Risipirea bugetului, precum defrișarea pădurilor

(Foto: Inquam Photos / Diana Oros)

Dacă astăzi am porni să tăiem toate pădurile, cu siguranță am duce-o mai bine pe termen scurt. Aproape jumătate din gospodăriile din România se încălzesc cu lemne, deci ar putea face focul gratis în iarna asta, poate și iarna viitoare. Producția de mobilă s-ar putea tripla rapid și prețul locuințelor ar scădea substanțial. Exporturile ar crește cu multe miliarde de euro, doar din producția de mobilă, fără a pune la socoteală alte efecte indirecte. PIB ar face un salt, poate chiar un dublu salt cu șurub, foarte spectaculos; bunăstarea noastră ar fi mai mare.

Dar cine ar achita nota de plată? „Cum, există așa ceva?!” Da, există așa ceva. Orice decizie costă, presupune un sacrificiu. De fiecare dată când alegem ceva, renunțăm implicit la altceva; și orice acțiune de-a noastră presupune din capul locului o alegere.

Deci, ce pierdem dacă decidem să tăiem dintr-o dată toate pădurile? Cât ne-ar costa sporul de PIB obținut astfel? Răspunsul matematic este greu de descoperit, dar semnificația sa este intuitiv de apreciat: probabil nimeni nu ar considera că este înțelept să defrișăm pădurile. Dincolo de cantitatea abundentă de lemn pe care am dobândi-o pe termen scurt, împreună cu toate celelalte lucruri pe care le-am enumerat la început, pe termen lung am fi mai săraci. Nu doar că producția de lemn începând de anul viitor ar fi zero (la fel și producția de mobilă și exporturile), că mii de oameni și-ar pierde slujbele și că lumea ar trebui apoi fie să stea în frig fie, să zicem, să se încălzească cu coceni de porumb (am trăit asta în copilărie), dar am trăi într-o țară deșertificată – ceea ce tuturor ni se pare un dezastru.

Morala acestei povești este următoarea: nu orice creștere a bunăstării este bună. Câteodată, creșterea bunăstării costă prea mult sau, altfel spus, este iluzorie. Nu putem trăi mai bine dacă devalizăm capitalul pe care l-am acumulat. Sau putem, însă doar acum. Dacă dăm iama în proviziile puse la păstrare în beci, atunci putem să organizăm un mare chef cu prietenii. Dar ce se va întâmpla pe urmă? De unde vom mai avea ce pune pe masă?

Economistul ar spune: salariile reale – adică nu alea de pe hârtie, ci alea pe bune, „puterea de cumpărare a populației” – nu pot crește decât dacă producem mai mult. Fiindcă, în fond, tocmai asta reprezintă salariul, posibilitatea oferită fiecăruia de a consuma, în funcție de contribuția sa la producția generală a societății. În absența producției nu avem ce consuma, deci nu există salarii cu adevărat. Cei mai naivi se pot amăgi că salariul intră automat pe card, precum la jocul de Monopoly. Însă jocul e una, viața e alta. În realitate nu poți consuma fără să produci.

Faptul că defrișăm pădurile sau că ne împrumutăm la străini nu schimbă situația, ci o înrăutățește: după ce că nu ne-am sporit capacitatatea tehnologic-productivă, mai ne amanetăm și viitorul de dragul unei satisfacții trecătoare. Inevitabil vom ajunge să plângem, regretând o asemenea decizie.

Și acum e acum. Cel mai mare decident din economie este statul. Statul controlează aproape o treime din resursele obținute an de an și le direcționează politic. Prin bugetul proiectat pentru 2018 statul va continua politica de subminare a bunăstării sociale pe termen lung. În esență, acest buget creionat pe baze copilărești duce în derizoriu investițiile și insistă în cheltuieli populiste finanțate din împrumuturi tot mai mari și tot mai scumpe. Un exemplu elocvent în reprezintă cheltuielile cu salariile care, în raport cu PIB, vor fi acum aproape la fel de mari ca în anul de grație 2008 și, în plus, veniturile fiscale sunt mai mici decât atunci. Știm cu toții ce a urmat după 2008, câte regrete s-au simțit…

Dar să nu ne lăsăm trași la fund în labirintul de tehnicalități al economiei. Să încercăm, în schimb, să ne păstrăm luciditatea și să reflectăm asupra unei idei de bun-simț, exprimată atât de bine de fostul rege Mihai I, care spunea: „Nu văd România de astăzi ca pe o moştenire de la părinţii noştri, ci ca pe o ţară pe care am luat-o cu împrumut de la copiii noştri.” Ei bine, baza de capital (drumurile, podurile, căile ferate, școlile și spitalele) necesară producției curente este precum pădurile României; un stoc de avuție inestimabilă pe care o vor folosi și urmașii noștri. Ne putem bate joc de ea și putem experimenta, temporar, beția traiului îmbelșugat. Sau o putem consolida, înțelegând că doar așa capacitatea noastră productivă se va îmbunătăți și România va merge mai departe.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp