Procentul critic de mare al „inactivilor” și ruptura rural/ urban - cele două probleme ale României de azi. Țara restructurată ca o companie privată

Episodul 1: România restructurată ca o companie privată. Unde ne aflăm

Episodul 2

Comunismul s-a legitimat economic prin realizările „grandioase” si modernizarea (forțată) a țării, iar ideologic prin democratizarea accesului la educație. La schimb, generația educată în comunism a trebuit să contribuie la implementarea planului de modernizare a țării, așa cum a fost el stabilit de „Sistem”. Totuși în afara sistemului de valori din comunism, altfel spus în contact cu capitalismul, multe dintre „activele” construite în comunism s-au dovedit a fi nealiniate nevoilor societății, iar transformările sociale care au însoțit aceasta construcție au creat un mix social care necesita un răspuns de politici publice foarte complex din partea guvernanței, chiar și la mai mult de un sfert de secol de la căderea comunismului. 

Pe scurt, sistemul comunist a creat un bond social artificial, necesar însă vremurilor de-atunci. În comunism, prețul pâinii era compus din valoarea sa nominală plus valoarea (netangibilă) a relației cu doamna Mimi de la „Alimentara”, relație pe care realitatea capitalistă a distrus-o într-un timp record, orientând tranzacțiile (sociale) cate valoarea lor nominală.

E greu de spus dacă de vină a fost artificialitatea bondului creat în comunism sau noua realitate capitalistă a României post-decembriste. Ce e sigur e că în această Românie capitalismul a atomizat până la extrem societatea românească aflată în căutare de „oportunități”, a destructurat bondul social, iar modalitatea de redistribuire a bogăției produse de țară s-a dezechilibrat profund. În acest peisaj, lipsa coerenței politicilor publice a amplificat hecticitatea țării, făcând din România un spațiu de sorginte fals-natural liberală. Cea mai dramatică consecință s-a dovedit a fi lipsa direcției/reperelor, iar când acestea au existat, de puține ori au fost interne, de cele mai multe ori fiind „împrumutate” din exterior. 

De ce vrem să schimbăm ?

O discuție în jurul lui „De ce” vrem să schimbăm pare de la sine înțeleasă. Pentru a ușura înțelegerea argumentelor, cred că abordarea trebuie să ia în calcul doua aspecte ale problemei: Riscurile la care suntem expuși dacă situația continua ca acum (i.e. sau ce avem de pierdut) și oportunitățile pe care le avem în condițiile date (i.e. sau ce avem de câștigat).

Riscurile 

Discuția despre riscurile la care este expusă România la momentul de față trebuie să plece de la structura creării valorii în economia românească și repartizarea acesteia între diversele pături sociale pe de o parte și cum se face aceasta distribuție la nivel de guvernanță a țării. Pentru simplificare, vom spune că valoarea creată într-o economie oarecare (i.e. Produsul Intern Brut) este repartizată în esență în egala măsură între Stat (1/3), proprietarii de capital – angajatorii (1/3) și prestatorii de munca – angajații (1/3). Structura este în esență similară cu structura capitalului unei firme, iar o debalansare a acesteia prin îndatorare excesivă, în special la nivelul cheltuielilor statului, creează premisele nevoii unei restructurări sau a unor infuzii/intervenții externe după modelul Greciei.

Raportul dintre activi și inactivi

Una din problemele fundamentale ale paradigmei economice a României actuale este că trebuie să plătească pentru păcatele alegerilor socio-economice ale anilor ’90 și ale începutului anilor 2000. Astfel, la momentul de față statisticile arată că în România sunt cca 6,3 milioane de activi (dintre care 1,3 milioane angajați la stat) și 7,7 milioane de inactivi. La aceste cifre ar trebui adăugate cca 2,5-3 milioane de români plecați în străinătate și avem imaginea completă a peisajului demografic românesc. 

În esență, în România se înregistrează un raport între activi și inactivi de 4,5 (activi) la 5,5 (inactivi). În 2000 eram student la Ecole Nationale d’Administration, în Franța și făceam parte dintr-un grup de lucru care analiza comparativ diverse sisteme sociale europene, iar exemplul Germaniei m-a marcat profund în comparație cu cel al României: Germania anilor 2000 înregistra un raport de 7 (activi): 3 (inactivi), iar sistemul era apreciat ca nesustenabil având în vedere provocările legate de îmbătrânirea populației!

