Sari la continut

Încearcă noul modul de căutare din Republica

Folosește noul modul inteligent de căutare din Republica. Primești rezultate în timp ce tastezi și descoperi ceea ce te interesează filtrat pe trei categorii: texte publicate, contributori și subiecte. Încearcă-l și spune-ne cum funcționează, părerea ta ne ajută.

Plecată definitiv în Canada, m-am întors în România după 6 luni ca să pot privi orașul meu urât „dintr-o altă perspectivă”

Luminile de pe Magheru

Foto: Dan Mihai Bălănescu

Cu câteva săptămâni înainte, cu câteva zile înainte și tot drumul cu trenul nu mă puteam gândi decât la asta – cum o să fie… Fiecare reîntoarcere în zona din Ardeal unde locuiau bunicii însemna pentru mine nu numai tot ceea ce reprezintă vacanța pentru un copil, ci și momentul în care mă simțeam „remarcabilă” - iubită, dorită, un pic ca o mică vedetă locală și mult, ca cineva care lipsește timp îndelungat. Adică eram și nu eram de acolo, așa că atunci când reveneam totul devenea mai intens, momentele erau neprețuite, timpul nu trebuia irosit… Sentimentul era reciproc, îl trăiam și eu și cei dragi mie, care mă primeau. Ei erau vedetele mele. 

A fost emoția pe care am uitat-o și pe care am regăsit-o acum, la prima reîntoarcere în România după ce am fost plecată aproape jumătate de an. Urma să străbat peste 9.000 de kilometri, să petrec aproape 16 ore pe drum ca să ajung la masa de Crăciun, față de cei 4 kilometri parcurși cu mașina în 20 de minute, cât am făcut anul trecut, acum doi ani… Altă perspectivă.

Cu o lună înainte de plecare am colindat magazinele din Vancouver ca să cumpăr cadouri, am făcut liste cu ce și-ar dori fiecare, m-am trezit speriată în toiul nopții, visând că pierd avionul, am făcut alte liste cu tot ceea ce mi-aș dori eu să fac în vacanța mea acasă, am avut coșmaruri că rămân blocată în aeroport și nu ajung la mama la masă, am trăit și retrăit de o mie de ori scena revederii… Când am plecat spre România eram deja epuizată. Emoții.

După două avioane schimbate am aterizat pe aeroportul Otopeni, unde am fost primită cu mult mai mult fast decât a avut parte primul-ministru japonez la prima lui vizită în România. În primul rând, erau mulți, vreo șapte, cei care ne așteptau pe mine și pe fiul meu. În al doilea rând, cumnata mea și una dintre nepoțelele mele aveau în mâini buchete de flori! M-am cam blocat. Deși ținem mult unii la alții nu suntem totuși o familie siropoasă. Primul gând a fost că florile erau așa, un fel de la mișto: „Uite-te și tu cât de mult ne-ai lipsit!”. Eram pe punctul de a începe să mă hlizesc și de a-i lua puțin la bășcălie, când i-am auzit: „La mulți ani, Ada!” Abia atunci s-a făcut lumină în mintea mea amețită de jet lag. Era trecut deja de 12 noaptea și ziua care tocmai începuse era ziua mea de naștere.

Anul trecut, în vremuri similare, nu umblam să iau cadouri pentru ai mei, ci să-mi iau mie ceva drăguț, de îmbrăcat, pentru petrecere. Anul trecut, cu două săptămâni înainte, aveam în minte un film care rula aproape zilnic cu subiectul pe cine invit, unde mă sărbătoresc, ce mâncare vreau, de unde iau tortul, ce prăjituri, ce muzică, cine face poze etc. Anul ăsta rula alt film, iar eu nu mai eram personajul principal. Uitasem de ziua mea. Altă perspectivă.

Intensitatea trăirilor revederii au fost înlocuite în prima noapte petrecută în apartamentul meu din București, de un straniu și puternic sentiment al disperării. Conștientizam pentru prima dată un adevăr evident, acela că nu voi mai da înapoi în fața deciziei pe care o luasem cu un an în urmă, de a pleca în altă parte de lume. Toate lunile din urmă îmi lăsasem parcată undeva, în minte, ideea că poate nu-mi place, că poate fiul meu nu se acomodează, că poate... Acum venise timpul să accept ca inutilă această idee. Iar gândul acesta m-a trezit dintr-un somn adânc cu un gol în stomac pe care l-am mai resimțit când am pierdut oameni dragi. Emoții.

În mai toate întâlnirile pe care le-am avut cu prieteni și cunoscuți, întrebarea care mi s-a adresat cel mai des nu a fost nici „Cum este acolo?”, nici „Simți ca te vei adapta?”, nici „Ți-e greu?”, ci „Cum ți s-a părut Bucureștiul când te-ai întors?”

Orașul era mutilat de lumina miliardelor de beculețe colorate comandate după prostul gust al primăresei Firea, dar nici măcar această imagine care îți strepezea dinții nu m-a deranjat foarte tare. Țin minte cum mi se părea Capitala în anii trecuți, după ce mă întorceam dintr-o vacanță petrecută în altă țară – de la lipsa scărilor rulante și a oricărui ajutor pentru vârstnicii cu bagaje, pentru cei cu copii sau cu diverse probleme de sănătate, la cozile interminabile de la pașapoarte, de la mizeria toaletelor, la benzile de bagaje care nu funcționau, de la taximetrele care îți puneau viața în pericol, la străzile gri și supraaglomerate, de la intrarea tristă și prost luminată din scara blocului, la ghenele de gunoi care se revărsau, de la bălțile jegoase care nu se revărsau, la praful care se punea pe mobilă jumătate de oră după ce l-ai șters, de la... la. Nu era an în care să nu fiu izbită de comparațiile astea după ce mă reîntorceam în România. 

Iar acum, nu mai vedeam nimic din toate acestea. Odată ce îmi era pusă întrebarea, știam că interlocutorul meu exact asta așteaptă: să-i spun cât de groaznic mi se pare Bucureștiul în lumina faptului că am stat atâtea luni într-un oraș atât de frumos ca Vancouverul. Dar acum nu mai făceam comparații – Bucureștiul era smochina, iar Vancouver era piersica, și puteam face doar o salată de fructe – nu să le compar gusturile, ci doar să le combin. Din moment ce știam că nu voi rămâne, mintea mea înregistra doar lucrurile care îmi plăceau. Iar cele care nu-mi plăceau deveniseră dintr-o dată mult mai suportabile. Altă perspectivă.

Trebuie să recunosc că nu aveam doar o listă cu ceea ce voiam sau trebuia să fac în timpul cât stăteam în România, ci și o listă cu cei pe care voiam să îi văd. Poate părea caraghios, mai ales că era vorba de persoane dragi, de prieteni, dar era util. Aveam prea puțin timp la dispoziție, așa că o oarecare organizare, mai ales din partea mea, o persoană destul de împrăștiată și uitucă, era absolut necesară. Frate-miu a fost cel care a pus punctul pe „i” în ceea ce privește criza de timp de care nu am ezitat să mă plâng de cum am ajuns: „Bine că am luat-o la aeroport. Acum o să o mai vedem când o ducem înapoi”, i-a spus el râzând cumnatei mele. Bineînțeles că nu a fost (chiar) așa. De când am plecat, însă, avem aproape zilnic „videoconferințe” prin care ne facem update-uri – el povestindu-mi despre ce se mai întâmplă în România, eu, despre cum este noua lume în care am aterizat. Așa că gluma lui avea și un sâmbure de adevăr.

Primele trei zile am avut programare după programare – tuns, vopsit, manichiură și tot felul de alte prostioare, care le fac pe femei să se simtă bine și care devin obligatorii mai ales înainte de sărbători, dublate de programări la dentist și alți medici – toate aceste vizite fiind la mare căutare printre românii plecați, dat fiind prețurile la servicii mai mici decât în țările cu venituri ridicate, unde emigrează. (Ca să nu mai vorbim că dacă ești plecat de puțin timp, cum e cazul meu, încă nu ți-ai format o rutină în noul loc.)

Vizite după vizite, mese după mese, întâniri după întâlniri și tot nu am reușit să mă văd cu toată lumea și nu am reușit să stau cu toți atât de mult pe cât mi-aș fi dorit. Plecam dimineața, iar noaptea mă prindea somnul acasă pe la prieteni sau pe la ai mei. Încercam să-mi fac plinul de ei, de viața cu ei. Nu țineam să le povestesc cum e aici, unde locuiesc acum, și nici ei nu prea întrebau. Reluam o rutină plăcută, dar cu butonul intensității răsucit la maximum. Crăciunul a fost mai Crăciun ca niciodată. Sărbătorile le-am sărbătorit. Altă perspectivă. Și multe emoții.

La fel a fost și pentru fiul meu, adolescent. Și am fost fericită pentru el, știind cum se simte. Vacanța lui din acest an nu a fost cu mult diferită de ceea ce trăiam eu în urmă cu 30 de ani. La final aveam amândoi cearcăne adânci de oboseală. Când am ajuns înapoi în Vancouver timp de vreo trei zile am dormit, am mâncat și iar am dormit… Când ne-am mai revenit, ne-am dus să ne plimbăm prin centru, cu toate că ploua.

„M-am distrat așa de bine cu prietenii la București. A fost cea mai cool vacanță!”, mi-a mărturisit el, în timp ce înfuleca un burger. Apoi, privind spre bulevardul larg, încadrat de arhitectura modernă a clădirilor înalte și lumina felinarelor, a adăugat: „Ce frumos e orașul ăsta! Cum ar fi fost să-l avem la București?” (Mi-a plăcut întrebarea chiar dacă suna un pic aiuristic) Și mi-a fost simplu să-i dau un răspuns: „Atunci n-ar mai fi plecat nimeni”.

Altă perspectivă. 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • dalex check icon
    Burger gaseai si in Romania.
    • Like 0
  • Arthur check icon
    Si totusi sunt o gramada de persoane care, individual si/sau in ONG-uri, militeaza pentru pastrarea identitatii culturale a indienilor din jungla Amazonului si/sau din Indiana-USA!Nu mai vorbesc de zulusi si maghiari! Altfel am putea cu totii sa ne mutam cu totii in "civilizatie' si am deveni 'omul standard politically correct"!O fi bine,o fi rau?P.S. Probabil ca unui indian amazonian sau unui tribal Bucurestiul i s-ar parea o minune a civilizatiei,in care nu ar putea sa traiasca,,e chestie de perceptie si/sau de educatie!
    • Like 1
  • check icon
    Trist, dar adevărat, tineretul capabil, harnic ți ambițioși, pleacă să și găsească o viață și un viitor civilizat deși au trecut aproape trei decenii de la o dictatură comunistă oribilă în țara lor.
    • Like 2
  • Cum mai e și sufletul omului ăsta, nu?
    Pe de o parte nu mai suportă mizeria, ipocrizia și bătaia de joc, OK, pleacă.
    Pe de alta rămâne agățat între lumi, neadaptându-se cu adevărat niciodată, dar neputându-se oricum întoarce dintr-o mie de motive.
    • Like 1
  • Când te decizi să faci schimbări atât de drastice și definitive în viața ta și mai ales a copilului tău este absolut normal să cauți orice tip de motivație pentru a putea justifica acea decizie. Mult noroc și sper ca motivația asta să fie valabilă și peste un deceniu!
    • Like 2
  • In Oradea se circula repede (centuri, sosele bune), multe lucruri legate de administratia orasului, platile, se pot face online, spitalele sunt dotate, e curat, targul de craciun civlizat, decoratii minimaliste si de calitate, asadar....
    • Like 2
  • Mike Teo Mike Teo check icon
    Cu regret o spun, insa noi nici nu mai petrecem sarbatorile in Romania. Prefer sa merg in alte insule exotice. Este pacat sa-mi irosesc doua saptamani in Romania cand pot sa vad atatea alte locuri frumoase. La inceput, veneam acasa de sarbatori insa acum nu mai vin.
    • Like 2
  • Da, asa e cand vii odata pe an acasa. Eu sunt plecat de 3 ani, si merg acasa doar de Paste, 2 saptamani, pentru de Craciun si revelion nu are sens sa platesc preturile umflate la biletele de avion. In alea 2 saptamani cat stau, nu mai vad nimic din jegul orasului poate doar daca trebuie sa folosesc masina sa-mi vad prietenii. Dar intoarce-te inapoi de tot, si stai vreo 6 luni, cu tot ce inseamna Romania: de la tot ce ai descris despre strazi, gunoaie, etc pana la interactiunea cu statul si interactiunea sociala de la magazine/mall-uri/etc, poate ai nevoie la un doctor, si asa mai departe. Iar cand vei incerca sa dai o fuga pana la AFI si stai in trafic pentru 5 km cat ai fi stat in Vancouver pentru 30km, atunci iti vei aduce aminte instant de ce inseamna Romania :)
    • Like 2


Îți recomandăm

articol audio
play icon mic icon Speranța Farcă

„Părinții sunt foarte angoasați, aud peste tot că copilul lui cutare face așa, copilul lui cutare face așa. Și se gândesc că ei nu oferă același start copilului lor, care va intra în competiție cu acei copii care au făcut toate acele cursuri. Gândim educația și viața ca pe o competiție”, spune Speranța Farca.

Citește mai mult

Șezlonguri în apă la Marea Neagră

Este o adevărată luptă între turişti pentru a prinde cel mai apropiat pat de plajă lângă apă deşi nu stau prea mult pe sezlong şi apoi tot ei se plâng că nu au soare pentru a se bronza din cauza umbrelelor extrem de apropiate.

Citește mai mult

Foto pentru textul Arinei Angelescu

Plec în oraș. Nu apuc să conduc prea mult când aud telefonul. E mama, care rămăsese cu cel mic. Inima îmi bate deja mai tare. Îmi trec tot felul de scenarii prin cap. Niciunul prea fericit. Răspund. Nu e mama. E băiețelul meu. Plânge în hohote și lasă puțin spațiu ca eu să înțeleg ceva. Nu-știu-ce grisine pe care le-am uitat acasă?!

Citește mai mult

Andrei Ene

AntiFragile, un startup care dezvoltă un sistem de etichete inteligente, care permit monitorizarea de la distanță a coletelor pe parcursul procesului de transport, a fost desemnat vineri seara câștigătorul competiției UPGRADE 100 Floors Elevator Pitch. Pe scurt, eticheta își schimbă culoarea dacă pachetul a fost scăpat de curieri.

Citește mai mult