Sari la continut

Un singur om poate să schimbe cu mintea lui o țară

De trei ani, peste 300 de contributori își scriu ideile pe această platformă, construiesc împreună cu noi o comunitate, un spațiu al celor care știu că România poate să arate altfel. Te invităm să scrii și tu!

Cel mai important lucru pe care l-am luat cu mine când am plecat din România

Caietul de retete

Sunt istovită după patru ore de gătit. Am făcut o ciorbă cu perișoare, chiftele și mazăre. Atât, trei feluri și sunt terminată de oboseală. Închid caietul cu rețete pe care mi l-a scris mama cu mâna ei atunci când am plecat din țară. Acum știu că este cel mai important lucru pe care l-am luat cu mine. E legătura mea cu ea. Chiar mult mai mult. 

Cu fiecare vorbă pe care a așternut-o în caietul dictando - deși nu este nimic literar în cuvântul „făină” sau în expresia „carne tocată” – a creat o punte între mine și toată viața mea de până la plecare. Și, astfel, mi-a dat liantul de care să mă agăț atunci când am nevoie de „acasă”. 

Sâmbăta dimineața încep să sune telefoanele. Mama mă sună pe mine, eu pe frate-miu, tata pe sora-mea, sora-mea pe mine, fii-miu pe văru-său, nepoata mea mai mare pe aia mai mică... Și toată această fierbere din rețeaua de telefonie mobilă este pentru a se stabili la ce oră ne vedem la mama la masă. Dacă vreunul spune că nu poate să ajungă, tata se încordează și îi sună pe ceilalți doi copii, eventual și nepoții, pentru a obține suport total întru convingerea celui care a spus că nu poate ajunge. Argumentul principal: Mama voastră - respectiv bunica - a stat ieri toata ziua în bucătărie și a făcut zece feluri de mâncare. Nu se poate să nu fiți toți! Și funcționează, chiar dacă cel ocupat ajunge mai târziu.

Pofta pentru bucatele pregătite de mama combinată cu dorința de a fi împreună devin irezistibile la fiecare sfârșit de săptămână.

Există chiar și un meniu ce a fost alcătuit de mama de-a lungul timpului – vorbesc aici de zeci de ani - în funcție de preferințele noastre declamate în copilărie evoluate în gusturi adolescentine ce s-au întărit sau transformat în dorințele culinare ale unor adulți deveniți la rândul lor părinți, văzându-se în postura de a se confrunta din nou cu gusturile copilărilei replicate de mama, acum bunică, pentru nepoții ei.  

Antreuri: chifteluțe, cârnăciori, șnițele, salata de vinete sau zacuscă, salată de boeuf (în special iarna) versus salată de cartofi noi (în special vara) salata verde cu roșii sau salată de varză, icre, cremă de brânză, pate din ficat de pui, ardei copți – sunt pregătite de mama doar pentru a da startul mesei. Rareori sunt așezate pe masă mai puțin de cinci din aceste feluri, alături de încă vreo două sortimente de brânză.

Felul 1: supă de pui cu tăieței sau cu găluște vs. ciorbă cu perișoare vs. ciorbă de salată verde (preferata mea!) vs. ciorbă de fasole…

Felul 2: piure cu friptură (vită sau/și porc sau/și curcan) plus tot felul de alte garnituri - pilaf, mazăre, spanac, fasole verde - plus sarmale (când vine frigul)...

Desert: chec sau cremă de zahăr ars sau tort (uneori chiar două feluri – unul cu blat de biscuiți altul cu blat normal) și/sau negresă și/sau cozonac și/sau prăjitură Albă-ca-Zăpada și/sau clătite...

Nu e nicio glumă!

Iar meniul mamei s-a adaptat mereu și la ritmul preferințelor partenerilor noștri de viață și a prietenilor noștri. Era o nenorocire atunci când veneam cu câte cineva nou la masă și ceva se dovedea a fi „greșit” cu vreun fel de mâncare. „Nu pot să mănânc pentru că are ceapă”. Săptămâna următoare, acel fel de mâncare avea două „fețe”: unul cu ceapă, altul fără ceapă. Și tot așa: tort cu blat însiropat și tort cu blat mai puțin însiropat, mâncare cu și fără usturoi, paste cu și fără brânză… Despre dorințele nepoților ce să mai spun, decât că acestea s-au transformat automat în legi – la unul trebuia să dispară din farfurie orice avea culoarea verde, altul nu voia morcovi, altul urla dacă gusta mâncare „cu ceva prin ea”... – iar mama era și este pregătită pentru orice fel de situații de nișă care ar putea să apară. 

Ajunși adulți, ajunși părinți, noi nu gătim. Weekend după weekend plecăm cu sufertașele pline cu mâncare de la mama, pentru că nimeni nu-și poate imagina că se poate consuma la o singură masă tot ce pregătește ea, oricât de mulți am fi... vreo 12, fără alți invitați. Iar pe la mijlocul săptămânii când noi, copiii ei, și când ei, nepoții, reușim să dovedim toate acele bucate, se apucă iar de gătit, umple sufertașele, iar tata le încărcă în mașină și face livrările la cele trei case. Apoi vine iar weekendul... Așa era până am plecat. Așa e în continuare pentru frații mei rămași acasă.

Dacă „foamea de ceva bun” a fost nevoia primară cu care mama a știut să jongleze pentru a ne aduce mereu laolaltă, aceasta a creat o a doua nevoie, aceea de a vorbi și de a ne asculta unii pe ceilalți. De a rămâne importanți unii în viața celorlalți. De a ne regăsi. Pe scurt, a creat nevoia de a avea nevoie unii de alții. Așa a fost în familiile din Ardeal ale părinților mei, așa ne-au transmis ei nouă - mie, fratelui și surorii mele - și, mai departe, așa s-a imprimat în sufletul următoarei generații. Cea mai tânără reprezentantă a acestui grup, Ania, nepoata mea în vârstă de zece ani, și-a exprimat foarte clar acest sentiment de apartenență, în vara anului trecut, printr-o frază simplă, ce a fost, în fapt, și o spontană declarație de dragoste: „Sunt atât de norocoasă că m-am născut în familia asta!”

Să nu-și imagineze totuși cineva că mesele noastre de familie sunt învăluite într-o aura idilică, unde toată lumea se îmbuibă cu bucate alese și zâmbește tâmp și mulțumit. Nicidecum. Aș putea să mă gândesc mult și bine și nu cred că voi găsi în straturile memoriei vreo întrunire de familie în jurul mâncării făcute de mama, la care să nu fi existat vreo discuție aprinsă, ironii îndulcite de tonuri glumețe, iar, dacă cumva, printr-o minune, în pătura adulților chiar este liniște și voie bună, sigur apare vreo chirăială la nivelurile de vârstă inferioare.

La mesele acelea ne-am prezentat iubiții și iubitele, la mesele acelea s-au dat verdicte pentru „bieții” ei și ele, la mesele acelea ne-am luat părinții prin surprindere cu despărțiri și căsătorii, acolo au fost stabilite zile de logodnă, de nunți și botezuri, acolo s-au decis numele ce le vor purta urmașii și ce școli vor face, acolo ne-am anunțat părinții că suntem șomeri sau că, printr-un noroc, avem noi joburi, acolo ne-am plâns nereușitele și ne-am felicitat pentru orice motiv, acolo ne-am bătut în vorbe aspre și ne-am îmbrățișat, acolo am purtat lupte politice și ne-am bucurat pentru orice vot câștigat de partea bună, acolo s-au construit vise și s-au îngropat coșmaruri... Acolo, la masă la mama. Aici, la masă la mama.

Ea nu stă jos până ce nu se ajunge la desert. Niciodată. Așa mi-o amintesc din copilărie – fie mânca în picioare, fie rapid, pe un colț de masă. Nu avea timp pentru ea. Se trezea prima, la ora 5 dimineața, făcea frigănele și omlete și senvișuri pentru noi și pentru tata. Apoi avea timp de piață, de stat la interminabilele cozi ceaușiste, de curățenie, spălat, cusut și gătit până pe la prânz când începeam să venim acasă. Cina ne aduna pe toți. Soră’mea cea mică a rămas de poveste cum mânca pe rând, cu fiecare, râsul ei contagios încălzind camerele reci ale apartamentului din cartierul Militari. De poveste au rămas și bătăliile pentru castroanele cu resturi de cremă, pe care le vânam când mama făcea prăjituri, și pe care le lingeam până când apa de la chiuvetă nu mai avea ce curăța de pe ele.

Mama a luat ceva pauză de la gătit când am crescut toți trei și am plecat. Nu prea departe însă. Și toți știam drumul spre casă, unde ne aducea pe atunci, în special, burta goală. Dar și în această scurtă pauză, mânca tot grăbit, tot pe un colț de masă. Și a continuat așa până ce graba ei și-a dovedit din nou rostul în a răspunde rapid imperativelor cereri ale nepoților.

Desertul este momentul ei de liniște, dar și momentul ei de glorie. Sătui, cu nasturii de la pantaloni deschiși pe sub tricourile largi, niciunul nu poate rezista desertului. Poate cerem bucăți mai mici, știind că restul va fi pus la pachet, dar nu din tort. La tort nu se pune. La tort, mama tăie porții generoase și nimeni nu protestează. Tortul ei pune punct oricărei diete. Și oricărei dispute. Nu mai vorbește nimeni. Toți vor să mănânce, ca să mai prindă o felie. Tortul e secretul ei, rețeta pe care nu o știe nimeni, rețeta pe care nu o dă nimănui. Acesta e cadoul ei pentru fiecare aniversare, zi de naștere și zi de sărbătoare.

Mi-a scris-o când am plecat din țară în caietul dictando. Când a aflat, soră’mea a protestat: „Vrei să spui că trebuie să plec în lume, ca să pot primi și eu rețeta secretă!?”

N-am deschis caietul cu rețetele de la mama la pagina cu tortul. Nu vreau să citesc acele rânduri. Nu vreau să știu cum se face. Nu vreau să fac eu acel tort. Vreau să-l facă tot mama. De câteva luni, eu, fizic, nu mai sunt acolo în weekendurile în care familia mea merge la masă la mama. Asta nu înseamnă că ei nu mă așteaptă. Oricât am fi de departe, nevoia mea de ei și a lor de mine va exista.

Cu caietul mamei în față gătesc uneori în weekend, timp de câteva ore, și îmi invit prietenii din Vancouver la masă. Nu a fost ceva programat, ci mi-a venit firesc. Sunt fata mamei, mai mult decât aș fi crezut. În doar câteva luni, mi-am făcut câteva tăieturi și mici arsuri la mâini, ca parte din antrenament, și am înțeles efortul ei. La desert nu fac nimic complicat. Doar clătite. Dar, aici, niște clătite ca la mama acasă, sunt foarte apreciate. Îi trimit mamei fotografii cu mine la cratiță și îi spun că noile mele prietene asiatice se bat pentru clătitele ei. E foarte mândră! De mine, de ea Iar eu închid ochii și mușc dintr-o chiftea și sunt din nou acasă.

„Bi!” –așa și-a botezat fiul meu bunica – „știi că mai avem o săptămână și venim în București. Vreau un tort numai pentru mine!” Mama nu mai poate de fericire. Că venim. Că ne poate da din nou tort. Că de Crăciun vom fi din nou toți, la masa ei. Familia asta a mea, în care Ania a avut norocul să se nască, ca noi toți, a confirmat și a dat o nouă valoare unei vechi vorbe, aceea că „dragostea trece prin stomac”.

Crăciun fericit!

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Mulțam fain !
    • Like 0
  • Mi-au dat lacrimile.Craciun fericit!
    • Like 0
  • Craciun ferici! ,Si eu am avut parte de acellasi <tratament> ,impreuna cu cei doi frati,i.Ca sa nu ,mai zic de ,matusi,unchi,verisori, care nu ratau nici o vacanta ,fara sa treaca pe la ai mei. Nu conteaza pe une trece dragostea daca ramane vie si tine familia unita.Parintii nostri si unii dintre noi,,continuam traditia , ,dar am vazut in ultima vreme ,atatia parinti singuri de Craciun , iar copiii nu sunt pecati din tara.Eu nu ii mai am pe ai mei asa ca pot confirma ce scria cineva aici:Sa ii pretuim si sa ne bucuram unii de altii de cate ori mai putem!Un caiet de retete sau ,in cazul meu tavile de cozonac daruite de mama,sunt dovezile iubirii lor neconditionate dar si dorinta lor de a tine familia unita Nu stiu cati mai reusim sa facem asta asa cum o faceau sau o mai fac parintii nostri , dar cred ca mesajul lor a fost inteles si perpetuat de catre multi dintre noi! Oriune ne-an afla , mama e cu noi si in noi> Cu asta ramanem,asta transmitem[Perenitate!
    • Like 0
  • Oh, Doamne, pentru câteva minute mi-am retrăit copilăria!
    Oameni buni, cei care mai aveţi părinţi, bucuraţi-vă de ei, pentru că va veni vremea când veţi merge acasă ca la muzeu... iar flacăra lumânării nu înlocuieşte căldura părintească!
    • Like 0
  • Craciun fericit, oriunde v-ati afla! Multumesc ca ne-ati incalzit inimile intr-o zi binecuvantata...
    • Like 0


Îți recomandăm

Protest 10 august

„Dacă se rostesc astfel de cuvinte cum face Liviu Dragnea, adică moarte, omor, bătăuşi, droguri, fascişti, toate sunt calculate, repetate de domnul Dragnea şi de consilierii săi pentru a construi o justficare în ochii opiniei publice a unor intervenţii asupra manifestanţilor anti-PSD care, până acum nu au comis nicio violenţă”, spune Cristian Tudor Popescu. (Foto: Inquam Photos)

Citește mai mult
sound-bars icon