Ne aflăm așadar în situația periculoasă în care (din ce în ce) mai puțini „activi” trebuie să plătească pentru un număr (în creștere) de „inactivi”, fapt care pune în discuție sustenabilitatea pe termen mediu și lung a întregului stabiliment social, mai ales având în vedere presiunea crescândă exercitată asupra „activilor”, precaritatea cronică a situației financiare a „inactivilor” și nu în ultimul rând, pe termen mediu și lung, riscul de corupere iremediabilă a bondului social dintre „activi” și „inactivi”. 

Din păcate, situația riscă să se agraveze în următorii ani pentru că, începând cu anii 2030 (în cca 13 ani), România va trebui să susțină financiar efectul asupra natalității al decretelor de interzicere a avorturilor de la sfârșitul anilor ’60, când țara a înregistrat un plus demografic în 2 ani de cca 250.000 de nou născuți. La o pensie de 300-400€/ lună, impactul bugetar s-ar cifra în valoare nominală la cca 1 miliard € anual, resurse care trebuie „inventate” și ideal ar fi, nu prin îndatorare. 

Marea parte a populației inactive (i.e. pensionarii) are toate motivele sa fie îndreptățită să primească ajutoare sociale rezonabile (i.e. pensii) având în vedere că România actuală este în mare parte produsul ei. În același timp, partea activă a populației resimte și va resimți din ce în ce mai acut o presiune crescândă în a susține cheltuielile publice necesare administrării statului, în condițiile în care acestea vor creste și vor fi orientate nu către investiții productive, ci către cheltuieli de consum.

Crucială, în aceste condiții, devine modalitatea prin care se realizează distribuirea bogăției în România de către guvernanță. Cu o categorie de populație inactivă, dar votantă și care reprezintă majoritatea populației, niciun partid nu poate elimina din discursul său referiri la ajutoarele sociale, sub orice formă. A face altfel ar fi sinucigaș din punct de vedre politic, și ar pune partidul respectiv în situația de a reprezenta în parlament facțiuni mici ale populației (i.e. de nișă) fără posibilitatea reală de influențare a actului de guvernare. În aceste condiții, întrebarea nu este cine NU va face apel la discursuri „populiste” (pentru că niciun partid nu poate face altfel), ci cine va utiliza cel mai rezonabil comunicarea cu clasele inactive, punând pe masă promisiuni care ar produce un impact bugetar minim și sustenabil. Cred astfel că echitatea în repartizarea bogăției create de România va fi tema predilectă a următorilor ani, la fel cum cred că evenimentele sociale care au animat începutul anului 2017 își regăsesc un filon cauzal în forma mai sus prezentată și cea din viitorul apropiat de redistribuire a bogăției între „activi” și „inactivi”. Vestea proastă este că fiecare categorie socială are dreptate, iar arbitrajele redistribuirii bogăției trebuie făcute fără a gaja țara generațiilor viitoare, altfel spus nepopulist (deci dificil).

Un exemplu interesant este cel al Argentinei lui Juan Peron. Venirea la putere a acestuia s-a realizat prin promisiuni făcute sindicatelor în legătura cu privilegii pe care acestea urmau să le primească, dacă Peron ajungea la putere, în schimbul unei participații minime la viată cetății. Juan Peron a câștigat alegerile în Argentina în 1945, iar implementarea măsurilor politice s-a realizat conform planului și, deloc de neglijat și prin acțiuni caritabile desfășurate în parte prin fundații al căror gestionar era nimeni alta decât soția președintelui. În realitate, păcatul originar fusese deja produs: când oferi unei părți a populației avantaje fără prestații la schimb, contractul social este corupt structural, pentru perioade lungi și cu variante limitate de „reziliere”. Așa se face că Argentina zilelor noastre se zbate într-un populism cronic, iar țara pe care un dicționar de economie editat în SUA în 1903 o vedea ca un rival al Statelor Unite în legătură cu supremația economică globală a trecut prin mai multe falimente și este clientul regulat al organizațiilor financiare internaționale. 

