România şi Orientul Mijlociu. Tabuuri şi megalomanie

Foto: Profimedia Images

„Deceniul de aur” al diplomaţiei româneşti

Fiindcă am tot vorbit de „vârsta de aur” înspre care se îndreaptă deşarte speranţele unora dintre credincioşii musulmani, trebuie să privim onest, fără nostalgii amăgitoare, perioada în care România conta pe plan internaţional, iar problematica Orientului Mijlociu ne ajută să înţelegem cel mai bine amplitudinea şi implicarea noastră în jocurile internaţionale.

Orice analiză lucidă va fi dezavuată de o bună parte a cititorilor de azi. Nu este o strategie bună de marketing să îţi pierzi audienţa după primele paragrafe şi, mai ales, să îi avertizezi de la început că îi vei dezamăgi. Totuşi, cred că noi, românii, avem încă nevoie de „litere reci”, de texte care să îi supere atât pe nostalgicii, cât şi pe detractorii unei perioade a istoriei noastre moderne pe care trebuie să o acceptăm, cu lumini şi umbre, aşa cum a fost fiindcă nu putem trece în uitare ceea ce ne aparţine. 

Faptul că aveam un cuplu prezidenţial care făcea numeroase vizite pe meridiane şi paralele exotice nu e de admirat per se. Din contră, chiar de evitat, am putea spune: mai câştigaţi suntem cu muţenia şi plimbările cuminţi ale actualului chiriaş de la Cotroceni. Plimbările „tovarăşilor” prin Zambia, Congo sau Tanzania nu însemnau nimic pentru prestigiul internaţional, ci subliniau izolarea noastră în faţa puterilor care contau pe mapamond şi ne costau finanţări pe care nu le mai puteam recupera ori specialişti trimişi să ajute la construirea de fabrici în junglă ori cooperative agricole pe la marginea deşertului.

Aşa că în panoplia realizărilor diplomatice şi internaţionale putem uita ultimul deceniu al Ceauşeştilor, când reprezentarea noastră în străinătate se realiza în bună măsură de cuplul prezidenţial, „întâlnirile de prim-rang” devenind o obsesie. Probabil la fel de nepotrivit acestei misiuni era şi ministrul nostru de externe de la un moment dat, tovarăşul Ilie Văduva, ajuns pe acel post datorită fidelităţii faţă de clan şi îndepărtat repede pentru că până şi Ceauşeştii şi-au dat seama că statul nostru nu îşi permitea la externe o persoană care nu prea înţelegea nimic din afacerile internaţionale. A primit, în schimb, un portofoliu de ministru mai puţin vizibil. L-am amintit acum tocmai pentru a sublinia „profesionalismul” liderilor de la Bucureşti şi inepţia cu care se realiza „rotirea cadrelor” de partid.

Totuşi, România chiar a contat internaţional. Se întâmpla aceasta când se schimbau garniturile în PCR. 

În ultimii ani ai lui Dej, după succesive epurări, se formase o generaţie de lideri care doreau să se elibereze de sub tutela Moscovei. Nu ştim prin ce miracol (probabil explicaţia este simplă, însă nu o putem aprofunda dată fiind tema noastră), aceasta era mult mai bine pregătită decât cei dinainte.

Astfel că „deceniul de aur” al diplomaţiei româneşti începe pe la mijlocul anilor ’60 şi se termină undeva prin 1978, după vizitele „la nivel înalt” în SUA şi Marea Britanie.

Odată cu Ion Gheorghe Maurer şi Corneliu Mănescu începe România să se exprime cu o voce proprie la nivel internaţional. Pare irealizabil chiar şi pentru aceste vremuri, când facem parte din grupul select al statelor Uniunii Europene ca un diplomat român să devină preşedinte al Adunării Generale al ONU – e vorba de Corneliu Mănesc - sau ca un prim-ministru român, Gheorghe Maurer, să fie primit de preşedintele SUA. Este adevărat că ţara noastră venea atunci în întâmpinarea politicii americane, fiind un glas singular în cadrul blocului comunist, singura ţară care se ridicase vehement împotriva invadării Cehoslovaciei de către trupele Pactului de la Varşovia ori care stabilea relaţii diplomatice cu RFG.

