În jurul subiectului „darea în plată” a fost plasat și cel al riscurilor asumate de părțile implicate în operațiunea de creditare: debitorul (cel care preferă să consume acum și nu mai târziu) și creditorul (care intermediază capitalurile investitorilor care preferă să consume mai târziu și nu acum). Intermedierea financiară (inclusiv cea bancară) operează cu această preferință de timp, cu cele două comportamente diferite și perfect raționale care stau la baza economisirii și, mai apoi, creditării și investițiilor.
Când apelezi la finanțare o faci pentru a cumpăra bunuri prezente contra unor bunuri viitoare. Venitul viitor pe care nu îl vei mai consuma pentru bunuri viitoare va fi transferat către cel care te-a finanțat. Cel care te finanțează nu este interesat sub nicio formă de ceea ce faci tu cu capitalul astăzi. E problema ta atâta timp cât vei fi capabil în viitor să dai acei bani înapoi. Evident că el își face un calcul legat de capacitatea fiecărui debitor de a da capitalul împrumutat inițial înapoi. Are o incertitudine clară derivată din faptul că rambursarea se va produce la un moment viitor.
În activitatea de creditare al persoanelor fizice (cu sau fără garanții reale în spate așa cum sunt gajul sau ipoteca), venitul viitor al indivizilor este elementul esențial al deciziei de a da drumul sau nu la acel capital. Similar, la companii este capacitatea lor de a genera venit (cifră de afaceri) și, în subsidiar, profit. Prezența garanțiilor (un colateral blocat în conturi în bancă, un pachet de acțiuni listate la bursă, un teren, ipoteca pe apartamentul cumpărat cu credit) vine în subsidiar pentru a facilita acordarea creditului (avans mai mic, scadență mai mare, cost de finanțare mai redus etc.). Banca se uită întâi la veniturile viitoare ale persoanelor fizice și apoi la valoarea și calitatea garanțiilor reale prezentate de acestea. Similar, bonitatea unei afaceri apreciată inițial prin volumul și profitabilitatea sa poate fi semnificativ îmbunătățită de contracte semnate în avans, de calitatea activelor fixe sau de good-will-ul companiei. Darea în plată schimbă radical această fire a lucrurilor în cazul unor credite deja problematice pentru bănci prin durata mare a lor: creditele ipotecare.
În motivarea legii în Parlament în zilele trecute am auzit invocat un argument complet fals: băncile nu își asumă riscul de dobândă și nici riscul valutar și, în consecință, trebuie să își asume riscul legat de prețul (valoarea de piață) a activului ipotecat (casă, teren). Inițiatorul legii este clar pe lângă subiect atunci când scoate din buzunar această aberație pe post de argument. Riscul de dobândă și riscul valutar sunt riscuri atât ale debitorului, cât și ale creditorului. Riscul de dobândă afectează atât creditele în monedă locală, cât și pe cele în monedă străină în timp ce riscul valutar afectează doar creditele în monedă străină. Debitorul cu dobândă fixă se teme de scăderea dobânzilor, cel cu dobândă variabilă de creșterea lor. Creditorul invers. Debitorul în valută se teme de deprecierea monedei locale, creditorul invers. Deci băncile și cei creditați au deopotrivă expunere la cele două riscuri. Dimpotrivă, în cazul creditului ipotecar (și nu doar al acestui credit pe termen lung) băncile au câteva riscuri suplimentare pe care debitorii nu le au: riscul de neplată (default risk), riscul de lichiditate și riscul suveran. Riscul de neplată constă în incapacitatea debitorului (persoană fizică) de a menține un nivel al veniturilor care să îi permită să își achite ratele la bancă fără probleme pe întreaga durată a contractului de creditare. Acest risc este un risc eminamente al creditorului. Riscul de lichiditate este derivat din faptul că banca dă împrumut cu scadențe foarte mari (20-30 ani la creditul ipotecar) din resurse pe termen scurt și foarte scurt (1-2 ani). Dacă depozitul bancar nu este reînnoit la scadența sa banca nu se poate duce peste debitor (cel care și-a luat casa pe credit ipotecar) și să îi ceară banii înapoi ca să poată restitui depozitul.
Darea în plată impune în mod eronat un risc suplimentar băncii care nu este un risc ce ține de mecanismul de finanțare. Este un risc specific bunului care este achiziționat de către debitor cu capitalul împrumutat de acesta. A pune băncile responsabile gratuit de acest risc care nu este al lor și nu se referă la un bun aflat în proprietatea lor este contra oricărei logici economice.
Al treilea risc ține de finanțările care vin din străinătate spre o țară mai puțin dezvoltată (România nu e nici țară OCDE și nici țară emergentă deocamdată având un risc suveran ridicat). Băncile din România cele mai multe au capital străin și finanțările vin preponderent din afară (în anumite momente cel puțin). Transferurile internaționale de capital sunt expuse la acest risc specific doar creditorului. Derivat din această ultimă observație, s-a spus că filialele băncilor străine din România nu au risc valutar pentru că ele aduc valuta din străinătate. Corect, aceasta dar este un instrument de management al riscului valutar (netting sau compensarea încasărilor cu plățile în valută) simplu și util. El se află și la îndemâna debitorilor: nimic nu îi împiedica pe cei care au luat credit în Euro sau franci elvețieni să încerce să obțină venituri în aceste monede. Să nu mai vorbim de contracte futures sau alte metode mai mult sau mai puțin sofisticate de management al riscului valutar. Dacă e să privim strict la riscurile aferente finanțării balanța înclină net în favoare băncilor și nu în favoarea debitorilor.
Revenind acum la darea în plată, ea impune în mod eronat un risc suplimentar băncii care nu este un risc ce ține de mecanismul de finanțare. Este un risc specific bunului care este achiziționat de către debitor cu capitalul împrumutat de acesta. A pune băncile responsabile gratuit de acest risc care nu este al lor și nu se referă la un bun aflat în proprietatea lor este contra oricărei logici economice. E ca și cum, în cazul unei afaceri creditată de o bancă, banca răspunde de echipamentul adus drept gaj în mecanismul de creditare pentru a îmbunătăți riscul de neplată (default) aferent. E ca și cum ai pune banca să răspundă de valoare de piață a unui pachet de acțiuni / obligațiuni pe care nu le poate vinde sau nu le poate optimiza pentru că nu este proprietara acestora. Pentru a păstra echilibrul contractual, atunci când creezi un astfel de drept pentru debitor trebuie să creezi și obligațiile aferente (care devin drepturi pentru bancă). În aceste condiții, aceste obligații (o primă, o plată suplimentară care să acopere costurile de gestionare a problemelor legate de imobil) lipsesc cu desăvârșire.
Cei care gândesc că pot împrumuta capitaluri pe care să le consume acum pe te miri ce și pot fi iertați de datorii pentru că temporar ulterior sunt în stare de faliment au o mare problemă de logică economică. O lege care să stimuleze un astfel de comportament nu va face decât să producă și mai mult haos și daune unui sistem financiar local sub-dezvoltat, slab diversificat și destul de expus la crize externe.
În concluzie, a spune că a da capital cu împrumut sau a investi capital are riscuri mai puține decât activitatea de a lua cu împrumut acest capital este o aberație și denotă lipsă crasă de cultură economică / financiară elementară. Cei care gândesc că pot împrumuta capitaluri pe care să le consume acum pe te miri ce și pot fi iertați de datorii pentru că temporar ulterior sunt în stare de faliment (putem discuta aici pe îndelete cauzele) au o mare problemă de logică economică. O lege care să stimuleze un astfel de comportament nu va face decât să producă și mai mult haos și daune unui sistem financiar local sub-dezvoltat, slab diversificat și destul de expus la crize externe. Foarte puțini discută despre hazardul moral din spatele acestei legi sau despre dificultatea reală a băncilor de a gestiona un risc care nu e al lor. Riscul legat de valoarea ipotecii nu este și nu poate fi niciodată risc operațional în mecanismul de creditare.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Poate nu este cea mai buna, dar cu siguranta este necesara o lege care sa faca si bancile sa constientizeze riscurile si sa fie mai atente cu jaful pe care-l fac. Cele mai mari profituri din tara asta bancile il au ...
Dacă este așa de riscant și de periculos pentru bănci să acorde credite, de ce se mai ocupă cu chestia asta? De ce credeți că nu renunță la activitatea de creditare?
se numesc litigii cu profesionistii tocmai pentru ca nu suntem intr-o relatie de egalitate.. o persoana fara cunostinte economice nu poate fi pe picior de egalitate cu o banca.... mai mult decat atat , oamenii cred in institutii.
Atunci cand vad un sediu bancar luxos, atunci cand au in fata persoane imbracate elegant, eventual si un notar la semnarea actelor, se gandesc ca acele persoane sunt corecte si de multe ori le asociaza cu statul roman care le-a autorizat sa functioneze... nu se gandesc niciodata ca vor fi inselate..
Oamenii simpli gandesc in orizonturi temporale de maximum 2 ani si de aceea au fost usor de inselat ( nu doar in Romania ), plus ca in cazul multora creditul ipotecar este prima mare tranzactie financiara din viata lor..
Toate acestea arata ca nu poate fi vorba de egalitate intre banci si consumatori si avand in vedere ca bancile nu vor sa renunte la marile avantaje obtinute in aceasta conjunctura favorabila, statul trebuie sa intervina pentru a-si proteja cel mai mare activ al sau... cetatenii romani.
Jucăm toți același joc - avem ceva capital și vrem mai mult. Iar contractele cu băncile sunt pe acceași bază.