(Foto: Guliver/Getty Images)
Într-o sâmbătă dimineața pe la ora 8, cam la două săptămâni după ce ne-am mutat în Vancouver, am fost treziți de niște bătăi puternice în ușă. Ne-am trezit buimaci, ca să constatăm că sursa întregului tămbălău era administratorul clădirii de 17 etaje, care voia să știe dacă noi am lăsat un geamantan în camera unde se depozitează gunoiul. Întrebarea era retorică pentru că știa asta deja. Încăperea respectivă, la fel de curată ca o clinică stomatologică, mobilată cu zece containere de diverse mărimi și culori destinate aruncării gunoaielor menajere, e supravegheată video.
Deci, da, noi abandonaserăm acolo un geamantan, după ce ne plimbaserăm cu el în portbagaj zile întregi. Era încă în bună stare, dar model mai vechi, și îl luaserăm de la București exact în ideea de a mai aduce câteva lucruri – închipuiți-vă că nu e deloc simplu să te muți în altă țară - și apoi de a-l arunca, pentru că în apartamentul nostru închiriat nu ai unde să păstrezi o grămadă de geamantane.
Știam că în privința gunoaielor acest oraș are reguli stricte, dar e clar că eram încă ignoranți. Pe de altă parte, nu consideram că geamantanul nostru, aflat încă în bună stare, e un gunoi în adevăratul înțeles al cuvântului. Ne gândeam doar că ar mai putea fi util cuiva și că cei care se ocupau de ridicarea containerelor l-ar putea da unei asemenea persoane. Mai știam și că nu avem voie să lăsăm în acea încăpere mobilă sau haine pe care nu le mai folosim – citisem instrucțiunile de pe ușă -, dar geamantanul nu era nici una nici alta. Asta, în mintea noastră. Pentru că administratorul credea altceva și a fost foarte categoric, spunându-ne că ne dă deocamdată doar un avertisment pentru că suntem nou-veniți, și nu, Slavă Domnului, și o usturătoare amendă.
Asta mi-a amintit cât de simple erau lucrurile la București. Dar, „simplu” nu înseamnă întotdeauna și „bine”. Față de Vancouver care s-a înscris în cursa pentru „cel mai verde oraș din lume“, țintă până în anul 2020, – reciclarea gunoaielor, reprezentând o infimă parte a acestui proiect, fiind deja bine pusă la punct – Bucureștiul, cu doar 13% din gunoi reciclat, e un biet elev analfabet. Dar, pentru mine, e o experință complexă. Da, asta cu aruncatul gunoiului. Pentru că una e să vizitezi un oraș curat, ca Stockholm sau Copenhaga, și alta e să ajungi să trăiești într-unul.
La blocul din București în care locuiam, situat în zona Pieței 1 Mai, toată lumea se baza pe Eugen. Era omul angajat de administrație să facă curățenie și, din fericire, locuia chiar într-o cămăruță din imobil, deci era mereu la dispoziție. Și, sincer, deseori mă întrebam ce s-ar fi ales de noi dacă nu exista Eugen. Ghena se înfunda frecvent și, uneori, un miros înțepător de varză acră îți muta nasul. Când îl întrebam ce Dumnezeu s-a întâmplat cu ghena, Eugen își ridica resemnat umerii plăpânzi și îmi spunea că nici nu-mi pot imagina.
Fenomenul se repeta deseori pe la finele primăverii când oamenii goleau pe ghenă butoaie cu zeamă și resturi de murături. Nu mai spun ce se întâmpla cu spațiul destinat ghenei de gunoi. Acolo oamenii aruncau tot ce nu încăpea în ghenă sau după ce o înfundaseră deja: cartoane și plastice de la toate jucăriile și televizoarele și mobilele și alte articole care vă trec prin cap, sticle de la toate petrecerile, ambalaje de la toate mâncărurile… Nu mai povestesc cum era după vreo renovare sau după Crăciun și Paște! Iar Eugen mergea zilnic, de la un etaj la altul și căra jos toate acestea. Uneori găsea printre gunoaie și lucruri ce mai puteau fi folosite, cum era și cazul geamantanului din povestea mea de imigrant, sau jucării și haine, pe care fie le dădea mai departe unor oameni săraci, fie le valorifica, vânzându-le pe câțiva bănuți altor oameni amărâți.
Se montaseră în fața blocului niște containere imense, vreo două, unul albastru și altul galben, destinate reciclării. Dar după ce oamenii au văzut că sunt descărcate claie peste grămadă în același camion, nimeni nu a mai fost interesat să recicleze ceva. Nici măcar Eugen, care le mai folosea să sorteze deșeurile abandonate de noi la ghenă.
Nu scriu toate acestea pentru că eu aș fi fost vreun model. Mă străduiam mai mult poate, în sensul că încercam să nu înfund ghena și să golesec în ea zemuri puturoase, îmi duceam singură jos ambalajele mari – dar pentru că nu aveam unde să le pun le lăsam alături de tomberoane să fie luate de mașina de gunoi - în rest, greșeam și eu ca aproape toată lumea. Eugen strângea după noi. Iar noi ne învățasem leneși.
Chiar în perioada în care m-am decis să plec din țară și îmi strângeam bagajele, Eugen s-a îmbolnăvit. Rău. Administrația și întregul bloc au intrat în criză. Gunoiele dădeau pe dinafară, ședințele de bloc se țineau săptămânal, iar oamenii angajați pentru curățenie se schimbau la câteva zile.
Când m-am întors acasă, de Crăciun, după câteva luni de la plecare, Eugen nu mai era și afișe mari fuseseră lipite la intrarea în bloc, lângă lift și la fiecare etaj pe ușile de la ghenă, cu avertizări de amendă pentru cei care nu aruncă gunoiul corespunzător. Eu, însă, nu am observat nicio schimbare semnificativă în cele două săptămâni cât am stat acolo. De Crăciun încăperea de la ghenă era plină din nou de ambalaje.
De când m-am mutat în Vancouver, mintea mea face zilnic un exercițiu cu care nu era obișnuită. Când deschid dulapul de sub chiuvetă, unde se găsesc trei coșuri de gunoi similare, acoperite fiecare cu capac, trebuie să fiu pregătită să arunc ce am de aruncat în locul potrivit. După atâtea luni și încă mi se mai întâmplă să dau greș și să arunc hârtia la vegetale, sau plasticul la hârtie... Închid dulapul și apoi realizez că am greșit, deschid și repar greșeala. După ce le golim, sticlele și borcanele le spălăm, ca atunci când le ducem jos, să le punem curate în containerul destinat lor. Într-o zi mă amuzam gândindu-mă dacă nu s-a făcut până acum vreun studiu care să demonstreze că reciclarea previne apariția Alzheimerului, așa cum s-a demonstrat că încercările de a-ți folosi mâna stângă în locul celei drepte și invers, ar ajuta în acest sens.
La puțin timp după povestea cu geamantanul am fost la o prezentare pentru nou-veniți, care se numește “Newcomers’ Orientation”, iar una dintre principalele chestiuni discutate, în afara explicării zecilor de semne pentru parcare din oraș – despre care am scris deja – a fost aruncatul gunoiului. Apoi ni s-a spus pe ce site-uri ne putem uita ca să înțelegem întregul proces de reciclare. Am găsit acolo o stufoasă și elaborată “organigramă“ a gunoaielor de toate felurile, etichete cu desenele acestora pe care proprietarii de case, clădiri sau administratorii blocurilor de locuințe trebuie să le lipească pe containerele de diferite mărimi și culori. Știați că există șapte culori repartizate pe categorii de deșeuri? Nu s-au mulțumit să facă etichete doar cu desene, ci există și etichete cu fotografii clare ale lucrurilor pe care le poți arunca într-un loc sau altul. Dacă îți renovezi casa, nu te duci și lași saci plini cu moloz pe unde ai tu chef, ci plătești ca să poți depozita gunoiul în locuri special amenajate.
După partea de educare urmează cea care te ustură la buzunar. Există un formular pe care poți să-l descarci și să-l completezi pentru a semnala o aruncare ilegală a gunoiului, amenda pentru așa ceva fiind între 100 și 500 de dolari canadieni, iar în cazul începerii urmăririi penale ea poate ajunge și la 10.000 dolari! Asta după ce ești chemat să-ți iei gunoiul de pe unde l-ai lăsat și să faci și curat în zonă. Site-ul face trimitere către un altul la fel de complex în care ești educat în privința risipei de mâncare - cât de multă se aruncă, câți bani înseamnă asta - și ce poți face să nu mai cumperi mai mult decât ai nevoie, în funcție de cât de mare ți-e familia, ce fel de frigider ai și spații de depozitare.
Ca să poți să trăiești într-un “oraș verde” trebuie să înveți toate acestea. Și să respecți regulile. Ca să ajungi să trăiești în orașul tău verde trebuie să existe oameni la primărie care să se ocupe de organizarea și aplicarea acestor lucruri, cât și de educarea ta și a celorlalți locuitori.
Am pus geamantanul la loc în portbagajul mașinii și ne-am mai plimbat cu el vreo câteva zile până am aflat că puteam să-l lăsăm la un magazin unde oamenii vin și cumpără diverse lucruri de care au nevoie și alții nu mai au la prețuri foarte mici.
E posibil ca regulile stricte dintr-un oraș curat și civilizat să pară absurde la prima vedere, dar e singurul mod în care orașele acelea au ajuns să arate așa cum arată. Dar dacă reduci orașul la scara de măsură a propriei tale case “tonul” se schimbă. Arunci gunoiul peste tot prin apartament sau ai reguli?
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
1. Și la noi s-au adus europubele mimând selectarea gunoiului pe categorii dar din păcate acestea nu se valorifică pentru că nu avem și industria necesară care să plătească gunoiul sortat și reciclat așa că deocamdată gunoiul deși este sortat de cetățeni acesta este aruncat alandala de firma de salubritate pentru că nu este valorificabil.
2. Cetățenii nu sunt stimulați să sorteze , de exemplu pe vremea comunismului puteai valorifica la centrele de colectare contra cost hârtia sau cartonul și sticlele. Îmi aduc aminte cu nostalgie de copilărie când voiam să facem rost de banii de înghețată vindeam sticle goale sau carton.
3. Firmele de salubritate nu sunt alese în România pe criterii de eligibilitate sau de eficiență ci pe bază de șpagă dată baronilor județeni după care se impun prețuri oneroase tuturor locuitorilor pentru recuperarea șpăgii și nu mai interesează pe nimeni reciclarea , pubelele de diferite culori sunt pentru impresionarea electoratului. Vă mai aduceți aminte de Polaris firma jupânului PSD de constanța Martin care a fost băgat la zdup de FBI pentru o mită de 1 milion de $ în SUA ? E bine mersi strânge gunoiul în mai multe județe și cotizează la PSD iar proștii se chinuie moka să sorteze gunoaiele în casă pe categorii. Spor tovarăși !
La parasirea locului, a trebuit sa lasam camera curata, si am strans niste saci de gunoaie de care am scapat cu greu, mai ales ca trebuia sa returnam si masina la firma de inchirieri, pe care in prealabil am golit-o de sticle, doze, ambalaje, pachete goale de tigari... un alt sac plin, dar in care se regaseau la gramada: hartie, plastic, metal, ce mai, adevarata infractiune...
Ajunsi la aeroport, am procedat la predarea masinii; doi baieti de la firma, echipati si cu un aspirator auto, au luat cheile masinii si, cu un sac in maini, au ramas uimiti cat de curata este masina la interior. Le-am explicat ca am curatat-o noi, iar ei ne-au raspuns ca nu era cazul, caci aceasta era treaba lor. Daca as fi stiut, as fi carat la aeroport cu mine toti sacii pe care ii facusem la curatarea camerei... de mare stres m-ar fi scapat!...