De-o manieră transpartinică, guvernanța României postdecembriste nu e departe de a fi avut aceeași abordare precum cea a Argentinei postbelice. Masivele pensionări anticipate ale anilor 1990-2004 au oferit unei părți a populației posibilitatea deconectării NEnaturale și NEsustenabile de la viața productivă și intrarea prematură în viața inactivă, în care „altcineva” plătește costurile. În 2010 o statistică amintea că în cadrul populației potențial active între 55 de ani și 65 de ani, cca 60% din populație era inactivă. Sigur, visul multora este să devină rentieri, însă vestea mai puțin bună este că România nu era într-atât de bogată pentru a redistribui fonduri suficiente noii categorii în creștere de populație inactivă, lucru care a pus-o pe aceasta din urmă în fața unei precarități financiare cronice, de multe ori la limita subzistenței, transformând-o în masă de manevră pentru guvernanța orientată populist. Ar mai fi de amintit și alte efecte colaterale ale acestei transformări societale din România. Resursele limitate au afectat structural nivelul general al sănătății al acestei generații și nu de puține ori chiar și nutriția. Efectul poate cel mai pervers a fost faptul că excesul de timp liber a fost acoperit de cea mai la îndemână modalitate de entertainment: televizorul, iar creatorii de conținut TV nu s-au sfiit să interacționeze targetat cu aceasta categorie socială.

Clivaj progresiv între urban și rural și între orașele mari și restul țării

Efectul colateral al comunizării României a fost și creșterea (artificială) a populației urbane în țară. Această tendință este observată în marea majoritate a țărilor vest-europene dezvoltate, diferența fiind că urbanizarea s-a realizat natural. La momentul căderii comunismului, România se afla într-un oarecare echilibru cu privire la repartizarea demografică între urban și rural, departe însă de rapoartele înregistrate în țările dezvoltate. Pe de altă parte, mult mai puțin echilibrată era repartizarea bogăției create de cele două geografii (atât de multă sau puțină cât se crea).

Din păcate, România ultimilor 27 ani a evoluat către o paradigmă periculoasă în care lumea rurală și-a întărit statutul de periferie a urbanului în ceea ce privește crearea de valoare. Am asistat și asistăm la o masivă depopulare a zonelor rurale. Populația a migrat fie în străinătate, fie în marile orașe ale României, pentru că rurarul a oferit și oferă un număr extrem de limitat de posibilități de amploiabilitate, iar calitatea vieții din rural nu este atât de feerică pe cât o povestesc legendele urbane. Lipsesc utilitățile de bază (excepție făcând accesul la internet), educația este pusă sub semnul întrebării, mijloacele culturale sunt inexistente, iar socializarea altădată făcută prin căminele culturale aproape a dispărut. Ruralul românesc a devenit o natură moartă, sortită unei putrefacții iminente fără o investiție inteligentă cu impact pe termen scurt și mediu.

S-a ajuns la situații dintre cele mai extreme, care pe termen lung vor agrava clivajul dintre rural și urban, pe de o parte, și dintre orașele medii/mici și cele mari, pe de altă parte. Bucureștiul reprezintă cca 10 % din populația țării și produce cca 35-40% din PIB-ul României, având un PIB/locuitor mai mare decât cel al unor aglomerații urbane similare, i.e. Berlin. Din nefericire, această realitate se poate constata și în alte zone urbane ale României, fapt care acutizează dezechilibrele în producerea bogăției în România, pe de o parte între urban și rural, iar pe de alta parte între orașele mari, capabile să atragă investiții și talente, și orașele medii și mici, cărora le lipsesc instrumentele și expertiza necesare pentru a le atrage. O statistică prezentată acum câțiva ani arată că mai mult de jumătate din comunele țării nu generau venituri suficiente pentru a-si plăti cheltuielile de administrare...

Toate acestea au transformat bulevardele și trotuarele orașelor în adevărate zone de gherilă urbană. Trăim des conflicte în trafic între șoferi care, altfel, au mai multe lucruri în comun decât divergențe (i.e. de exemplu, șoferii implicați într-un conflict poate țin ambii cu Dinamo – își duc copiii la aceeași grădiniță și și-au făcut constant concediile în Grecia) sau conflicte între șoferi și pietoni

Chiar dacă orașele nu au primit un număr semnificativ mai mare de locuitori, în ultimii 27 de ani acestea au trebuit facă față unor provocări de tip nou. Dacă în 1990 în București erau cca 110.000 mașini, în 2015 Bucureștiul înregistrează 1,4 milioane. De vină e poate tot comunismul care, prin accesul limitat, chiar exclusivist, la autovehicul, l-a poziționat într-un activ familial de statut, făcând ca „tot românul” să „investească” într-un automobil, de îndată ce a avut minimul necesar de resurse. Ar mai fi de amintit și apariția creditării în anii 2000, accesul rapid la mașini second-hand aduse din afara țării și poate deloc nesemnificativ, apariția Daciei noi (Logan & Co) care a permis unei largi pături sociale să beneficieze de un produs de calitate la un preț accesibil.