Bineînţeles, Orientul Mijlociu, locul predilect de înfruntare al celor doi adversari ai Războiului Rece, nu putea scăpa intereselor României, care se dorea un jucător global şi care înţelesese că putea juca o carte unică pendulând între cele două blocuri militare şi ideologice, obţinând finanţări, resurse, tehnologie şi contracte care să o transforme în partenerul necesar al unor ţări în curs de dezvoltare cu perspective. Intuiţia diplomaţilor români şi iscusinţa de a slaloma printre riscurile înfruntărilor regionale pentru a se impune ca un mediator înţelept şi a trage foloase din prietenia cu ambele tabere se va vădi cu prilejul Războiului de Şase Zile din 1967, când vom refuza să declarăm Israelul ca stat agresor, în ciuda presiunilor URSS – statele din Est vor condamna ferm Israelul şi îşi vor retrage ambasadorii. Siria, participantă la conflict şi, ulterior, înfrântă, va rupe relaţiile diplomatice cu Bucureştiul. Le va relua doi ani mai târziu, iar bătrânul al-Assad va deveni unul dintre partenerii constanţi din regiune.

Doar că personalităţi de talia celor doi pomeniţi mai sus nu erau pe placul rudimentarului cuplu Ceauşescu. Aşa că vor fi traşi pe linie moartă, iar în locul lor – şi al altor anonimi profesionişti fiindcă ar fi o eroare să credem că nivelul politicii externe româneşti din acea perioadă li se datora numai acestora – vor fi numiţi inşi fără coloană vertebrală, veşnic îndatoraţi pentru funcţiile primite, calaţi pe forma mentis a dictatorului. Evident, reţeta pentru dezastru. Care, din păcate, pentru noi, se va releva mai ales pe plan intern. Odată cu trecerea pe linie moartă a acestei generaţii de „oameni ai lui Dej” recrutarea cadrelor de frunte ale partidului şi statului se va realiza pe principiul ascultării şi executării indicaţiilor preţioase ale cuplului conducător, precum ministrul amintit mai sus, ceea ce va aduce o tristă regresie umană, profesională, dar, mai cu seamă, o prăbuşire a imaginii României în lume, a cărei voinţă devenise una cu aceea a cuplului conducător.

Cunoaştem slăbiciunile şi tarele lui Maurer ori Mănescu. Nu dorm să îi transformăm în modele. De altfel, este dificil chiar şi pentru un expert în consultanţă politică, darmite pentru un scriitor, să transforme un om politic într-un exemplu. Însă, personal, mi-aş dori asemenea profesionişti în societatea noastră de astăzi fiindcă multe din erorile lor nu ar fi fost permise de un sistem (aproape) democratic.

România, prietenul tuturor

În raporturile cu statele Orientului Mijlociu România a practicat politica medierii şi prieteniei cu ambele tabere implicate în conflict, adică arabii şi israelienii. Cum majoritatea statelor se poziţionau decisiv fie într-o tabără, fie în alta, Bucureştiul a putut să profite de această „duplicitate”, oficiile misiunilor diplomatice române fiind căutate de beligeranţi când era nevoie de mediere. Ca o reminiscenţă a ceea ce a însemnat România în Orientul Mijlociu poate fi amintit şi episodul predării de către Bashar al-Assad a Legiunii de Onoare franceze în semn de protest pentru politica Parisului de susţinere a rebelilor sirieni în mâinile ambasadorului român cu solicitarea de a o restitui emitentului.

Din păcate, intenţiile aparent înţelepte ale Bucureştiului nu erau făcute în interesul României, ci al liderului său, cu excepţia „deceniului de aur” de mai sus. Din păcate, Ceauşescu nu avea cunoştinţele şi nici capacitatea intelectuală de a gestiona eficient şi profitabil complicatele jocuri de putere din politica internaţională, fiind lipsit de viziune şi intuiţia cerută diplomaţilor. În schimb, susţinea o politică externă activă şi era dispus să investească în regiune sume mari şi know-how-ul firmelor româneşti mai mult pentru propriul orgoliu. Observând că prietenia interesată, evident, a mărimilor zilei putea fi exploatată pentru a obţine finanţări ieftine, dar şi în folos propriu, spre gâdilarea orgoliului său hipertrofiat, Ceauşescu învăţase de la Maurer şi Mănescu lecţia „bunului şi generosului mediator” care urmărea instaurarea păcii pe mapamond şi se opunea interferenţei puterilor străine în afacerile interne ale statelor mici şi mai puţin binecuvântate cu o economie puternică.

Prietenia dintre România şi Israel era una cu beneficii, statul nostru obţinând foloase financiare importante de pe urma evreilor români care doreau să îşi construiască viitorul într-un stat democrat – Eretz Israel – şi cărora li se permitea să părăsească „raiul socialist”.

După ce supărase lumea arabă prin poziţia sa din 1967, determinată şi de dorinţa liderilor noştri de a se arăta independenţii Cortinei de Fier, regimul de la Bucureşti a revenit la politica de apropiere faţă de lumea musulmană, cu gândul la pieţele de desfacere de aici şi la hidrocarburile ieftine, conştient fiind că o politică prea rebelă faţă de Moscova ar fi însemnat să devină „oaia neagră” a Estului şi îndepărtarea de principiile socialiste faţă de care liderii de la Bucureşti nu se vor dezice vreodată.

Astfel că delicata „problemă palestiniană” a devenit cheia de boltă a politicii româneşti în regiune.

După o donaţie în medicamente şi produse oferită refugiaţilor palestinieni prin mijlocirea ONU, în 1972 Ceauşescu se va întâlni pentru prima dată cu liderul Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei, Yasser Arafat. A fost punctul de început al unei amiciţii sincere, micul palestinian cu capul acoperit şi vestiţii ochelari de soare revenind în câteva rânduri în România de-a lungul anilor, aşa cum vom povesti mai departe.

Voievodul şi şahinşahul

După ce Gheorghe Maurer inaugurase în 1965 ambasada României la Teheran, în anul următor şahul a vizitat Bucureştiul. Astfel cum am povestit în capitolul dedicat Persiei, acesta urmărea industrializarea rapidă a ţării sale şi avea nevoie de utilaje, maşini, produse metalurgice şi chimice, dar şi de specialişti care să ofere consultanţa necesară agriculturii iraniene.

Au urmat vizite reciproce la cel mai înalt nivel pentru parafarea unor acorduri de cooperare, dar şi fiindcă şahul era nemulţumit că balanţa schimburilor avantaja în mod net România. Construită cu tehnologie şi ingineri români, la Tabriz va fi inaugurată o fabrică de tractoare. În nord, colaborarea româno-iraniană se concretiza într-o mare exploataţie de bumbac. Dar şi alte ferme beneficiau de agronomi şi zootehnicieni români în echipele de conducere.

Prăbuşirea regimului autoritar al şahului nu a fost un semnal de alarmă pentru Ceauşescu. Relaţiile au continuat cu ayatolahii. Să nu uităm că ultima vizită externă a dictatorului român s-a petrecut în decembrie 1989 în Iran, unde a obţinut de la preşedintele Akbar Haşemi Rafsanjani un contract de livrare de gaze şi ţiţei în schimbul grâului autohton.

Însă, câteva zile mai târziu, elicopterul dictatorului decola înspre Piteşti, în huiduielile demonstranţilor români care cereau libertate.

Hafez al-Assad, prietenul României

După hiatusul în raporturile româno-siriene datorat menţinerii raporturilor dintre ţara noastră şi Tel Aviv în timpul Războiului din 1967, acestea vor reintra în normalitate după accederea la putere a colonelului Hafez al-Assad şi a reorientării politicii noastre externe înspre cauza palestiniană. Dacă colonelul Ghadafi îi reproşa dictatorului român continuarea raporturilor cu Israelul în anii ’70, săvârşind chiar impoliteţea de a ţine în aer avionul delegaţiei române la una din vizitele în Libia, spre nemulţumirea Elenei Ceauşescu, afabilul Hafez a ştiut să treacă cu diplomaţie peste momentele în care poziţia internaţională a celor două state era divergentă.

În 1979, la inaugurarea rafinăriei de la Banias, unde au muncit peste 2.000 de lucrători români, de la şoferi de RABA şi până la proiectanţi, preşedintele al-Assad spunea, printre altele:

„Aş dori să mulţumesc profund preşedintelui Ceauşescu pentru preocuparea sa personală nu numai pentru realizarea acestui obiectiv, ci şi pentru felul în care se desfăşoară astăzi activitatea de colaborare dintre ţările noastre. Mulţumesc şi vreau să transmit salutul meu doamnei Elena Ceauşescu care participă, alături de preşedintele Nicolae Ceauşescu, la toate aceste eforturi şi activităţi.”

Într-adevăr, raporturile economice dintre cele două state erau extraordinare în anii ’70. Pe lângă rafinăria din oraşul menţionat, unde lucrările începuseră cu patru ani în urmă, în 1973 Romagrimex punea la punct proiectul de hidroamelioraţii pe o suprafaţă de 27.000 ha pentru fertilizarea Văii Eufratului. „Cartierul general” al specialiştilor români se găsea la Rakka, devenit mai târziu fieful Statului Islamic în Siria.

Iar cum acea perioadă era una în care şi Partidul Baas sirian îşi propusese modernizarea în forţă a economiei ţării, la fel ca România, principalele linii de colaborare au fost industria şi agricultura, acolo unde nevoia de progres era stringentă. Aşa că specialişti şi muncitori români au ridicat fabrica de ciment de la Sheik Said, lângă vechiul Alep. În portul Tartus, principala poartă economică siriană de pe redusa fâşie litorală siriană, era ridicată instalaţia de însilozare a fosfaţilor şi de încărcare în vapoare. La Homs erau puse bazele complexului pentru producerea de îngrăşăminte superfosfatice. Investiţii majore suportate de statul nostru a căror rentabilitate şi, mai ales, recuperare le vor prezenta în cea din urmă parte a acestei poveşti.

Doi ani mai târziu de la acel discurs, familia al-Assad vizita România, ocazie cu care era prezentată o declaraţie comună a celor doi şefi de stat. Textul aborda câteva dintre ţintele comune ale celor două state şi scopurile lor pe scena internaţională. Nimic spectaculos, însă nu ne putem abţine să nu redăm un paragraf care aminteşte de spiritul acelor ani şi tipicul limbaj de lemn comunist:

„Secretarul general al Partidului Comunist Român, preşedintele Republicii Socialiste România, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, şi secretarul general al Partidului Baas Arab Socialist, preşedintele Republicii Arabe Siriene, Hafez Al-Assad, şi-au exprimat deplina satisfacţie pentru rezultatele vizitei, pentru convorbirile pe cere le-au avut cu acest prilej şi înţelegerile la care s-a ajuns de comun acord. A fost, totodată, exprimată convingerea că această nouă întîlnire la cel mai inalt nivel româno-siriană reprezintă o importantă contribuţie şi dă un nou impuls extinderii relaţiilor prieteneşti şi colaborării dintre cele două ţări pe plan bilateral şi în viaţa internaţională, ceea ce corespunde pe deplin intereselor poporului român şi poporului sirian, cauzei păcii, securităţii şi colaborării în Europa, în Orientul Mijlociu şi în întreaga lume. ”

Bunele relaţii cu Siria au fost continuate de Ion Iliescu, mai ales că al-Assad a trecut de partea coaliţiei internaţionale care a eliberat Kuweitul de armata lui Sadam Hussein.

După 1990, România va deveni paradisul foştilor studenţi arabi ajunşi aici cu precădere în deceniul al nouălea. De obicei, de la comerţ la contrabandă nu e decât un pas mic care se face mai ales atunci când oamenii din instituţiile statului sunt mai preocupate să se îmbogăţească ilicit decât să îşi facă datoria.

Neliniştiţii palestinieni la Bucureşti

Chiar dacă România reuşea să jongleze printre interesele azi convergente, mâine divergente, ale ţărilor din Orientul Mijlociu, menţinând relaţii cordiale cu mai toată lumea şi evitând diplomatic situaţiile conflictuale, nu avea cum să fugă de partea întunecată a lumii arabe: terorismul.

Cum adăpostise în ultimul deceniu comunist jumătate de milion de studenţi veniţi din regiunea care face obiectul prezentei cărţi, era imposibil să evite importul unor elemente fundamentaliste şi să nu ajungă pe harta în care diferite organizaţii teroriste îşi jucau cărţile geopolitice.

Cu Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei România întreţinea relaţii diplomatice din 1974, iar cu alte organizaţii palestiniene mai puţin cunoscute marelui public nu îşi oficializase prietenia, deşi liderii lor vizitaseră Bucureştiul. Astfel că, în 1977, când un comando palestinian lua ostatici elevii şi profesorii unei şcoli israeliene din Maalot, solicitând în schimbul vieţii lor, eliberarea unor activişti palestinieni din temniţele Tel Avivului, trei tovarăşi ai acestora băteau la uşa legaţiei noastre din Damasc şi solicitau, în numele liderului lor, Nayef Hawatmeh, medierea crizei. Însă, pe când ambasadorul nostru încerca să convingă părţile să găsească o soluţie paşnică, trupele speciale israeliene luau cu asalt şcoala, ucideau teroriştii, însă, din păcate, în schimburile de focuri aveau să îşi piardă viaţa şi câţiva elevi.

Într-o notă informativă a CIA din 29/07/1985, declasificată în 1999, era prezentată situaţia din România: „activismul politic al studenţilor arabi care urmează cursurile universităţilor româneşti complică eforturile preşedintelui Ceauşescu de a menţine relaţii bune cu toate statele şi mişcările politice din Orientul Mijlociu şi poate prevesti activităţi ulterioare teroriste în România. Rivalităţile dintre arabi s-au materializat prin câteva incidente violente în ultimele luni în România şi credem că situaţia este propice pentru izbucniri ulterioare”

Aşa că nu trebuia să mire pe nimeni articolul apărut în data de 5 decembrie 1984 în The New York Times care începea astfel:

A top Jordanian diplomat was shot dead in Bucharest today as he was taking his child to school. The Palestinian terrorist group Black September took responsibility.

Ucigaşul a fost identificat rapid: era vorba de Ahmed Mohammad Al-Herş, în vârstă de 27 de ani, născut în teritoriiile palestiniene ocupate, posesor de paşaport iordanian şi student al Facultăţii de Construcţii.

A urmat un proces rapid a atacatorului care fusese reţinut, s-ar putea spune, „cu pistolul fumegând în mână”. Autorităţile române au refuzat cererea regelui Hussein al Iordaniei de a-l extrăda pe vinovat şi, pe data de 20 aprilie 1985 era pronunţată sentinţa capitală. Executarea lui Al-Herş nu va fi niciodată dusă la îndeplinire, iar după Revoluţie acesta va fi extrădat.

România, paradis arab

În anii dinainte Revoluţiei din decembrie 1989, studenţii arabi din marile oraşe ale ţării erau clienţii magazinelor Comturist fiindcă puteau plăti în valută. O parte dintre ei vindeau la preţuri piperate produsele luate de aici românilor pentru care ciocolata cu alune din Occident era aproape la fel de valoroasă precum aurul şi, cu siguranţă, mai rară. Dolarii pe care aceştia îi posedau le-au asigurat şi promovarea examenelor, mai ales la facultăţile de medicină. Bineînţeles, după atentatul pomenit mai sus, organele de Securitate au devenit mult mai atente şi au format o reţea de informatori din rândul acestora. În schimb, aceştia puteau să îşi vadă liniştiţi de mica, dar prospera, bişniţă.

Aşa că anul 1990 i-a găsit pe mulţi dintre ei cu o rezervă de valută şi cu o apetenţă deosebită pentru comerţ. Un deceniu mai târziu, puţin înainte de apariţia pe piaţă a noilor retaileri, multe din magazinele cartierelor timişorene erau deţinute de foşti studenţi din Orientul Mijlociu: al-Hassaina, al-Quds, al-Okab, Hollyland, sunt doar câteva dintre firmele de succes care încă prosperau după primii ani post-revoluţionari în care îi îmbogăţiseră pe patronii lor. Majoritatea s-au închis anii următori, comerţul civilizat practicat de marile lanţuri de supermarketuri atrăgând cumpărătorul român. Cei mai isteţi dintre ei şi-au valorificat diplomele în medicină şi s-au angajat în spitale.

Cunoscusem unul dintre „patronii de butic” tipici ai acelei perioade, un irakian înalt cu o mustaţă care îl făcea să semene cu Saddam Hussein. Era un tip molcom, căruia îi plăcea să povestească şi o făcea foarte bine în română. Venise aici în 1986 şi se înscrisese la medicină pe care o terminase cu chiu cu vai. Se căsătorise cu o româncă de care divorţase după câţiva ani şi cu care împărţea custodia fetei. Când îl cunoscusem, renunţase definitiv la cariera medicală fiindcă, spunea el, se făceau bani mult mai mulţi şi mult mai uşor din magazinul pe care îl avea într-o zonă istorică a oraşului şi din intermedieri diverse. Dar, mărturisea el trist, îi era ruşine să le spună alor săi cu ceea ce se ocupa aici, aşa că, în rarele ocazii în care ajungea la Bagdad, se prezenta drept medic internist.

„Tata spunea mereu că trebuie să avem o profesie respectabilă: doctor, avocat, profesor, inginer. La noi numai arabii au dughene şi se ocupă de comerţ. Am un prieten la Bucureşti care are un en gros de legume şi fructe, vinde şi cumpără câteva tiruri zilnic. Şi-a luat câteva apartamente pe lângă guvern. Dar, când se întoarce acasă, ai lui îi reproşează că şi-au pus speranţele în el, fratele mai mare, pentru a face carieră, nu buticăreală, cum spuneţi voi.”

Cei care fuseseră versatili în ultimii ani ai lui Ceauşescu şi se dovediseră colaboratori eficienţi ai Securităţii şi-au continuat activitatea la un nivel superior. Traficul de ţigări şi produse de lux era profitabil mai ales când se eluda plata accizelor şi a taxelor. Cu sprijinul foştilor ofiţeri de informaţii români, „studenţii lui Ceauşescu” au ajutat fabricile româneşti de armament să exporte produsele către state şi organizaţii din Orientul Mijlociu unde înfruntările armate nu contenesc vreodată.

Unul dintre „eroii” acestei perioade, un personaj simptomatic pentru modul în care se putea face avere în anii ’90 folosindu-te de amiciţiile din serviciile secrete, justiţie şi ANAF, a fost „Prinţul Banatului”, Zaher Iskandarani. Sirianul a condus ani la rând traficul cu ţigări din România, produsele contrafăcute ale fabricii sale de lângă Timişoara ajungând până în Irak, cu largul concurs interesat pecuniar al ofiţerilor din diferite instituţii ale statului. Conform estimărilor unor specialişti, cantitatea de ţigări manipulată de firmele sirianului putea asigura întregul consum intern pe un an de zile.

Până la urmă, prietenii săi din politică şi servicii l-au abandonat. A urmat o anchetă complicată care a dovedit că nu fusese doar colaborator al serviciilor secrete româneşti, ci şi al celor siriene. Deznodământul a fost la fel ca în cazul altor moguli politici sau ai afacerilor din primii ani de libertate: când a intervenit, cu chiu, cu vai, o condamnare mai serioasă, acesta era deja plecat din ţară.

România comunistă, investitor în Orient

Relaţiile diplomatice ale României cu statele regiunii au fost dublate de schimburi comerciale de ordinul zecilor de miliarde de dolari. Însă, alături de operaţiunile de import-export, România a fost şi un investitor semnificativ al regiunii. Multe dintre statele Orientului împărtăşeau aceeaşi propensiune pentru autoritarism ca şi România, iar câteva dintre ele ideologia socialistă. Astfel că aceste afinităţi au ajutat colaborările şi parteneriatele.

Pe de altă parte, capitalele de aici aveau nevoie de investiţii. Aşa cum povestisem despre Egipt, finanţările americane asigurau preţul cerealelor pentru multe milioane de cetăţeni săraci, iar barajul de la Aswan avea nevoie de finanţare străină şi, până la urmă, după ce Washingtonul şi-a dat seama că economia statului african nu ar fi putut să o ramburseze, Hruşciov şi-a descoperit generozitatea, evident, interesată geostrategic pe fondul rivalităţilor Războiului Rece. Dacă pentru exploatarea hidrocarburilor se găseau companii interesate în a investi aici – de fapt, fiind chiar o concurenţă între companiile aparţinând diferitelor state occidentale - nu aceeaşi apetenţă era întâlnită în industria grea sau agricultură. Companiile străine se temeau de naţionalizări, de schimbările dese de regim care puneau în primejdie stabilitatea şi posibilitatea de recuperare a investiţiilor, corupţie, atentate, mâna de lucru necalificată. De asemenea, nici guvernele de aici nu se arătau prea dornice să încheie acorduri de investiţii cu mari companii occidentale după ce de-abia ieşiseră din perioada colonială, iar resentimentele populaţiei erau încă adânci.

Probabil aţi fost surprinşi să citiţi că România fusese capabilă să construiască în Iran o uzină pentru producţia de tractoare sau în Siria o rafinărie. Dacă acum nu suntem în stare să construim autostrăzi, iar majoritatea coloşilor industriali am reuşit să îi demolăm şi să vindem la fier vechi componentele acestora, în anii ’70 şi ’80 am construit şosele în Irak, Libia sau Egipt, am edificat combinate chimice şi cartiere de locuinţe pentru libieni sau irakieni. Să nu uităm, totuşi, că lipsurile calitative ale produselor româneşti ori dezorganizarea economiei, datorată în mare parte şi promovării unor persoane a căror singură calitate era obedienţa, cum deja am subliniat, ori lipsa unor materii prime şi utilaje care nu puteau fi importate, au devenit evidente doar în ultimul deceniu al perioadei comuniste.

Necesitatea de valută a statului nostru putea fi satisfăcută prin aceste investiţii în care uzine ori exploatări agricole erau ridicate de către specialişti şi muncitori români, punând în operă subansamble realizate de fabrici româneşti, România urmând să îşi recupereze investiţiile ulterior, după ce acestea urmau să producă, în dolari americani.

Dar România avea mai multe posibilităţi de a-şi recupera investiţiile în zone de risc decât marile companii multinaţionale? Credem că nu, mai ales că guvernul de la Bucureşti nu avea mijloacele armate sau economice de a trezi spaima beneficiarilor acestora în caz de nerespectare a angajamentelor asumate.

Dincolo de nevoia de valută sau de obţinerea de hidrocarburi în schimbul unor investiţii sau vânzării unor utilaje cu valoare adăugată mai mare, România avea de câştigat din perspectivă geopolitică în cazul unor investiţii neprofitabile sau nerecuperabile?

Aceasta este o falsă dilemă fiindcă nu eram un stat care să poată influenţa jocurile geopolitice sau evenimentele internaţionale altfel decât prin a-şi oferi serviciile de mediator al diverselor situaţii conflictuale, cum am arătat deja. Stat mic şi nu mult mai dezvoltat decât unele din ţările regiunii, interesul României ar fi trebuit să fie strict economic. Numai că megalomania cuplului prezidenţial, care îşi vedea orgoliul gâdilat în vizitele de lucru sau recepţiile „la cel mai inalt nivel”, şi, în faza ultimă a comunismului românesc, nevoia de a compensa dezastrul intern cu imaginea de jucător în liga mare a geopoliticii din Africa şi Asia, de luptător pentru pace şi libertate, au determinat o politică externă necalibrată posibilităţilor reale şi intereselor statului român. Începând cu a doua parte a anilor ’70, politica internaţională devenise doar vehiculul necesar pentru imaginea unui dictator care se dorea în galeria personalităţilor istoriei mondiale.

Din Raportul privind creanţele României la 31 decembrie 2019 provenite din activitatea de export, cooperare economică internaţională şi alte acţiuni externe, derulate înainte de 31 decembrie 1989, realizat de către Ministerul Finanţelor vom afla că mai avem de recuperat creanţe de 658.579.463,61 dolari SUA pe relaţia devize convertibile, respectiv de 1.556.653.696,50 ruble transferabile. Dacă datoria în ruble este rezultată din raporturile cu tovarăşul Fidel Castro, de la ţările din regiunea de care ne ocupă noi avem de recuperat 404.728.062,92 dolari de la Irak, precum şi 45.568.327,63 dolari plus 22.930.147,992 dinari libieni de la Tripoli.

În ce priveşte Irakul, în 2005 România şi Irakul semnau un acord bilateral în urma solicitării Clubului de la Paris, organizaţia informală creată în 1956 de statele industrializate creditoare ale ţărilor în curs de dezvoltare, prin care ţara araba se obliga să plătească 20% din datoria totală de 2,5 miliarde, adică 500 milioane, la care se adaugă dobânzile de 477 milioane, în termen de 19 ani, din 2009 – 2028. La momentul respectiv, Ministerul finanţelor prezenta acest acord drept o mare realizare negocială a statului nostru!

Dacă situaţia economică şi politică din Irakul lui Saddam Hussein din perioada 1990 – 2003 justifica neplata datoriei, ne întrebăm cum de ajunsese dictatorul român, pe care unii dintre cei care îl asistaseră la negocierile cu ţările africane şi asiatice îl prezintă drept un negociator intransigent în ce priveşte recuperarea datoriei noastre la o expunere de 2,5 miliarde dolari în 1989, înaintea invadării Kuweitului?

În ce-l priveşte pe tovarăşul Moammar Ghaddafi, după căderea prietenului Ceauşescu, acesta a refuzat să îşi plătească datoria. În 2011, după ce criza datoriilor se estompa, dar se apropia Primăvara Arabă, Libia se lăuda cu cea mai mică datorie publică din lume, însă propunea părţii române să plătească semnificativa sumă de 7 milioane de dolari. Ghinionul nostru a fost că regimul colonelului s-a prăbuşit înainte ca negocierile să fie terminate, iar haosul a cuprins ulterior Libia.

Aceste creanţe figurează în evidenţele Ministerului Finanţelor, însă multe din debitele datorate de diverse state ale regiunii au trecut în evidenţele unor companii privatizate în anii ’90 sau în tenebroasele societăţi de import-export ale Securităţii, iar procentul de recuperare a lor nu mai este cunoscut.

Viselor de preamărire ale unui dictator megaloman le-au urmat planurile egoiste şi insignifiante ale celor care crescuseră la curtea sa. Doar că, spre deosebire de ţările Orientului Mijlociu, noi am avut şansa de a fi băgaţi aproape cu forţa la masa bogaţilor Europei.

Capitol din cartea în curs de pregătire De la Şeherezada la Osama bin Laden: istoria palpitantă a Orientului Mijlociu.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp