Războiul Lumilor 2.0. Etapa a treia: „Carantina”

Foto: Noel Celis/ AFP/ Profimedia

Replicile neprotocolare dintre reprezentanţii Chinei şi ai SUA din cadrul reuniunii de la Anchorage, dincolo de câştigul de imagine pe care îl căutau ambele părţi, exprimă clar că Beijingul a trecut la următoarea fază de expansiune, când, deşi se victimizează, infruntă direct şi obraznic adversarul geopolitic global.

Crescuţi cu imaginea democraţiei victorioase în confruntarea cu monstrul sovietic, cu legendele vizuale hollywoodiene în care super-eroii înving până la urmă fiindcă valorile lor morale sunt superioare celor ale adversarilor complexaţi şi taraţi, într-o viziune maniheistă post-modernă, atât noi, cei care citim sau privim geopolitică, cât şi politicienii noştri, am pierdut din vedere că lumea nu este un loc al lui dolce far niente. Fiinţa umană este condusă de nevoia de a se impune, de a câştiga prestigiu în faţa celorlalţi, iar în războaiele acestea izvorâte din nevoile întunecate ale Sinelui nu se vor respecta reguli. Extrapolând, societăţile vor trăi şi reacţiona la fel atunci când populismul sau autoritarismul le vor gâdila orgoliile şi le vor ghida cu mână de fier.

Noi, europeni sau americani, obişnuiţi cu dezbaterea şi votul democratic, trăind de la un city break la concediu pe plajele cu nisip fin din ţări înfometate, încă visăm şcolăreşte într-o bulă pre-edenică, uitând că nici măcar Iisus nu a promis că vom găsi raiul în viaţa aceasta. Ultimul an doar ne-a scuturat puţin iluziile, dar se pare că nu ne-a învăţat nici pe noi, nici pe politicienii noştri, prea multe.

Dar, în Orient, au învăţat multe. Şi de ce ar fi surprinzător, atâta vreme cât aici a fost scrisă „Arta războiului”?

În vreme ce companiile noastre căutau reducerea costurilor, China îşi sacrifica mediul şi zeci de milioane de cetăţeni pentru a atrage investiţii şi know-how pe care să îl poată fura uşor din serverele întreprinzătorilor care considerau că au găsit aici noul pământ al făgăduinţei, cu salarii mici, fiscalitate redusă şi fără obligaţii de mediu. Doar că, în concepţia orientală, sacrificarea unor indivizi pentru binele societăţii este o faptă morală fiindcă primează comunitatea, iar nu indivizii. Lupta cea mare este purtată pentru propăşirea comunităţii.

După ce s-a dezvoltat în două decenii cât Făt-Frumos din povestirile noastre în două secole, China a trecut la etapa următoare a planului său. A cumpărat jumătate din Africa şi hălci din Asia, acolo unde pământul era mănos şi ieftin, iar bogăţiile subsolului promiţătoare. În vreme ce companiile noastre se temeau de veşnicele confruntări locale, iar guvernele nu se puteau asocia cu autohtonii pentru care drepturile omului sunt o lectură greu de digerat, China nu şi-a făcut probleme de moralitate, ba, din contră, a profitat de posibilitatea de a obţine concesiuni şi drepturi plătind potentaţii locali cu valize, nu prin ordine de plată. În vreme ce SUA şi aliaţii pierdeau miliarde implicându-se în conflictele Orientului Mijlociu, coalizând ura popoarelor de aici împotriva Washingtonului, China stipendia unele organizaţii fundamentaliste pentru a închide ochii la crimele săvârşite asupra uigurilor, propriii săi minoritari musulmani. Atunci când CIA organiza gherilele afgane împotriva guvernului afgan pro-sovietic, serviciile secrete chineze contribuiau cu partea lor de tehnică militară în schimbul promisiunii liderilor jihadişti că nu se vor implica în problemele interconfesionale gestionate cu mână forte de Partidul Comunist.

În Războiul Rece, Occidentul era obişnuit să lupte cu un URSS care căuta lovituri de imagine, finanţa naţiuni care ar fi făcut orice pentru a primi câteva ruble, lideri dispuşi la orice compromis doar să capete recunoaştere internaţională, un Partid Comunist prost organizat şi un stat care s-ar fi dorit o superputere, dar care nu reuşea să gestioneze apetenţa distructivă social a consumului de vodcă, nici să creeze emulaţia şi competiţia necesară progresului. Rusia lui Putin a continuat aceste tare şi dovada cea mai bună este că a reuşit performanţa de a crea un vaccin anticovid, dar nu este în stare să organizeze eficient distribuirea sa pe teritoriul naţional şi nici nu poate convinge un procent semnificativ al populaţiei de beneficiile administrării sale.

Sub ochii îngăduitori ai Occidentului, China a înţesat inteligent organizaţiile internaţionale de persoane aparent competente, dar care erau dispuse să îi urmeze îndeaproape directivele. La fel a procedat cu unele guverne, inclusiv din spaţiul UE. Preşedintele Xi pare departe de iscusinţa şi carisma anticului Ulise pentru un privitor european, dar lumea e deja plină de cai săi troieni.

Pandemia ultimului an a fost o mană cerească pentru guvernul de la Beijing. După închiderea Wuhanului şi migrarea virusului înspre Occident, a cumpărat participaţii majoritare în marile companii deţinute de străini. Pe urmă, cu măsuri dure, punând pe primul plan comunitatea, iar nu indivizii, a învins pandemia. În vreme ce Occidentul bogat îşi numără deprimant morţii, azi îşi inchide metropolele, săptămâna următoare le redeschide, mulţi cetăţeni îşi smulg măştile şi acuză dictatura medicală impulsionaţi de o media şi reţele de socializare finanţate de guverne autoritariste. Economia statelor dezvoltate a fost lovită în plin de pandemie, s-au cheltuit bugete impresionante pentru salvarea afacerilor şi susţinerea populaţiei aflate în carantine repetate. 

În vreme ce SUA acţionează ca într-un nou Război Rece, Uniunea noastră face ochi dulci Beijingului şi Rusiei în vreme ce valsează fără vlagă cu Washingtonul. Un dans geopolitic în care abandonăm principiile pentru iluzorii sau temporare beneficii materiale pentru marile companii ale unor state, în care punem în aşteptare interesul general al Uniunii pentru locuri de muncă în vreun land mai puţin dezvoltat economic.

Sun Tzu este concret în comparaţie cu filosofii Greciei antice şi se pare că urmaşii săi îi continuă învăţăturile în mod magistral. În vreme ce Europa şi SUA trăiesc cu conştiinţa superiorităţii civilizaţiei proprii, civilizaţia chineză, care a supravieţuit în faţa colonialismului occidental în ultimele secole doar prin amintirea glorioasei sale istorii, se ridică iarăşi, propulsată de orgolii şi complexele ultimei perioade. Dacă ar fi să gândim freudian, este o ridicare întunecată. Doar că nu trebuie să uităm că majoritatea concluziilor părintelui psihanalizei au fost eronate. Ceea ce este cert: se ridică o super-putere pentru care individul nu contează, ci doar comunitatea. Pentru cei care nu înţeleg ce înseamnă aceasta, pot urmări vizionara lume a Star Trek şi confruntarea cu borgii. Întotdeauna literatura şi filmele ştiinţifico-fantastice au anticipat corect viitorul atunci când liderii politici au trăit doar momentul.

Civilizaţia arabă s-a prăbuşit iremediabil sub atacurile năvălitorilor veniţi din stepele Asiei, măreaţa Mesopotamie nu şi-a mai revenit niciodată după ce mongolii au spulberat Bagdadul şi au distrus sistemele de irigaţii construite aici cu milenii în urmă. Pe atunci, Europa bâjbâia prin Evul Mediu, iar regii ei duceau infantile, orgolioase şi criminale lupte pentru putere. Acum suntem într-o epocă a luminilor, doar că năravurile ne-au rămas tot medievale.

O societate ai cărei bătrâni nu au învăţat nimic din viaţă şi luptă doar pentru ei, iar tinerii îmbrăţişează curente underground, abandonaţi fatalismului, plăteşte cu vieţi crepusculul pe care îl cheamă singură. Iar clipa în care copiii noştri vor lucra precum sărmanii egipteni care servesc acum mese îmbelşugate turiştilor veniţi cu avionul de peste Mediterana şi vor fi umiliţi de bogaţii Estului este mai tot mai aproape. O imagine incorectă politic, dar corectitudinea politică şi democraţia se pregătesc să treacă Styxul. Om fi strâns suficienţi euro pentru a-i plăti luntraşului obolul sau îşi mai aminteşte vreun lider, în ceasul al doisprezecelea, de curajul lui Hercule, Orfeu sau Tezeu?

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp