Sari la continut

Protecția datelor cu caracter personal

Din 25 mai Republica.ro aplică noua politică de protecție a datelor cu caracter personal și modificările propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 (GDPR). Prin continuarea navigării pe platforma noastră confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

Lăsat la cheremul dictatorilor locali, Orientul Mijlociu dă iarăşi în clocot

Protest la Beirut

Foto: Guliver/ Getty Images

În timp ce preşedintele Trump se lăuda cu uciderea liderului Statului Islamic, libanezii şi irakienii ieşeau în stradă pentru a protesta împotriva guvernelor naţionale, corupte şi incapabile să ofere generaţiei tinere speranţa unei vieţi normale. De această dată nu sunt manifestări publice de mica anvergură: dimpotrivă, cunoscătorii regiunii vorbesc despre preludiul unei noi “primăveri arabe”, deşi, de data aceasta, se pare că nu există puteri străine, occidentale, regionale sau ruseşti, care să îşi dorească căderea celor două guverne. Cel mult iranienii ar putea fi acuzaţi că nu se mulţumesc cu actualul statu quo din Liban şi că încearcă destabilizarea ţării prin intermediul Hezbollahului şiit.

În Beirut, nemulţumirile, deja cronice, faţă de o clasă politică coruptă şi incapabilă să scoată micul stat din marasmul economic, au luat o formă acută când guvernul a anunţat că doreşte să taxeze utilizarea unor aplicaţii sociale utilizate frecvent mai cu seamă de tinerii din aglomeraţiile urbane. După două săptămâni de proteste, primul ministru Saad Hariri şi-a prezentat demisia pe 29 octombrie, aceasta fiind prima măsură pe care o solicitau demonstranţii. Însă revendicările acestora nu se limitează la numirea unui alt guvern, ci este solicitată schimbarea modului în care este organizată şi funcţionează puterea de la Beirut, văzută drept coruptă de la dreapta la stânga eşichierului politic şi de la partidele creştine la cele afiliate Iranului. Trebuie menţionat că principalele funcţii în stat sunt împărţite între formaţiunile politice reprezentative pentru fiecare comunitate religioasă. Astfel, preşedintele este creştin maronit, primul-ministru musulman sunnit, iar preşedintele parlamentului musulman şiit. Această diviziune a principalelor demnităţi trebuie să prevină alte confruntări inter-religioase (amintirea apropiată a războaielor civile este puternică în conştiinţa colectivă locală), dar s-a transformat în premisa unor interminabile negocieri între aceste forţe pentru împărţirea funcţiilor şi accesului la fondurile publice.

Situaţia e mai gravă înspre răsărit, unde, la Bagdad, demonstraţiile care continuă de câteva săptămâni numără deja un număr impresionant de victime: unele surse vorbesc de 100 de morţi, în timp ce altele indică circa 250. Nemulţumirea populară are aceleaşi rădăcini ca în Liban: corupţia care defineşte întregul eşichier politic, nivelul de trai care nu oferă vreo perspectivă (deşi ţara este al doilea producător de petrol din cadrul OPEC) şi ingerinţele continue ale vecinilor săi în politica internă. La fel ca în Liban, miliţiile şiite care beneficiază de sprijinul Teheranului fac legea în ţară: un exemplu al dependenţei faţă de duşmanul din anii ’80, Iranul, este întâlnirea convocată de către generalul Qassem Soleimani, şeful forţelor al Quds, ramura Gardienilor Revoluţiei care se ocupă de activităţile militare din afara Iranului, cu înalţi oficiali de la Bagdad pentru a se asigura ca primul-ministru Abdel Abdul Mahdi, nu va demisiona.  

La fel ca în Iran, principalele demnităţi publice sunt împărţite pe criterii etnice: preşedintele este de etnie kurdă, primul-ministru – şiit, iar preşedintele parlamentului un musulman sunnit. Din păcate,, se pare că, în ceea ce priveşte modul de convivenţă, liderii celor trei facţiuni au găsit algoritmul câştigător: împărţirea banilor publici prietenilor şi aliaţilor, înspre deznădejdea şi însărăcirea votanţilor. Totuşi, Kurdistanul irakian, graţie rezervelor de petrol şi unei autonomii extinse, se află într-o situaţie mult mai bună comparativ cu sudul ţării.

În 2004, odată cu îndepărtarea dictatorului Saddam Hussein şi instaurarea “guvernoratului” american, datorită bogatelor rezerve de petrol, se părea că ţara va intra în rândul ţărilor democrate şi va reuşi să redevină o putere regională. Nu a fost deloc aşa, numeroasele confruntări între grupările stipendiate de Arabia Saudită şi Iran au luat deseori aspectul unor războaie civile, puterea centrală a fost mereu acuzată de corupţie, inclusiv în perioada de până în 2011, când forţele militare ale Statelor Unite s–au retras de aici, iar bogatele venituri rezultate din comercializarea petrolului au fost împărţite de un grup de politicieni şi militari.

A urmat ascensiunea Statului Islamic, în faţa căruia forţele militare ale Irakului s-au dovedit neputincioase. Unii dintre analiştii regiunii consideră că forţa acestuia nu se datora doar atragerii în rândurile sale a foştilor ofiţeri ai armatei lui Saddam Hussein, ci şi susţinerii financiare şi militare a Regatului Saudit, care a văzut în această organizzaţie sunnită contraponderea influenţei Iranului şiit în Irak. Înfrângerea acestuia nu a rezolvat problemele acestuia, ci a permis kurzilor din nord să se organizeze într-o regiune autonomă mereu în căutarea independenţei.

Considerat a fi fost cândva leagănul civilizaţiei, Irakul de astăzi este o ţară aproape eşuată. Dacă în oraşe viaţa este oarecum modernă, distrugerile provocate de nesfârşitele confruntări armate căilor de comunicaţie au transformat zonele rurale îndepărtate ale ţării în ţinuturi demne de începutul secolului XX, fără utilităţi, fără instituţii şi autorităţi publice, la cheremul diverşilor seniori ai războiului sau al unor lideri tribali. Agricultura, cândva înfloritoare, este acum una de subzistenţă, nemaiputând asigura necesarul bunurilor de primă necessitate. Costul importării acestora de-abia este acoperit de exporturile de petrol. Reformele sociale si economice necesare revitalizării statului au fost amânate mereu, şomajul afectând populaţia tânără din oraşe, în vreme ce, în zonele rurale, populaţia este privată de condiţii minimale.

În ciuda unei constituţii moderne şi a unor norme instituţionale care îl plasează la decenii în faţa vecinilor saudiţi, Irakul este exemplul eşecului de a transforma o ţară condusă vreme de jumătate de veac de autocraţi într-o democraţie funcţională. Neputinţa oficialilor occidentali trimişi aici de a înţelege raporturile complicate dintre diferitele confesiuni şi grupuri etnice, încredinţarea puterii unor lideri corupţi, lipsa unei culturi democratice a cetăţenilor, dar, mai ales, ingerinţele puterilor regionale, Arabia Saudită şi Iran, în desfăşurarea evenimentelor interne ale Irakului sunt cauzele acestui eşec. Probabil că, mai cu seamă acest ultim argument, survenit după retragerea americană din 2011, au decis prezentul irakian şi au ajuns să exaspereze populaţia irakiană de toate confesiunile şi din aproape toate etniile.

Constatăm că, după trădarea kurzilor sirieni în faţa Turciei, abandonarea Afganistanului pe mâna talibanilor oprită în ultima clipă, dar, oricum, ajuns într-o situaţie de haos aproape generalizat, Siria transformată în vasalul unui joint venture ruso-persan, Irakul este următoarea victimă a indiferenţei occidentale care pare a lăsa loc liber în întregul Orient Mijlociu jocurilor şi intereselor puterilor regionale, niciuna dintre ele democraţii sau campioni ai apărării drepturilor omului. Dacă pentru Statele Unite, aflate sub zodia izolaţionismului şi a admiraţiei preşedintelui său faţă de autoritarismul putinian, zona a devenit un adevărat coşmar, care înghite miliarde şi ucide mereu flaorea armatei americane, este greu de înţeleasă serenitatea cu care liderii europeni privesc regiunea, aflată, la sfârşitul Primului război mondial, sub influenţa lor completă, atât de apropiată de graniţele Uniunii Europene, magnetul care atrage dezmoşteniţii acestei regiuni. E vorba de emigranţi al căror număr se multiplică exponenţial imediat ce vreun stat eşuează ori conflictele locale se transformă în războaie civile. O indiferenţă care ne va costa ascensiunea suveranismului, xenofobiei şi, în cele din urmă, cedarea puterii unor lideri autoritari, aidoma celor care bântuie acum peste tot dincolo de Marea Neagră sau Mediterană.

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere


Îți recomandăm

articol audio
play icon mic icon Vlad Petreanu_

În 1990, după ce lucrase într-o fabrică, Vlad Petreanu s-a angajat la un ziar, unde avea un salariu echivalentul a aproape 90 de dolari. Banii îi ajungeau, spune el, să își cumpere un pachet de țigări - la vremea respectivă fuma - și o cola pe zi, „și abia mă descurcam să mănânc ceva”.

Citește mai mult

articol audio
play icon mic icon „La bani mărunți” cu Sergiu Manea, CEO BCR. Podcast amplificat de Republica

Sergiu Manea, care a preluat în urmă cu cinci ani conducerea celei mai mari bănci din România, a povestit că primul său salariu, o sumă echivalentă cu mai puțin de 80 de dolari, l-a primit în septembrie 1994. Se angajase înainte de terminarea facultății pe o poziție entry level, ca referent, la Banca Română pentru Dezvoltare, la Biroul de bănci corespondente, care azi se cheamă „financial institutions”.

Citește mai mult

Fetiță la laptop

Situația se poate schimba în orice moment și școli aflate acum în scenariul verde sau galben pot trece de pe o zi pe alta în scenariul roșu, dacă în cadrul lor vor fi confirmate 3 cazuri de Covid. (Foto: Guliver/ Getty Images)

Citește mai mult