Toate acestea au transformat bulevardele și trotuarele orașelor în adevărate zone de gherilă urbană. Trăim des conflicte în trafic între șoferi care, altfel, au mai multe lucruri în comun decât divergențe (i.e. de exemplu, șoferii implicați într-un conflict poate țin ambii cu Dinamo – își duc copiii la aceeași grădiniță și și-au făcut constant concediile în Grecia) sau conflicte între șoferi și pietoni, în special mămicile pietoni care au de multe ori dificultăți în a trece un cărucior (de gemeni) printre mașinile parcate pe trotuar. Parcatul pe trotuare, sau în zone interzise, reprezintă poate expresia pură a conceptului economic de „externalitate negativă” și anume situația în care un participant la o piață (șoferul) nu plătește în totalitate prețul unei resurse pe care o consumă (parcarea pe trotuar), iar acest lucru este posibil în principiu pentru că este prea ieftin să consumi acea resursă (i.e. prin încălcarea convenției), iar scuza (cumva justificată) este lipsa parcărilor. Și mai tragic este că sunt zeci de kilometri în orașe cu semne de circulație „Staționarea Interzisă” unde sute de mașini stau parcate. În plus, chiar și când parcările există, acestea nu sunt folosite.

Vina aparține EXCLUSIV guvernanței, care nu este în măsura să asigure aplicarea convenției sociale. Paradoxal, în speța de față, guvernanța ar extrage mai multă valoare pentru comunitate din amenzile pe care le-ar aplica.

În definitiv, nu pare nimic nenatural în folosirea supapelor acolo unde acestea există. E doar uman și se întâmplă în orice geografie. Tindem să credem că educația va rezolva astfel de probleme. Poate că așa e, dar nu pe termen scurt. Până la educație (self-containment) și impactul acesteia asupra respectării convențiilor societale ar trebui să ne uităm mai degrabă la situațiile care creează astfel de supape și să încercăm să le limitam chiar fizic: i.e. borduri foarte înalte, sau stâlpi durabili pentru a evita parcatul pe trotuare, separări fizice între calea de rulaj a tramvaielor și strada pentru a putea evita arbitraje economice între piețe concurente: „piața șoselei”, „piața transportului în comun”, „piața pietonilor”. Vina aparține EXCLUSIV guvernanței, care nu este în măsură să asigure aplicarea convenției sociale. Paradoxal, în speța de față, guvernanța ar extrage mai multă valoare pentru comunitate din amenzile pe care le-ar aplica.

Actuala paradigmă este poate datorată și apariției unor noi zone rezidențiale și a unor clădiri de birouri care au supraaglomerat anumite zone ale orașelor, astfel că lipsa parcărilor de reședință și noile clădiri de birouri construite fără locuri de parcare suficiente au pus o picătură în plus la hecticitatea traficului din orașe.

În fața acestor provocări răspunsul guvernanței a fost cvasi-inexistent. Foarte probabil având în vedere că mașina este în România un produs de statut, guvernanța a evitat să agite spiritele, pentru că știe că ar pierde voturi. A renunțat însă la menirea ei primordială în asumarea leadershipului cetății, și anume cea în care liderul nu înseamnă șef (ales sau nu), ci înainte de toate un pedagog. Un mesaj clar și transparent de restructurare a sistemului de parcări în X luni, împreună cu restructurarea reală a acestuia ar face ca orașele să arate altfel (mai articulate și mai predictibile) iar guvernanța ar câștiga respect și bani din locurile închiriate.

În condițiile unei hecticități extreme a traficului, transportul în comun de suprafață este o alegere tranzacțională doar pentru cetățeanul cu resurse limitate și rămâne o alegere primă (netranzacțională) doar pentru hipsteri. Românul (sau cel puțin bucureșteanul) are de ales pentru a se deplasa de la punctul A la punctul B între 1) o mașină confortabilă, pe care o așteaptă de X ani și care îi conferă un statut în societate/ trafic și 2) un transport în comun anacronic, nepredictibil, în care condițiile de multe ori sunt la limita decenței. Arbitrajul e simplu de făcut...

Conectarea între orașe s-a ameliorat în anii de după comunism, însă la capitolul infrastructură România este mai mult decât deficitară. Lipsa autostrăzilor și un transport pe calea ferată mai anacronic ca oricând au sporit numărul de accidente pe străzi. S-ar putea spune că fiecare țară are teroriștii ei. În România terorismul vine de pe străzi, acolo unde șoferi al căror ego direct proporțional cu numărul cailor putere de sub capota mașinii decid cinic și de multe ori fatal pentru alții, într-o piață teoretic bine reglementată. La capitolul infrastructură, România pare un organism fără artere sau cu artere obturate de „colesterol” (rău) făcând astfel tranzacțiile (i.e. deplasările) și mai costisitoare. În lipsa unei infrastructuri prietenoase, pe termen mediu și lung orașele mari vor deveni și mai atractive (economic), iar orașele medii și mici sau zonele urbane vor rămâne și mai neatractive, contribuind astfel la acutizarea dezechilibrelor geografice ale ţării.

Oportunitățile

Discuția în legătură cu oportunitățile pe care le are România trebuie purtata NU în jurul asemănării României cu o țară sau alta, ci mai degrabă în jurul capacității pe care o are țara în a-și atinge și eventual depăși potențialul. Altfel spus, întrebarea este ce se poate face pentru ca țara să-și depășească pe termen mediu condiția și (eventual/ideal) să intre în liga selectă a țărilor care au reușit acest lucru: i.e. Hong Kong, Singapore etc. Această clarificare este importantă pentru că evită așteptări nerezonabile cu privire la abilitatea țării de a livra pe termen scurt și mediu fericirea pe care cetățenii săi o așteaptă.

Sunt câteva lucruri pe care România nu le va putea rezolva pe termen scurt și/sau mediu. Întoarcerea populației emigrate în ultimii 15-20 de ani sau impactul educației ar poate cele mai importante.

Emigrarea masivă a unei părți a populației, combinată cu imposibilitatea țării de a livra proiecte sustenabile pe termen scurt și mediu, împreună fac întoarcerea populației emigrate cel mult improbabilă. Ancorarea acestei populații în noile geografii (i.e. copii născuți în țara gazdă sau conectați la sistemul local de educație, contractarea de credite pentru achiziția unor active locale, etc.) și îndepărtarea momentului când au părăsit țară îi transforma pe cei cca 3 milioane de români emigrați cel mult în turiști în România. Statul nu poate să creeze locuri de munca pentru a-i atrage pe românii plecați în străinătate, iar politicile publice nu sunt în măsură să dea rezultate pe termen mediu.

La rândul ei, educația poate contribui la sustenabilitatea articulării contractului social, însă pentru a realiza acest lucru e nevoie de doua elemente esențiale care să se producă simultan: 1) desfășurarea și implementarea ei să fie sinceră și 2) să urmărească rezolvarea unor probleme ale lumii, ieșind din sfera teoretică.

Pe termen scurt, educația în forma ei civica ar putea ajuta la creșterea respectului între membrii cetății, iar acest lucru se poate aplica în multe domenii ale vieții publice din România. Se pot aminti după cum urmează : a) educația rutieră – de la modalitatea de parcare în orașe, până la folosirea bunurilor comune, străzi și autostrăzi, b) educația folosirii activelor în surplus ale unei gospodării – alocarea hranei/hainelor în surplus către centre care au în atenție persoanele fără adăpost, c) educația mediului înconjurător – reciclarea pro-activa a deșeurilo

O definiție simplificată a educației ar fi „vânzarea în prezent a timpului, în schimbul unor cunoștințe despre lume și viață, care vor fi vândute ulterior mai scump”. În aceste condiții, în măsura în care „produsul” asimilat nu are consistență și nu este articulat cu problemele reale ale lumii, ci constă în asimilarea brută de informație fără conectare la viața reală, tranzacția Timp vs. Cunoștințe devine discutabilă, făcând din educație un produs neadaptat la nevoile unui „consumator” din ce in ce mai atomizat, creând în plus premisele reale pentru o paradigmă de tip „castă” în peisajul amploiabilităţii. Altfel spus, un angajator nu va avea încredere în cunoștințele dobândite de un absolvent al universității X, ci va prefera un colaborator „de încredere” recomandat de cunoștințe/ colaboratori/ prieteni. Astfel de abordări sunt întâlnite și în alte geografii, însă au rolul de a determina alegerea unui candidat sau a altuia atunci când nivelul de competențe de bază este echivalent. Ar mai fi de spus că inhibarea creativității în școală, împreună cu orientarea educației către un model de tip „asimilare/ reproducere” reprezintă principalele bariere în abilitatea educației din României de a se erija intr-un factor de progres.

