Eram un pachet de nervi, ca întotdeauna când sunt nevoit să conduc prin acest Bucureşti de coşmar în miezul zilei. Faptul că mi-am ciocnit Dacia cu un Opel Vectra a fost aproape normal. Ar trebui să mi se intâmple în fiecare zi.
Poliţia Rutieră, Biroul de Accidente Uşoare de pe Bd. Bucureştii Noi. Coadă şi căldură, completăm declaraţii după modelul de la avizier. E mult de scris, trebuie să povesteşti accidentul, să faci schiţă. Ne preumblăm pe la maşinile lovite cu poliţistul care constată avariile. Timpul trece şi îmi vine să-mi dau palme, fiindcă tocmai ratam o întalnire importantă.
Când ne întoarcem în anticamera minusculă şi cenuşie a biroului, un poliţist ne ia literalmente pe sus pe mine si pe „partenerul” meu de accident şi ne bagă înăuntru. Omul m-a recunoscut şi vrea să mă ajute să scap mai repede. Spun în două vorbe cum a fost, suflu în alcool-tester, cer să semnez, fără să mai citesc, că „nu am obiecţii” şi îl las pe un şofer de-al nostru, de la redacţie, să ia actele.
Când ies în fugă prin anticamera tăcerii sufocante, un tânăr de vreo 20 de ani îmi spune calm „Dacă făcea asta, îl plesneaţi pe Băsescu, nu-i aşa, domnu’ Popescu?”. M-am oprit descumpănit, dar tot plin de nervi „Păi, ce să fac, nu eu am cerut să intru, aţi văzut că m-a luat poliţistul pe sus”. „Da, dar trebuia să refuzaţi”, îmi spune fără agresivitate puştiul, aproape sfătos. Mă uit la ceas, se duce dracului întalnirea şi după ce o reprogramasem, dar nu pot să plec.
Între cei 10-12 oameni , tineri şi bătrâni care se înghesuie în cămăruţă – aşa cum se circulă acum prin Bucureşti, ar fi nevoie de o sală de aşteptare cât la Gara de Nord şi de nu ştiu câte ghişee – sunt căţiva cărora le-am luat-o înainte. Ceea ce mă atinge cel mai tare e liniştea lor resemnată. Nu mă urăsc, nu mă înjura, nu mă blesteamă. O doamnă în vârstă, vizibil obosită si bolnavă, îmi spune „N-o să se schimbe România nici peste 50 de ani de-acum încolo, domnule Popescu... ”. Altă femeie zice cu voce atonă, ca a poliţistul constatator de avarii „Ne ţin aici de parcă am fi infractori...”. Puştiul continuă să mă privească aidoma unui tată care îşi dojeneşte fiul.
Mă simt eu ca un infractor, ca autorul unui accident grav, cu morţi şi răniţi. „Vă rog să mă iertaţi”. Am uitat şi de întâlnire, şi de tot. Nu pot să plec dacă aceşti oameni nu îmi acceptă scuzele. Le propun să mergem la poliţist, anulăm actele şi o iau de la capăt. Doamna în vârstă se uită la mine ca la un prost şi îmi dau seama că are dreptate: nu-i poate ajuta cu nimic încercarea mea de a şterge de sânge morţii şi răniţii şi a-i ridica în picioare ca să pară vii.
„Scrieţi un articol , domnule Popescu”, mai spune doamna, făra nici o urmă de ironie in glas. Mă uit la toţi cei din incăperea sordidă. Oamenii încuviinţează din cap. Mă duc să-mi execut sentinţa.
(Text apărut in Gândul acum câţiva ani, sub titlul „Accidente uşoare”)
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
