(Foto: Inquam Photos / Marin Raica)
1 decembrie 2050. Îmi port pașii pe bulevardul Kiseleff către Arcul de Triumf ca să intru în Herăstrău. Acest loc a fost inima mea timp de zeci de ani. Pentru că aici bătea cel mai tare… Mai ții minte cât de îndrăgostit eram? Iubeam fiecare pas din alergările de atunci… Chiar și acum inima îmi bate mai tare când intru pe aleile parcului. Acum e doar efortul pașilor mei bătrâni, dar emoțiile s-au păstrat. Sau amintirea lor. A tuturor… și mai ales a ta. A ta, așa cum erai atunci. Și înainte de atunci. Primele alergări de care îmi amintesc au fost cele din fața blocului din Berceni. Când încă nu-ți conștientizam existența. Asta a venit mai târziu. Mai târziu, atunci când a trebuit să lupt pentru tine… Așa cum se întâmplă în orice dragoste.
Blocurile din cartierul Berceni. Construite din plăci, blocuri de patru etaje în care familiile formau o mare familie. Cu cel puțin 30 de copii. Copiii se jucau în spatele acelor construcții gri, în oaze de verdeață, făceau excursii la închisoarea Văcărești, săreau gardurile serelor și se lăsau alergați de paznici, se plimbau atârnați de tramvaie și abia ținându-se de ușile deschise ale troleibuzelor, se urcau pe uzinele de apă și săreau de acolo, își rupeau picioarele pe terenurile de fotbal improvizate, învățau despre sărutul franțuzesc în scara blocului și citeau pe ascuns scenele de dragoste din romanele lui Rebreanu.
În vacanțe alergam prin inima Ardealului, în două sate de lângă Blaj, satele părinților mei. „Nu știu alții cum sunt, dar eu când mă gândesc la locul nașterii mele…”, spunea Creangă. Așa și eu, când mă gândesc la locul nașterii părinților mei, la vacanțele alergate în picioarele goale prin noroiul satului Spătac sau prin iarba lui proaspăt cosită de bunicul… Îți mai amintești mirosul acela? Mirosul fânului… Ne așternea bunica și ne culcam în pod privind la lună și ascultând muzica greierilor… iar ziua alergam pe ulița satului cu feliile de pâine fierbinte scoasă din vatră și unsă cu untură… Doamne, cât te iubeam atunci, fără să știu încă asta! Dragoste de copil fericit! Călăream mânjii, ne cocoțam în copaci, ne dădeam în leagăne legate cu funii de nucii puternici, udam buruienile să nu se usuce de la soare, mâncam cireșele cu pumnii, înotam în Târnava învolburată, săream nopțile pe geam și urcam pe dealuri ca să zdrăngănim din chitară, furam și frigeam știuleți de porumb, iar toamna, după ce turna cu găleata, ne băteam cu bulgări de noroi, iar iarna ne ascundeam în nămeți și de sărbători porneam la colindat așteptând să ni se umple traistele cu mere, nuci și colaci, iar vara ne ascundeam prin cimitire pitindu-ne după crucile strămoșilor și ne speriam de șoaptele pământului pe care ne trânteam obosiți ca să tragem câte un pui de somn la umbra copacilor noduroși…
Când scriu aceste rânduri îmi vine să urlu: Vreau înapoi! Dar știu că nu se poate. Așa că îmi amintesc iar… că tot despre tine e vorba, oricum.
Alergam în curtea școlilor! Doamne, ce nebunie! Eram mulți, dar, cumva, învățam carte. Și nu neapărat din manual, ci din dragostea dascălilor, din dăruirea lor, și din faptul că cititul era oarecum interzis, ca și cărțile bune. Și, ca orice lucru interzis, avea un farmec aparte, iar coperțile manualelor noastre ascundeau romane… Învățam să scriem și să citim și mergeam la ceaiuri dansante, unde fetele invitau băieții la dans… băieți ce în curând aveau să plece în armată.
Un alt decembrie. Într-o zi a venit și momentul luptei. Alergam pe străzi să te apăr. Era atâta tinerețe pe străzi, atâta dragoste pentru tine. Aș fi primit un glonț în inimă fără să clipesc și aș fi considerat că mor fericit. Alții au făcut-o. Dar eu n-am murit și din acel moment am rămas împreună. Ca în orice relație, toți anii de până atunci încercasei să mă cucerești, iar eu, îndrăgostit, nu vedeam nimic altceva, decât cât de frumoasă ești. Fusesei un tablou cu ape limpezi și păduri și vacanțe la mare și la munte și fluturi și flori. Fusesei copilăria, cel mai frumos cadou pe care ni-l face viața. A trebuit să cresc ca să înțeleg că nu erai perfectă. A trebuit să lupt pentru tine, ca să-ți văd și defectele.
Mai ții minte câți prieteni mi-au spus că trebuie să te părăsesc? Că trebuie să plec, că în relația asta nu voi fi niciodată fericit sau împlinit? Și, la un moment dat chiar am făcut-o. Dar, așa, cu toate defectele tale, mi se făcea dor și mă întorceam. Mă mai enervam uneori, mai dădeam cu pumnul în masă, mă mai revoltam, mai încercam „să (mă) manifest”, apoi ajungeam să fac compromisuri și o luam de la capăt…
Dar erau momentele. Momentele noastre când ne împăcam și te lăsai descoperită și mă minunam de toate secretele tale minunate…
…și asta se întâmpla când fugeam în Piatra Craiului și mă urcam pe creastă și priveam de acolo începutul și sfârșitul lumii. Nimic nu era mai frumos. Coboram cu hăul căscându-se sub mine și nicicând adrenalina nu mă răscolea mai mult. Atunci te iubeam cu pasiune.
…și se întâmpla când citeam despre creierele tinerilor ce cucereau medalii la olimpiadele internaționale și ocupau locuri de cinste printre cei mai tari inventatori ai lumi. Atunci te iubeam cu speranță.
…și se întâmpla când gustam vara roșiile ce aveau gust de roșii și când mă întorceam din vacanță, iar țăranii îmi vindeau pe marginea drumului mere acre și pere bătute și nuci care îmi mânjeau mâinile și când mâncam magiunul de prune și mierea de albine cu lapte muls de la vacă. Atunci te iubeam ca în copilărie.
…și se întâmpla când vedeam fete îmbrăcate în ie și când priveam porțile satelor săsești și când mă încurcam cu mașina pe un drum blocat de o turmă de mioare. Atunci te iubeam domol.
…și se întâmpla când venea primăvara și apoi vara și toamna și iarna și puteam respira fiecare anotimp în parcul în care continuam să alerg și când dansam până dimineața în cluburile din Centrul Vechi renăscut pe străduțele din capitală. Atunci te iubeam năvalnic.
…și se întâmpla când alergam cu mașina pe cel mai spectaculos traseu rutier - Transfăgărășan - și când mă reculegeam în mănăstirile din Moldova și meditam la Masa Tăcerii, când mâncam peștele gătit în Deltă, când ascultam viorile la Festivalul George Enescu, când vizionam filmele tinerilor regizori de succes, când priveam femeile frumoase de pe stradă și când beam o bere ieftină la câte un concert pe care nu credeam că îmi va fi dat să-l văd vreodată. Atunci te iubeam total.
În toate aceste momente eram ca vrăjit.
Și apoi o luam de la căpăt. O relație în care nu mă plictiseam niciodată, dar în care nu puteam trăi liniștit. Și n-am trăit liniștit, iar tu te-ai schimbat. A fost nevoie de ani… Privește-te acum. Sunt mândru…
Îmi amintesc de toate alergările spre Arcul de Triumf. Intram apoi în parcul Herăstrău. Îl priveam ca unica oază de verdeață salvată. O insulă într-o mare de mașini și clădiri de sticlă și beton. Alergam și visam: alei de pământ moale pentru jogging, șosele fără gropi, bulevarde largi cu mulți copaci, case vechi, frumos renovate, mașini puține și mii de piste de biciclete, parcări subterane, noi stații de metrou moderne, și iarăși mulți copaci, terenuri de fotbal și baschet, școli cu piscine și săli de gimnastică, săli de concerte și teatre, zone de târguri și piațete, terase luminoase, și mai multe parcuri… orașe și orășele cochete, pline de turiști, autostrăzi ca să poți ajunge mai repede la ele, plaje luminoase cu nisip curat și hoteluri cochete, cabane la munte amenajate în apropierea unor pârtii de schi moderne…
Dar în visul ăsta mă întrebam cine e viitorul? Unde începe? Pentru tine. Pentru copiii noștri. Pentru nepoți și strănepoți. Și gândul mă purta către școli. Oamenii construiesc viitorul. Oamenii sunt copiii de acum. Și copiii din viitor. Din școli trebuie să înceapă totul. Firesc și normal.
Te iubeam, dar aveai nevoie de acest vis pentru a avea un viitor. Împreună.
_//_
Mi-am găsit mașina parcată pe alee. Deschid ușa din telecomandă și mă așez pe unul din cele trei locuri spațioase. Dau drumul la muzică, îmi pun centura și apăs din nou telecomanda. Ecranul indică direcția spre Facultatea de Științe și Cercetare a Timpului. Mă duc să-mi iau nepotul. Azi are chef să se plimbe cu mine. Cel puțin, așa mi-a spus.
M-am îndrăgostit de mașinuța asta. Sunt deținătorul celei mai noi versiuni. E de producție autohtonă. Și cu asta consider că am ajuns la confortul absolut în ceea ce privește deplasarea. Nu am grija accidentelor, parcării sau alimentării ei. Cu primele două e programată să se descurce singură, iar jos la bloc am prize pentru alimentare. Am și bicicleta, dar o folosesc mai rar acum, că mă mai dor genunchii. Deși fii’miu mă tot bate la cap să mi-i schimb cu unii artificiali “pe care nici nu i-ai simți că nu sunt ai tăi”. Nu vreau. Sunt totuși de modă veche. Nu vreau să simt că am genunchi de 20 de ani, când mai am un pic și fac 80.
Bip! Bip! Bip! Gata. Am ajuns la facultate. Bineînțeles că am făcut mai puțin decât preconizam, dar cum nu-mi place să întârzii, prefer să aștept. Îmi deschid la bord ecranul reglat la dioptriile potrivite vederii mele slăbite și încep să citesc. Sau, mai bine zis, să recitesc. Mi-am propus să trec iar prin scrierile preferaților din tinerețea mea: Eliade, Preda, Petrescu… Apoi voi continua cu cei din generația mea. Au fost și atunci câțiva foarte buni.
Nepotul meu îmi face semn cu mâna să cobor din mașină. Nu înțeleg. Mi-a spus să vin să-l iau de la facultate ca să mergem într-o plimbare. Undeva, un loc care o să-mi placă la nebunie, care „o să mă dea pe spate”. Așa mi-a spus. Și acum îmi face semn să cobor. Nu-i înțeleg pe tinerii ăștia. Una zic și apoi…
Mă conduce pe holurile largi ale facultății construite cu 20 de ani în urmă. E foarte mândru că poate face cercetare aici. Fascinația lui: „timpul”. Asta a vrut să studieze. E un domeniu atât de vast, care implică atât de multe științe încât cred că îi va lua toată viața să descopere măcar o părticică. O groază de timp pentru a înțelege cum „se întâmplă“ o fracțiune de secundă. Cum să o păcălești, să o modifici, să sari peste ea sau să te întorci la ea.
Mă invită într-o încăpere cu pereții albi. Are forma unui cub cu un scaun în mijloc. În rest, nimic altceva. Îl întreb dacă va dura mult ceea ce vrea să-mi arate, pentru că vreau să mergem să ne și plimbăm. Îmi spune că vom avea timp. Dacă el zice, îl cred. Că doar cine știe mai multe despre timp decât el, care îl studiază? Iese și mă lasă singur.
O lumină, după care întreg cadrul se transformă. Laturile cubului dispar și nu mai există dimensiunile unei încăperi. Mă aflu pe o alee încadrată de blocuri de patru etaje, unde o mulțime de copii alergă. De pe șosea se duc în viteză pe maidanul din spate, plin de verdeață. Acolo vreo zece băieți se îmbrâncesc pentru o minge pe un teren prăfuit de fotbal, iar porțile sunt marcate de cărămizi. Fratele meu o apără pe una dintre ele. Uite-o și pe mama, împreună cu vecinele așezată pe o bancă și cu soră‘mea cea mică în brațe. Discută aprins și, din când în când, râde. Privirea i se plimbă de la fața soră‘mii, care a adormit, la silueta lui frate’miu, care urlă ca nebunul la ceilalți jucători de pe teren. Sunt înțepenit pentru că nu știu unde mă găsesc eu. În care timp. Îmi simt doar lacrimile pe obraji și ăsta e singurul semn care mă face să înțeleg că nu am cum să fiu la modul propriu, acolo, în cartierul Berceni, cu 75 de ani în urmă. Și, totuși, îmi privesc trecutul realizat ingenious din holograme care se succed cu repeziciune. Urmează vacanțele la bunici și mă năucește mirosul ierbii proaspăt cosite… Cred că o să mor de dragoste. Mă plimb. Realizez că asta e plimbarea promisă de nepotul meu, locul “care o să mă dea pe spate”. Călătoresc prin toată țara. Călătoresc prin “măruntaiele” tale. Explorez. Mă trezesc cocoțat pe creasta Pietrii Craiului de unde privesc începutul și sfârșitul lumii. Simt din nou pasiunea.
Călătoresc, explorez, îmi amintesc. Tu îți amintești? Trecutul ce se metamorfozează în prezent, ce construiește un viitor care va produce un trecut de care o să-și amintească ei. Copiii de azi.
Nu mai alerg. Mă odihnesc pe o bancă din parcul meu drag. 1 decembrie 2050. E ziua ta, draga mea. „La mulți ani, România!” Acesta este cadoul meu.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Câtă dreptate aveți... şi eu sunt din aceeaşi generație.
Păcat ca nu toată lumea înțelege, mai ales cei care sunt în funcții de conducere acum şi cu putere de decizie, dar îşi bat joc de minunata noastră țară