Foto: Dan Mihai Bălănescu
Cu câteva săptămâni înainte, cu câteva zile înainte și tot drumul cu trenul nu mă puteam gândi decât la asta – cum o să fie… Fiecare reîntoarcere în zona din Ardeal unde locuiau bunicii însemna pentru mine nu numai tot ceea ce reprezintă vacanța pentru un copil, ci și momentul în care mă simțeam „remarcabilă” - iubită, dorită, un pic ca o mică vedetă locală și mult, ca cineva care lipsește timp îndelungat. Adică eram și nu eram de acolo, așa că atunci când reveneam totul devenea mai intens, momentele erau neprețuite, timpul nu trebuia irosit… Sentimentul era reciproc, îl trăiam și eu și cei dragi mie, care mă primeau. Ei erau vedetele mele.
A fost emoția pe care am uitat-o și pe care am regăsit-o acum, la prima reîntoarcere în România după ce am fost plecată aproape jumătate de an. Urma să străbat peste 9.000 de kilometri, să petrec aproape 16 ore pe drum ca să ajung la masa de Crăciun, față de cei 4 kilometri parcurși cu mașina în 20 de minute, cât am făcut anul trecut, acum doi ani… Altă perspectivă.
Cu o lună înainte de plecare am colindat magazinele din Vancouver ca să cumpăr cadouri, am făcut liste cu ce și-ar dori fiecare, m-am trezit speriată în toiul nopții, visând că pierd avionul, am făcut alte liste cu tot ceea ce mi-aș dori eu să fac în vacanța mea acasă, am avut coșmaruri că rămân blocată în aeroport și nu ajung la mama la masă, am trăit și retrăit de o mie de ori scena revederii… Când am plecat spre România eram deja epuizată. Emoții.
După două avioane schimbate am aterizat pe aeroportul Otopeni, unde am fost primită cu mult mai mult fast decât a avut parte primul-ministru japonez la prima lui vizită în România. În primul rând, erau mulți, vreo șapte, cei care ne așteptau pe mine și pe fiul meu. În al doilea rând, cumnata mea și una dintre nepoțelele mele aveau în mâini buchete de flori! M-am cam blocat. Deși ținem mult unii la alții nu suntem totuși o familie siropoasă. Primul gând a fost că florile erau așa, un fel de la mișto: „Uite-te și tu cât de mult ne-ai lipsit!”. Eram pe punctul de a începe să mă hlizesc și de a-i lua puțin la bășcălie, când i-am auzit: „La mulți ani, Ada!” Abia atunci s-a făcut lumină în mintea mea amețită de jet lag. Era trecut deja de 12 noaptea și ziua care tocmai începuse era ziua mea de naștere.
Anul trecut, în vremuri similare, nu umblam să iau cadouri pentru ai mei, ci să-mi iau mie ceva drăguț, de îmbrăcat, pentru petrecere. Anul trecut, cu două săptămâni înainte, aveam în minte un film care rula aproape zilnic cu subiectul pe cine invit, unde mă sărbătoresc, ce mâncare vreau, de unde iau tortul, ce prăjituri, ce muzică, cine face poze etc. Anul ăsta rula alt film, iar eu nu mai eram personajul principal. Uitasem de ziua mea. Altă perspectivă.
Intensitatea trăirilor revederii au fost înlocuite în prima noapte petrecută în apartamentul meu din București, de un straniu și puternic sentiment al disperării. Conștientizam pentru prima dată un adevăr evident, acela că nu voi mai da înapoi în fața deciziei pe care o luasem cu un an în urmă, de a pleca în altă parte de lume. Toate lunile din urmă îmi lăsasem parcată undeva, în minte, ideea că poate nu-mi place, că poate fiul meu nu se acomodează, că poate... Acum venise timpul să accept ca inutilă această idee. Iar gândul acesta m-a trezit dintr-un somn adânc cu un gol în stomac pe care l-am mai resimțit când am pierdut oameni dragi. Emoții.
În mai toate întâlnirile pe care le-am avut cu prieteni și cunoscuți, întrebarea care mi s-a adresat cel mai des nu a fost nici „Cum este acolo?”, nici „Simți ca te vei adapta?”, nici „Ți-e greu?”, ci „Cum ți s-a părut Bucureștiul când te-ai întors?”
Orașul era mutilat de lumina miliardelor de beculețe colorate comandate după prostul gust al primăresei Firea, dar nici măcar această imagine care îți strepezea dinții nu m-a deranjat foarte tare. Țin minte cum mi se părea Capitala în anii trecuți, după ce mă întorceam dintr-o vacanță petrecută în altă țară – de la lipsa scărilor rulante și a oricărui ajutor pentru vârstnicii cu bagaje, pentru cei cu copii sau cu diverse probleme de sănătate, la cozile interminabile de la pașapoarte, de la mizeria toaletelor, la benzile de bagaje care nu funcționau, de la taximetrele care îți puneau viața în pericol, la străzile gri și supraaglomerate, de la intrarea tristă și prost luminată din scara blocului, la ghenele de gunoi care se revărsau, de la bălțile jegoase care nu se revărsau, la praful care se punea pe mobilă jumătate de oră după ce l-ai șters, de la... la. Nu era an în care să nu fiu izbită de comparațiile astea după ce mă reîntorceam în România.
Iar acum, nu mai vedeam nimic din toate acestea. Odată ce îmi era pusă întrebarea, știam că interlocutorul meu exact asta așteaptă: să-i spun cât de groaznic mi se pare Bucureștiul în lumina faptului că am stat atâtea luni într-un oraș atât de frumos ca Vancouverul. Dar acum nu mai făceam comparații – Bucureștiul era smochina, iar Vancouver era piersica, și puteam face doar o salată de fructe – nu să le compar gusturile, ci doar să le combin. Din moment ce știam că nu voi rămâne, mintea mea înregistra doar lucrurile care îmi plăceau. Iar cele care nu-mi plăceau deveniseră dintr-o dată mult mai suportabile. Altă perspectivă.
Trebuie să recunosc că nu aveam doar o listă cu ceea ce voiam sau trebuia să fac în timpul cât stăteam în România, ci și o listă cu cei pe care voiam să îi văd. Poate părea caraghios, mai ales că era vorba de persoane dragi, de prieteni, dar era util. Aveam prea puțin timp la dispoziție, așa că o oarecare organizare, mai ales din partea mea, o persoană destul de împrăștiată și uitucă, era absolut necesară. Frate-miu a fost cel care a pus punctul pe „i” în ceea ce privește criza de timp de care nu am ezitat să mă plâng de cum am ajuns: „Bine că am luat-o la aeroport. Acum o să o mai vedem când o ducem înapoi”, i-a spus el râzând cumnatei mele. Bineînțeles că nu a fost (chiar) așa. De când am plecat, însă, avem aproape zilnic „videoconferințe” prin care ne facem update-uri – el povestindu-mi despre ce se mai întâmplă în România, eu, despre cum este noua lume în care am aterizat. Așa că gluma lui avea și un sâmbure de adevăr.
Primele trei zile am avut programare după programare – tuns, vopsit, manichiură și tot felul de alte prostioare, care le fac pe femei să se simtă bine și care devin obligatorii mai ales înainte de sărbători, dublate de programări la dentist și alți medici – toate aceste vizite fiind la mare căutare printre românii plecați, dat fiind prețurile la servicii mai mici decât în țările cu venituri ridicate, unde emigrează. (Ca să nu mai vorbim că dacă ești plecat de puțin timp, cum e cazul meu, încă nu ți-ai format o rutină în noul loc.)
Vizite după vizite, mese după mese, întâniri după întâlniri și tot nu am reușit să mă văd cu toată lumea și nu am reușit să stau cu toți atât de mult pe cât mi-aș fi dorit. Plecam dimineața, iar noaptea mă prindea somnul acasă pe la prieteni sau pe la ai mei. Încercam să-mi fac plinul de ei, de viața cu ei. Nu țineam să le povestesc cum e aici, unde locuiesc acum, și nici ei nu prea întrebau. Reluam o rutină plăcută, dar cu butonul intensității răsucit la maximum. Crăciunul a fost mai Crăciun ca niciodată. Sărbătorile le-am sărbătorit. Altă perspectivă. Și multe emoții.
La fel a fost și pentru fiul meu, adolescent. Și am fost fericită pentru el, știind cum se simte. Vacanța lui din acest an nu a fost cu mult diferită de ceea ce trăiam eu în urmă cu 30 de ani. La final aveam amândoi cearcăne adânci de oboseală. Când am ajuns înapoi în Vancouver timp de vreo trei zile am dormit, am mâncat și iar am dormit… Când ne-am mai revenit, ne-am dus să ne plimbăm prin centru, cu toate că ploua.
„M-am distrat așa de bine cu prietenii la București. A fost cea mai cool vacanță!”, mi-a mărturisit el, în timp ce înfuleca un burger. Apoi, privind spre bulevardul larg, încadrat de arhitectura modernă a clădirilor înalte și lumina felinarelor, a adăugat: „Ce frumos e orașul ăsta! Cum ar fi fost să-l avem la București?” (Mi-a plăcut întrebarea chiar dacă suna un pic aiuristic) Și mi-a fost simplu să-i dau un răspuns: „Atunci n-ar mai fi plecat nimeni”.
Altă perspectivă.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Bine scris dintr-0 perspectiva...
Poate ca daca autoritatile se vor ocupa cu mai mult interes, de fapt cu adevarat interes, cine stie ?...Bucurestiul ( si Romania) ar recastiga dintre cei plecati !
Pe de o parte nu mai suportă mizeria, ipocrizia și bătaia de joc, OK, pleacă.
Pe de alta rămâne agățat între lumi, neadaptându-se cu adevărat niciodată, dar neputându-se oricum întoarce dintr-o mie de motive.