Pe termen scurt, educația în forma ei civică ar putea ajuta la creșterea respectului între membrii cetății, iar acest lucru se poate aplica în multe domenii ale vieții publice din România. Se pot aminti după cum urmează : a) educația rutieră – de la modalitatea de parcare în orașe, până la folosirea bunurilor comune, străzi și autostrăzi, b) educația folosirii activelor în surplus ale unei gospodării – alocarea hranei/hainelor în surplus către centre care au în atenție persoanele fără adăpost, c) educația mediului înconjurător – reciclarea pro-activa a deșeurilor etc.

Dintr-o perspectivă generală, România ar trebui să se orienteze pe întărirea cadrului actual în care funcționează țară, iar acest lucru s-ar traduce în îmbunătățirea contractului social și al guvernanței. Românii au fost puși de multe ori în situația în care și-au ales lideri care de-a lungul ciclului electoral au fost departe de a livra promisiunile făcute în campania electorală. S-a ajuns la situații în care alegerea unor reprezentanți populari s-a realizat fără minima dezbatere specifică unui exercițiu electoral, astfel că cetățenii au votat un produs promovat inteligent de comunicatori de profesie, însă alegerea s-a realizat esențialmente pe baza unor platforme asumate (paradoxal) în scris, generoase dar nerealiste și care, din nefericire, nu pot fi sancționate la momentul în care componente ale acestora sau chiar platforma în sine nu se înfăptuiește. E drept, alegerile trebuie câștigate – la urma urmei acesta este scopul oricărui politician – însă non-combatul pre-electoral întărește sentimentul precarității contractului social.

Practic, orice plan prezentat articulat și realizabil în termenii promiși este binevenit în România, însă la acest capitol guvernanța păcătuiește prin promisiuni nerealizabile, care cu timpul ajung să submineze încrederea atât de necesară dintre leadership-ul public și cetățeni. Nerealizarea în termenii promiși a proiectelor de infrastructură majoră reprezintă poate cel mai bun exemplu a eșecului sustenabilității contractului social dintre guvernanță și cetățeni. Comparând acest lucru cu guvernanța unei companii private, un CEO este ales și validat de acționari pe baza rezultatelor promise și livrate. De cele mai multe ori, mai important decât salariul efectiv este bonusul, care este acordat pe baza îndeplinirii unor indicatori de performanță, controlul acestora realizând-se de-o maniera continuă (i.e. profit general, profit pe acțiune, creștere de cotă de piață, numărul accidentelor de muncă etc.). Practic nu ne putem imagina o companie privată în care legătura dintre acționari și management este corupta de neîncredere, iar din păcate, în România realitatea este inversă și a devenit regulă pentru că, la fel ca în exemplul „externalităţilor negative”, reprezentate de parcatul mașinilor pe trotuar, pentru guvernanță este prea „ieftin” să nu-ți respecți promisiunea.

În aceste condiții, oportunitatea esențială în restructurarea României vine din restabilirea încrederii între guvernanță și cetățeni, pentru că aceasta este cea în măsură să propună direcția țării și să-și asume politic modernizarea ei. În România (parțial și în alte tari în transformare – i.e. Polonia) coruperea contractului social a transferat capitalul cetățenesc de încredere în structuri sau organizații a căror implicare în viața cetății este importantă, însă nu este ne natură a fi parte din linia întâi la modernizarea țării. Așa s-ar explica încrederea românilor în biserică, o instituție care se regăsește constant în alegerea românilor când vine vorba despre încrederea în „instituțiile statului” (ca și cum biserica ar fi o instituție a statului). La fel, încrederea în presă se justifică prin abilitatea acesteia de a reprezenta, obiectiv sau nu, mostre din coruperea contractului social.

În capitoul urmator ne vom referi la două alternative de restructurare a României.

Prima variantă este una realistă, care ia în calcul o foaie de parcurs asumată disciplinat și are ca obiectiv întărirea contractului social între guvernanță și cetățeni – backgroundul unei creșteri societale durabile.

A doua variantă este una science fiction, netestată în alte geografii și anume restructurarea României de către o echipă de restructuratori de profesie care preiau țara la Punctul A și o transformă până la Punctul B (ideal, în termen de bogăție și/sau fericire „livrată”, Punctul B este mai mare Punctul A), urmând să „factureze” țara cu un procent din bogăția creată.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp