și/sau economiști, făcând din meseriile tehnice alegerea second-hand a celor care nu reușeau la noile El Dorado ale pieței muncii. Pe fond, calitatea educației în domeniile tehnice a scăzut dramatic, absolvenții alegând de multe ori locuri de muncă nealiniate cu meseria pentru care se pregătiseră, iar cererea mare de absolvenți de „Drept” și „ASE”, împreună cu apetența românului pentru „facultate” a creat o piață înfloritoare pentru fabrici de diplome al căror conținut educativ a fost de multe ori corupt.

În fine, politica urbană reprezintă poate unul dintre domeniile cele mai complicate pe care România le-a moștenit din comunism. Orașele românești în timpul comunismului s-au dezvoltat artificial, iar sistemul a reușit, tot artificial, să amestece pături sociale care în situații de dezvoltare naturală ar fi fost greu de imaginat. În ciuda evidentei modernizări a orașelor românești în timpul comunismului (i.e. locuințele, în special cele din zonele urbane, au început să beneficieze de utilități, iar populația rurală mutată la oraș și-a îmbunătățit calitatea vieții prin creșterea predictibilității veniturilor și prin accesul constant la utilității – apă caldă, căldură centralizată, canalizare), „Sistemul” a trebui să livreze cantități mari de locuințe, a căror calitate a lăsat și lasă de dorit. 

La momentul de față acestea fac obiectul unor restructurări arhitecturale care ar trebui să redea o față „mai plăcută” orașelor, însă volumul de muncă este titanesc având în vedere resursele care trebuie alocate în restructurarea arhitecturală și peisagistică a blocurilor comuniste (i.e. anvelopări, parcări etc). 

În aceeași măsură ar fi de amintit totuși poate cel mai mare aport al comunismului pentru România și anume democratizarea accesului la educație. Se poate spune că acesta a fost/ este garantat și în alte țări și că de fapt nu ar fi un adevărat merit al comunismului. E posibil ca așa să fie, însă societatea românească interbelică, capitalistă la acea vreme, ne oferă un tablou în care accesul la educație era limitat și de cele mai multe ori limitat la educația primară. Nevoia comunismului de clase educate a reprezentat pe de o parte legitimarea ideologica a ofertei societale a acestuia, însă a venit la pachet cu un paradox care pune actuala Românie într-o dilema existențială, întrucât generația educată în comunism a produs poate 90% din România, așa cum este ea acum. Un exemplu ilustrativ ar fi Hidroelectrica, cea mai valoroasă companie românească, la a cărei dezvoltare generația post-decembrista nu a avut un aport semnificativ, ba din contra. La fel, aproape 100% din rețeaua de căi ferate și drumuri naționale a fost creata de generația „inactivă” de acum. Între 1990 și 2010 România a reușit se electrifice … cca 70 km de cale ferată față de cca 3.800 km electrificați în comunism. Excepție fac autostrăzile, însă lentoarea cu care acestea au fost construite nu constituie un avantaj competitiv major al generației actuale, „active”.

⦁ Capitalismul

Capitalismul în România a creat în prima sa fază (la începutul anilor ’90) un tărâm al făgăduinței pentru micii speculatori, deveniți ulteriori investitori, sau pentru marii destructuratori care au reușit să preia de la stat în proprietate activele pe care până atunci doar le administrau.

În privința primei categorii, în esență suntem în față unui antreprenoriat veritabil. Antreprenorii au identificat o problema în societate (i.e. nevoia de săpun, citrice, blugi etc.) și au încercat să repare deficientele pieței prin oferirea produselor cerute. Nu e clar dacă în noul cadru socio-economic statul ar fi putut să se ocupe de-o manieră organizată de îndeplinirea acelor nevoi, însă problema era mai mult de acces la capital, decât de existența nevoii. Dacă ultima dintre acestea era evidentă, trebuie spus că accesul la capital a avut un grad de selectivitate care pune în discuție bazele meritocrației antreprenoriale românești. Falimentul unor bănci, până atunci solide, a făcut nu doar prima pagină a ziarelor, ci a și legitimat sintagma „Nu mă întreba cum am făcut primul milion”.

În privința celei de-a doua categorii, ar trebui să ne întoarcem la noțiunea de baza a restructurării unei companii. În esență, restructurarea intervine de cele mai multe ori pentru că structura capitatului unei firme (datorii vs. capitaluri proprii) este prea împovărătoare pentru aceasta, firma ne(mai)putând să-și onoreze datoriile față de creditori (in principal bănci). Un alt acționar (sau mai mulți), cu o alta perspectivă asupra firmei, intervine cu infuzie de capitaluri proprii și/sau capitaluri împrumutate, iar în acest fel datoriile firmei față de creditori sunt ușurate. Ulterior firma are nevoie de resurse suplimentare 1) pentru restructurarea operațiunilor și 2) pentru intrarea într-un nou ciclu de dezvoltare.

Modalitatea prin care liderii noii Românii au decis implementarea capitalismului în România a fost una care în realitate face parte din tranzacțiile financiare cele mai sofisticate și pentru care realitatea economică a României din anii ’90 nu era cea mai potrivită: metoda MEBO. Operațiunea presupune că managementul companiei și angajații reușesc să adune resurse (i.e. private sau împrumutate) pentru a cumpăra de la actualul acționar controlul asupra companiei. Întâmplător sau nu, în epoca recent capitalistă a României nu (mai) sunt cunoscute astfel de operațiuni, în principal din motive de complexitate a acesteia și de nevoia unui background corporatisto-economic solid al actorilor implicați. În România, modalitatea de achiziționare a controlului companiilor prin metoda MEBO (i.e. privatizare) s-a materializat în realitate prin trei elemente:

⦁ Devalorizarea companiilor pentru a putea fi achiziționat controlul (de la stat) la un preț cât mai mic. Acest lucru a creat efecte secundare negative pe termen scurt și mediu. Odată achiziționată compania la o valoare mai mică a activelor, activele astfel devalorizate n-au putut aduce capitaluri adiționale suficiente sub forma de împrumuturi de la creditori, pentru că valoarea lor fusese diminuată;

⦁ Insuficiența resurselor pentru transformarea și dezvoltarea companiilor. Fostul management comunist și angajații si-au folosit resursele de capital disponibile pentru achiziționarea controlului companiilor. Cum acest proces reprezintă doar prima etapă în restructurarea unei companii, transformarea și dezvoltarea companiilor nu a mai putut fi susținută cu resurse de tip „equity” pentru că acestea fuseseră folosite la achiziționarea controlului.

⦁ Decristalizarea acționariatului. În esență, tranzacțiile MEBO decristalizează acționariatul și limitează marja de manevră a leadershipului companiei pentru decizii strategice (i.e. achiziții de utilaje în detrimentul creșterii salariilor, închiderea unor unități neproductive, reducerea personalului etc). Pentru a se constitui în tranzacții de succes, convențiile tranzacțiilor MEBO prevăd o foaie de parcurs disciplinată, în care leadershipul nu este subminat sau condiționat pe parcursul implementării planului noilor acționari. În societatea românească proaspăt capitalistă, metoda MEBO a reprezentat în realitate expresia pură a comunismului, în sensul în care activele au trecut din mâinile unui acționar unic – Statul – în mâinile majorității angajaților. În esență, angajații deveniți acționari au reușit de multe ori să blocheze decizii strategice (in principal pentru a-si păstra locurile de muncă), astfel că dezvoltarea pe termen scurt și mediu a fost afectată profund. O operațiune fundamentalmente capitalistă s-a dovedit a fi în România o expresie pură a comunismului, efectele fiind dispariția multor companii care au sfârșit prin a fi vândute la preț de fier vechi.

În fața erorilor de parcurs economic, răspunsul guvernanței a fost menținerea păcii sociale. E greu de apreciat dacă ar fi existat variante alternative în condițiile în care România post-decembristă a cunoscut prin voința guvernanței și forme sui-generis de război civil. Cel mai trist exemplu îl reprezintă acțiunea minerilor din Valea Jiului care au servit de multe ori unor deziderate politice care au urmărit in fapt protejarea „Sistemului”, în ciuda falimentului acestuia. Aceștia au reușit să dărâme guverne alese democratic, să ridiculizeze forțele coercitive ale statului în bătălii de tip gherilă, conducând astfel la decredibilizarea iremediabilă a României.

Realitatea este însă că suna mai bine „Pensionar” decât „Șomer”, astfel că aproape transpartinic decizia guvernanței a fost de a permite ieșirea la pensie a unor oameni în floarea vârstei profesionale. În perioada 1990-2004, România a pierdut cca 4,5 milioane de locuri de muncă și a trimis la pensie 2,1 milioane de oameni. Este poate cea mai dramatică dintre transformările pe care România a trebuit să le îndure pentru a se califica în liga „economie de piață”. Mulți dintre cei care și-au pierdut locurile de muncă în perioada anilor ’90 au trebuit să ia decizii radicale din perspectiva apartenenței la societatea românească. Astfel, transformarea fundamentală a României și lipsa alternativelor sau alternative derizorii i-au împins pe mulți către soluții extreme: migrația. Cumva pe nedrept, în limbajul societății românești au apărut expresii descalificante cum ar fi „Căpșunarii”. Spun pe nedrept pentru că alegerea extremă a unei pături sociale, a ajuns să reprezinte mai târziu (chiar și acum) principalul motor al investițiilor străine în România (i.e. românii din străinătate trimit anual cca 4 miliarde € care se regăsesc în economia românească în diverse forme: construcții, educație, mașini etc.)

Din nefericire, aceste alegeri extreme au lăsat în urma efecte colaterale nebănuite, iar pe alocuri de-o tristețe extremă. Plecarea în străinătate a membrilor familiei a însemnat de multe ori rămânerea în România a copiilor acestora, în principiu cu bunicii, iar pe termen mediu și lung acest lucru creează efecte psihologice incomensurabile pentru copilul care este deposedat de inputul primar în anii săi de formare umană.

Tot în străinătate a ajuns și o pătură educată a societății românești: medicii. Costurile de formare și cazuistica necesară dobândirii experienței sunt valori aproape definitiv pierdute pentru România, iar apartenența la Uniunea Europeana face acest tip de migrație la fel de probabil și în anii următori dacă nu intervin modificări structurale în sistemul medical care să facă din România o țară atractivă pentru medicii români.

În aceste condiții, nevoia de schimbare pare sinonimă cu supraviețuirea structurală a țării pentru că dezechilibrele actuale ale României (Activi vs. Inactivi sau Rural vs. Urban) pun țara într-o situație critică pe termen mediu și lung. În următorul capitol vom aborda aceste dezechilibre cu riscurile și oportunitățile pe care acestea le oferă.

*** VA URMA ***

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp