Războiul secolului și Antihristul războiului hibrid

foto Profimedia

Privind în jur rămânem perplecși. Sintagma că lumea e în schimbare este o declarație prea timidă pentru răsturnările de valori, de concepte, pentru destrămările instituționale la care suntem martori. Vedem lideri politici care discută fără nicio reținere despre anexări teritoriale, despre îndreptățirea de a dispune de resursele altora, despre înlocuirea forței dreptului cu dreptul forței, lideri de business care vorbesc despre Armaghedon și care arată cu degetul spre Antichrist-ul care fie e deja printre noi, sau ar urma să vină. Totul pare un haos, pe alocuri un delir chiar, alimentat de interese neclare, ambiții personale și ego-uri de politicieni sau oameni de afaceri de succes.

Și dacă totuși toate au o noimă, fiind simptome timpurii ale unor megatendinte? Dacă suntem provocați să dezbatem la nesfârșit niște teme false, când, de fapt, motivele reale ale comentariilor și deciziilor scandaloase sunt cu totul altele?

Haideți să utilizăm ca exemplu viața pe un vas de croazieră. O călătorie de plăcere către o destinație clară, cu itinerar stabilit și program perfect predictibil. Totul este planificat în detaliu. La bordul navei există un cod de conduită respectat de toată lumea, care are menirea să asigure respectul tuturor segmentelor de călători: seniori, copii, femei, bărbați, persoane mai mult sau mai puțin avute, care sunt mai mult sau mai puțin în putere. În pofida acestei diversități, toată lumea se simte perfect și se bucură de călătoria la care participă alături de ceilalți. Pentru că există reguli respectate de toți.

Lucrurile se schimbă dramatic însă în cazul unui pericol de scufundare. La început, regulile se încearcă a fi păstrate conform planificării și exercițiilor făcute pentru cazuri de urgență. Însă, odată ce se intră în criză de timp, regulile încep să nu mai conteze și fiecare începe să se lupte pentru propria supraviețuire. Cei mai puternici își fac loc în față, cei mai slabi și neputincioși rămân în urmă. Toată armonia inițială dispare și este înlocuită de o luptă pentru supraviețuire, în care doar cei mai putenici răzbesc sau își impun voința.

Planeta este vasul nostru de croazieră. Însă resursele omenirii sunt sub o presiune din ce în ce mai mare, în condițiile în care cererea pentru ele depășește oferta existentă. Și când spun “resurse”, mă refer la ele în sensul larg: nu doar resurse minerale, ci și pământ locuibil, apa, înalta tehnologie, capital financiar. Și nu doar că acestea sunt inferioare cererii, dar ele nu sunt distribuite uniform pe planetă. Vedem țări în care prevalează acumularea de capital sau de tehnologie, în timp ce altele sunt foarte bogate în resurse minerale, fiecare având pețitorii lor. În același timp, schimbările climatice vor modifica ariile geografice prietenoase cu omul, obligând largi populații să migreze spre alte zone ale planetei pentru a supraviețui, unde vor concura pentru resurse cu populațiile deja existente în aceste arii.

Pe măsură ce anii trec, aceste presiuni, această diferență dintre cerere și oferta de resurse nu va face decât să crească. Populația Pământului va continua să se mărească, iar creșterea economică, accelerată de revoluțiile tehnologice, va presupune un consum și mai mare de resurse de toate tipurile: minerale, energetice, financiare. Perspectiva este că regulile de pe “vasul de croazieră” riscă să fie abolite pentru a face loc legii impuse de cei mai puternici. Este nota în care ar trebui poate să citim deciziile și evoluțiile pe care le vedem acum în jurul nostru.

În acest context, semnele întoarcerii la o lume a sferelor de influență, a tentațiilor neo-imperialiste, nu fac decât să conducă la polarizarea lumii în jurul unor mari puteri, dornice să se înconjoare de țări-vasale, de obicei bogate în resurse complementare. În același timp, marile puteri sunt angajate într-o competiție intensă pentru acumularea de cât mai mult capital și tehnologie, care vor asigura consolidarea puterii lor pe termen lung și împiedicarea apariției de noi puteri aspirante. Combinația puterii tehnologice, financiare și mărimea populației le transformă în mari puteri militare, un instrument esențial al proiecției influentei lor în zonele pe care le țintesc: SUA în emisfera vestică, China în Asia și Africa, Rusia în Europa.

Această cursă pentru resurse se extinde acum și în spațiul cosmic și vedem o intensificare a programelor de cucerire a Lunii sau chiar a planetei Marte. Țintele sunt clare și depășesc obiectivele cuminți, de prestigiu internațional sau cercetare științifică pe care le-au avut misiunile Apollo în anii 60-70. Acum se discută despre baze permanente pe Lună, alimentate de centrale nucleare în scopul exploatării resurselor minerale existente. Și merită subliniat un lucru: în acest demers, marile puteri vor să fie singure. Nu vor să împartă succesul și beneficiile cu alte nații care să fie cooptate în proiecte internaționale. Ca urmare, vedem și alte state lansând propriile proiecte, tot pe cont propriu: India, Japonia, țările europene.

În această luptă pentru dominație, viteza avansului tehnologic/economic este esențială. Și astfel ne apropiem de teoria care face foarte multe valuri de un an încoace, și anume teoria acceleraționismului. Mulți dintre cei care îi ascultă pe propovăduitorii acestei teorii rămân consternați și confuzi. Ni se propune o lume în care, în esență, tehnologia este lăsată să se dezvolte liber, pentru că doar astfel este asigurat un salt civilizațional fără precedent.

În realitate, acceleraționismul are două rațiuni. Prima este detașarea marilor puteri de restul țărilor, printr-o cursă pentru dezvoltarea inteligenței artificiale. O astfel de cursă, așa cum deja se observă, presupune tehnologii extrem de avansate, investiții financiare imense și o creștere masivă a producției de energie pentru alimentarea bazelor de date. A doua rațiune este detașarea din aceste state a unui nucleu mic de oameni care vor controla masele, față de care se vor izola în nuclee-statale legate în rețele digitale.

Dar asta nu poate fi spus. E nevoie de false narațiuni care să genereze un sprijin mult mai larg. Astfel, se încearcă obținerea suportului popular pentru accelerarea tehnologică fără constrângeri prin invocarea unor scenarii apocaliptice sau personaje biblice ce timorează mulțimea credincioșilor: Amarghedon sau Antichristul. Argumentațiile sunt slabe, contradictorii și frizează absurdul.

Armaghedonul, conflictul care ar duce la sfârșitul lumii, este echivalat, culmea, cu orice încercare de management al riscurilor aduse la nivel civilizational de AI, de schimbările climatice, de riscurile nucleare sau de orice reglementări menite să protejeze societățile democratice. Cu alte cuvinte, într-o logică inversă, sfârșitul lumii este adus de ținerea sub control a riscurilor, și nu de asumarea unei dezvoltări fără limite tehnologice și etice.

Superficialitatea aparentă și lipsa unei argumentații credibile pentru astfel de abordări este cu atât mai surprinzătoare cu cât ea vine de la antreprenori de mare succes, care nu ar fi putut ajunge la acest nivel fără luciditate și o planificare riguroasă a activităților lor. Sau poate planul există, dar nu este public?

Antreprenorul și investitorul Peter Thiel este unul dintre promotorii acestor idei, el fiind cunoscut pentru multiplele sale investiții de succes precum Pay Pal, Facebook, Palantir, iar prin fondul de venture capital Founders Fund în multe alte companii de înaltă tehnologie. Opțiunile sale politice de dreapta sunt cunoscute, iar finanțările sale semnificative merg tot în această direcție.

În opinia sa, Antichrist-ul este o entitate “ludita”, care se opune unui progres exploziv și nelimitat al tehnologiei, în această categorie intrând organizații precum Națiunile Unite, Curtea Internațională de Justiție sau activiști pentru protecția mediului.

Merită remarcat un lucru extrem de important și relevant. În prelegerile acceleraționistilor despre evoluția civilizației umane, resursa umană nu este prezentă. Totul este subsumat tehnologiei. De altfel, în interviul dat de Thiel jurnalistului Ross Douthat în podcastul acestuia găzduit de New York Times, după întrebarea “Will the human race endure?” (Va supraviețui rasa umană?), Thiel are un moment îndelung și straniu de ezitare înainte să răspundă.

Nu e de mirare, deoarece acceleraționismul nu ne va duce spre dispariția totală a lumii, ci spre dispariția lumii așa cum o știm noi. Ne vom îndrepta către o lume în care războiul secolului dintre muncă și capital, despre care am scris cu mai multe ocazii, va fi adjudecat irevocabil de către capital: cel financiar, cel tehnologic, cel de inteligență umană și, în final, artificială. Iar toate acestea se vor afla în mâinile unei elite globale extrem de restrânse și din ce în ce mai puternice.

Democrația, singurul instrument prin care majoritatea ar putea avea un cuvânt de spus în fața elitelor tehno-financiare, este și ea sub un atac concertat. În varianta “soft”, prin manipularea maselor pe rețelele sociale, cu ajutorul AI, pentru a le dirija opiniile și votul în direcția dorită. În varianta “hard”, prin abolirea ei cu totul. În 2009, Thiel spunea într-o prelegere “nu mai cred că libertatea și democrația sunt compatibile”.

O astfel de luare de poziție este expresia unei mișcări ideologice denumită NRx sau “Iluminismul întunecat”, care considera că democrația a devenit o piedică în calea capitalismului. Mai degrabă în calea capitalului, aș nuanța eu…

Și, în sfârșit, o a treia cale de “evitare” a democrației este crearea de noi entități statale, care să funcționeze după propriile reguli, neîngrădite de principiile democratice și de managementul riscurilor tehnologice. Subiectul zilei a fost Groenlanda și dorința nestrămutată a administrației SUA de a o deține din motive geo-strategice. Aceasta este varianta oficială.

Renumitul analist și strateg pe teme geopolitice George Friedman recunoștea însă într-o postare recentă că “în condițiile în care SUA deține deja controlul de care are nevoie în Groenlanda”, nu reușește să-și explice motivul imperativ pentru care SUA ar trebui să dețină această insulă cu orice preț, inclusiv cu prețul alienării aliaților europeni.

Pentru a întregi imaginea, un articol de la începutul lui 2025 publicat în Foreign Affairs, de către Michael Albertus, profesor de științe politice la Universitatea din Chicago, atrăgea atenția asupra faptului că Groenlanda se va schimba major în următoarele decenii ca urmare a modificărilor climatice, devenind o zonă mult mai prietenoasă pentru exploatările de resurse și capabilă să adăpostească refugiații climatici de pe alte latitudini. Sau, aș adăuga eu, de ce nu, tehno-lorzi dornici să își creeze propriul stat cu propriile reguli la adăpost de “excesele” democrației.

Care e soluția?

Un proces complex, care nu are happy end-ul garantat. În noua lume, a celor puternici, care, așa cum primul-ministru canadian semnala, reprezintă o rupere de trecutul dominat de reguli la care sunt șanse mici să ne mai întoarcem, doar puterea economică, tehnologică, financiară, militară vor conta. Asta va impune puterilor mijlocii să creeze împreună poli care să poată concura de la egal la egal cu marile puteri.

Soluția e evidentă, însă punerea ei în aplicare nu este deloc ușoară, deoarece necesită două ingrediente esențiale, dar rare până acum: integrare și coordonare pe toate planurile, economic, politic, militar. Este esențială desfășurarea acestui proces pe toate cele trei dimensiuni, fără excepție, astfel încât să poată fi create centre de putere alternative. Multe puteri mijlocii se grăbesc acum să realizeze alianțe economice, zone de liber schimb. Însă experiența UE ne arată că, fără un mușchi militar credibil în spate și fără un proces decizional eficient, astfel de alianțe economice riscă să nu aibă puterea de persuasiune necesară în viitorul context geopolitic global.

Din această perspectivă, apare ca stringent necesară crearea unui nucleu euopean dur, care să includă țări cu dorința de strânsă integrare politică, comercială, financiară și militară. În vremuri de schimbare structurală profundă a relațiilor internaționale, UE pare că se mișcă mult prea lent în deciziile pe care le ia, în pofida resurselor semnificative de care dispune, fiind marcată de interese fragmentate și divergente. Tratarea acordului comercial Mercosur cu America Latină este un exemplu clar al blocajelor pe care le aduce fragmentarea în UE.

Iar în ce privește România, cea mai bună apărare este aderarea la un centru de putere european prin atingerea rapidă a nivelului de putere medie. Relațiile internaționale bazate pe comunitatea valorilor sunt cele mai predictibile și solide. Avem resursele financiare, economice și umane necesare pentru a deveni un actor important, de talia Poloniei, în UE. Mai rămâne să le folosim cu inteligență și profesionalism, într-un ritm rapid, renunțând la luptele tribale interne. Miza este mult prea mare. Într-o lume ce se transformă șocant de repede, doar cei care se vor adapta rapid vor supraviețui.

(Articol publicat in Cronicile Curs de guvernare nr. 71)

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp