Queen’s Gambit: Talent sau muncă multă?

Foto: imdb.com

Am jucat șah profesionist între 7 ani și aproape 9. „Cariera” mea a început cu o semifinală națională în ianuarie 89, și s-a încheiat cu o finală națională în aprilie 90. Timp în care am jucat concursuri de club, turnee naționale, simultane, blind-uri, blitz-uri, am obținut categoria III, apoi II, și dacă mai jucam jumătate de an, obțineam și prima categorie. Din păcate, după revoluție interesul pentru șah a scăzut dramatic, clubul s-a închis, profesorul și antrenorul meu s-a reprofilat în valutist, iar eu m-am concentrat pe matematică, și am continuat să joc șah, dar doar amator. Dar nu despre asta vreau să vorbesc.

“Queen’s Gambit” a fost și rămâne un fenomen internațional, pe bună dreptate. Filmul mi-a plăcut foarte mult, romanul este printre cele mai bine scrise pe care le-am citit, iar Anya Taylor-Joy este exact ce spune primul vers din “Venus”, melodia pe care se face praf Beth Harmon în episodul 6: a goddess on the mountain top. M-am bucurat enorm când a luat Globul de Aur, eu i-aș fi dat două, dar nici despre asta nu vreau să vorbesc.

Vreau să vorbesc despre întrebarea din titlu - Talent sau muncă multă? - raportată la reacțiile inițiale stârnite de film, care în prima fază au mers de la explozia în vânzări pentru seturile de șah, la înscrierea unor hoarde de copii la cursuri de șah, la cumpărarea masivă a cărților de șah, la bubuirea view-urilor pe canalele YouTube de șah, și câte și mai câte. Șah, șah, șah, toți vrem șah.

În a doua fază, însă, ce s-a întâmplat cu aplombul inițial? Nu vreau să generalizez, deși e tentant, dar am cunoscuți care s-au lovit de o renunțare aproape instanta din partea copiilor (nu are rost să discutăm despre adulți, acolo cauza e pierdută aprioric), pentru că e prea greu. Normal că e. Nu e ca în film. Normal că nu e.

Discutând despre asta cu un bun și vechi prieten, profesor de business economics la o universitate de top, mi-a spus ceva ce a generat întrebarea din titlu: oamenii vor povești despre talent. Nu vor povești despre munca cruntă din spatele marilor reușite, indiferent de domeniu.

În același timp, o amică îmi spune: „Haide nu mai fi cârcotaș, e foarte bine dacă din 100 măcar 10 își descoperă talentul, tot e un câștig.” Eee, mare vorbă. Își descoperă talentul – de parcă am fi în cel mai recent film Mortal Kombat, în care luptătorii trebuiau să își descopere arcana, ca să poată fi competitivi.

Așa că m-am decis să investighez problema și să încerc să găsesc un răspuns argumentat. De ce avem nevoie pentru a fi de succes? De talent, sau de multă muncă? De multe ori, masele pun cele două noțiuni în antiteză, le tratează ca și cum ar fi reciproc exclusive, când este evident că nu sunt.

Ca să înțeleg mai bine conceptele, am căutat definiția talentului, pentru că muncă multă știm toți ce înseamnă. Ea începe așa: „Aptitudine, înclinare înnăscută într-un anumit domeniu;”. Bun, e clar, asta știam sau intuiam toți că înseamnă, nicio surpriză aici. Dar să vedem cum continuă: „capacitate deosebită, înnăscută sau dobândită (...)”. E, aici lucrurile devin interesante, pentru că impresia generală se termină la „;” care separă tezele. Continuarea însă aruncă o lumină nouă asupra ideii împământenite: unele talente pot fi și dobândite, nu doar descoperite.

Enter Gary Kasparov. În cursul lui din seria Masterclass, cel mai mare șahist ever discută despre aceeași întrebare și explică simplu și în același timp genial: “Hard work IS a talent”. Talentul de a persevera și atunci când pierzi, de a insista și atunci când e greu, atunci când nu îți place, de a repeta și repeta și repeta din nou, până când reușești. În același timp, tot el spune și că ai nevoie de o abilitate nativă, pe care să se muleze „the hard work”, pentru a fi de succes. Aproape că avem răspunsul la întrebare.

Revenind la “Queen’s Gambit”, filmul spune o poveste frumoasă, inspirantă, motivațională, despre evoluția lui Beth, este un bildungsroman și un RPG, în care personajul evoluează, își face nivel după nivel, până când reușește să bată boss-ul final. Însă pune foarte mult accent pe talentul nativ al shakhmatystei (cum o numește rusul cu pistol și astrahan care o aseamănă cu Ann-Margaret), și presară foarte puține momente care să sugereze munca din spatele succesului ei; ele există, dar sunt rare.

Spre deosebire de film însă, după ce stabilește premisa că Beth este genială și extrem de talentată, romanul pune foarte mult accent pe munca infernală, asiduă, maniacală pe alocuri, pe dubiile pe care ea le are uneori că poate să pătrundă toate complexitățile jocului, studiind sute de cărți și dedicându-se exclusiv șahului ore și zile în șir.

Romanul lui Walter Tevis, publicat în 1983, a fost NY Times best-seller timp de 5 săptămâni. Deloc de neglijat. A generat el însă isteria stârnită de mini-seria Netflix? Nici pe departe. Dar de ce? Păi simplu, pentru că pe lângă descrierile documentate ale partidelor, cu detalii care pot plictisi sau intimida un necunoscător, după cum pot încânta un pasionat, autorul insistă pe munca titanică și studiul neîntrerupt depuse de toți jucătorii cu care facem cunoștință, de la Harry Beltik la Benny Watts și evident, Beth Harmon.

Cititorul romanului este absorbit de evoluția lui Beth, fascinat de oscilațiile ei comportamentale, dar nu se poate identifica cu ea, este dezarmat de eforturile necesare pentru a reuși, descrise clar și insistent. Spectatorul filmului este invitat să viseze, cu speranța că dacă își descoperă talentul, poate într-o zi să fie și el un mare campion.

Bine bine, și răspunsul? Talent, sau multă muncă?

Răspunsul meu este că întrebarea este greșit pusă. „Sau” implică opțiuni alternative (cred că este pleonasm), când în realitate situația optimă este cea în care la dotarea nativă, care trebuie să existe, se adaugă munca multă și perseverența. Prin urmare, talent ȘI multă muncă, și deși sigur nu ajungem la cei 10% ai amicei optimiste, cred că și 0,1% este o reușită remarcabilă.

Pe data viitoare.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp