Puterea discreționară asupra vieții omenești

Foto: Inquam Photos

Discreția este libertatea de a decide ce trebuie făcut într-o anumită situație. Fiecare dintre noi avem – cel puțin teoretic – libertatea de a decide ce facem cu viața noastră. Această libertate este însă îngrădită de anumite aspecte, printre care se află și cele impuse de stat.

Statul, prin legile și politicile publice adoptate de guvernanți și aplicate de agenții săi, decide ce curriculă vom avea la școală, pe ce infrastructură vom circula, care va fi salariul minim, la ce vârstă putem să ne pensionăm și așa mai departe. Astfel, putem spune că statul are discreția de a decide cum și chiar cât vom trăi.

Puterea discreționară a statului nu stă doar în forța de reglementare a aproape tuturor aspectelor legate de viața cetățenilor săi, ci și în modul în care aplică (sau nu) aceste reglementări. În acest context, puterea discreționară a agenților statului (funcționari, polițiști, medici etc.) poate avea un impact major asupra noastră. De fapt, așa cum subliniază Michael Lipsky în cartea sa ”Street Level Bureaucracy: The Dilemma of the Individual in Public Services”, puterea discreționară în implementarea politicilor publice este deținută de toți funcționarii publici: deciziile, dar și rutinele lor în timp ce își îndeplinesc munca, devin în esență politicile publice pe care cetățenii le resimt pe propria piele.

În contextul crimei de la Caracal, puterea discreționară a agenților de poliție este în aceste zile mai relevantă decât oricând. Agenții de poliție au atribuții atât în aplicarea legilor în vigoare, cât și în prevenția criminalității. Prin natura ocupației sale, a rolului îndeplinit în societate și în stat, polițistul are putere discreționară asupra vieții omenești. Polițistul are libertatea de a decide între acțiune sau inacțiune într-o anumită situație, în funcție de judecata persoanei respective cu privire la ce constituie cel mai bun curs de acțiune într-un anumit context.

Astfel, polițistul poate să decidă nu numai dacă intervine sau nu intervine (aplică legea), dar și cum intervine (ce articol de lege invocă, la ce proceduri se raportează și cum execută intervenția). Poate să decidă cum să vorbească cu victima care sună la 112, cum tratează cazul prezentat, ce resurse mobilizează și în cât timp intervine. Dacă ia decizia corectă poate să împiedice o crimă, poate să prindă făptașul, să salveze o victimă, sau poate să faciliteze producerea unor fapte de natură penală prin intervenția ineficace sau prin decizia de a nu interveni. De exemplu, polițistul poate decide între a da o amendă sau un avertisment, între a folosi sau nu sprayul paralizant din dotare.

Desigur, deciziile acestea nu sunt în mod absolut la latitudinea polițistului. El operează într-un context de organizație ierarhică cu sarcini bine definite, cu proceduri, reguli formale și informale, precum și cu resurse limitate. În același timp, el face parte dintr-un sistem interconectat de administrare a justiției ce cuprinde alți actori (procurori, judecători etc.) de care depind – într-o oarecare măsură – acțiunile sale. Mai mult decât atât, societatea în care funcționează acest sistem, pune presiune și are un impact asupra deciziilor care trebuie luate câteodată într-o fracțiune de secundă. Dar, în esență, agentul de poliție are o putere care poate afecta major viața oamenilor.

Nu mă înțelegeți greșit, nu încerc să fac o pledoarie pentru eliminarea puterii discreționare. Acesta este necesară, atât pentru buna funcționare a sistemului, cât și pentru protejarea cetățenilor de situații absurde în care legea este aplicată uniform, indiferent de context și circumstanțe atenuante. De exemplu, dacă este vorba de un minor la prima abatere, și dacă fapta este de așa natură încât nu pune în pericol siguranța celor din jur, probabil este mai bine să acorde un avertisment decât să aplice o sancțiune mai gravă.

În schimb, fac o pledoarie pentru conștientizarea puterii pe care le-o conferim acestor agenți ai statului, pentru recunoașterea faptului că acești agenți ar trebui să se afle în slujba cetățeanului și să posede o serie de calități care îi fac capabili să exercite această putere în mod judicios.

Dat fiind că polițistul are o astfel de putere, este esențial să ne asigurăm că omul care îmbracă hainele ce i-o conferă este de o calitate excepțională, cu repere morale puternice, cu o etică impecabilă a muncii, cu cunoștințe și training adecvat și, nu în ultimul rând, că posedă abilități fizice necesare desfășurării sarcinilor de serviciu. Dacă în cazul medicilor – o altă categorie de bugetari care au putere de viață și de moarte asupra noastră – vrem să fim tratați de cei care au luat examenele de admitere pe bune, care și-au făcut rezidențiatul așa cum trebuie, care iau în serios jurământul depus și care își fac treaba cu aceeași seriozitate și respect indiferent că este vorba de o femeie sau un bărbat, de un român sau o persoană de altă etnie, dacă e vorba de un copil sau un bătrân, dacă e îmbrăcat bine sau sărăcăcios, sau dacă e de la oraș sau de la țară, atunci și în cazul altor categorii de agenți ai statului care posedă o astfel de putere ar trebui să avem aceleași exigențe. Ar trebui să vrem să avem polițiști care – înainte de toate – au o busolă morală și respect pentru cetățean și pentru munca pe care o prestează. Care au cunoștințe adecvate în materie de drept, psihologie, sociologie, administrație publică și alte domenii conexe, care au soft skill-urile necesare și abilitățile fizice ca să intervină pentru salvarea de vieți omenești.

Este clar că nu mai vrem polițiști cu burdihan și ceafă lată, cu facultatea făcută la fără frecvență, la o instituție privată ce produce diplome pe bandă rulantă, care abuzează de puterea conferită de funcția pe care o ocupă pentru a trage foloase persoanele, care fac exces de zel când vine vorba de dat amenzi bunicuțelor care vând pătrunjel sau flori dar sunt de negăsit când este vorba de crime serioase. Este clar că există în societatea românească destui oameni care cer socoteală pentru eșecurile statului, pentru greșelile comise și pentru indiferența cu care statul Român înțelege să-și trateze propriii cetățeni. Drept dovadă, apar pe zi ce trece în spațiul public cereri de înăsprire a legislației penale, de schimbări sistemice relevante în modul de organizare și funcționare a tuturor instituțiilor, de creștere a calității candidaților admiși, a cunoștințelor dobândite și a trainingului oferit, de o reformă totală a instituțiilor publice și a organelor de control.

Aceste cerințe sunt justificate, oportune și necesare dar este important ca în contextul emoțiilor generate de crimele odioase de la Caracal să nu uităm să luăm în considerare câteva aspecte:

• Legea și politicile publice sunt aplicate de oameni. Legea poate să fie perfectă, politicile publice să fie fenomenale și bine bugetate, dacă cei care le aplică au o pregătire slabă și o calitate umană îndoielnică efectele acestora vor fi dezastruoase.
• Instituțiile publice organizate ierarhic sunt notorii pentru rezistența la reformă. Ele răspund la demersurile de reformare prin alterarea structurilor și a procedurilor, în așa fel încât să reflecte cerințele care vin din exterior, existând posibilitatea ca acestea să fie schimbări de formă fără substanță reală.
• Poliția nu funcționează în vid. Acest organ face parte din sistemul de administrare a justiției, formând o structură interconectată, în cadrul căreia puterea discreționară de invocare și aplicare a legii, de alegere a unei sau altei căi de acțiune este prezentă la fiecare nivel (ex. procuror, judecător).
• Organele statului sunt - într-o oarecare măsură – oglinda societății. Dacă noi ca societate tolerăm incompetența, șpaga, șmecheria, angajarea pe pile, lenea sau incultura, ba mai mult de atât, o admirăm sau o încurajăm (a fi descurcăreț încă este privită ca fiind o calitate), o să avem parte de conducătorii politici și instituțiile pe care le merităm.

Astfel, reforma poliției, precum și a altor instituții, cum ar fi jandarmeria, este necesară, dar nu și suficientă. Indiferent de modelul de reformă adoptată – de exemplu, modelul radical al reformei din Georgia sau din Ucraina – sau alte modele care nu aduc a terapie de șoc, reforma poliției fără reforma instituțiilor conexe și a clasei politice (la urma urmei, ei fac legile, chiar dacă cei care le aplică au o oarecare putere discreționară în aplicarea lor) este aproape inutilă.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp