Românii și frustrările mediocrității, în oglinda acestui 1 Decembrie

Foto: Inquam Photos / George Călin

„Am făcut o românească”  - Cu expresia aceasta mi-am dorit să încep text, când m-am gândit să-l scriu în urmă cu câteva săptămâni. Această expresie reflectă și reproduce un auto-stereotip social privind improvizația, ocolirea normei și soluția pragmatică de moment. „A face o românească” funcționează ca o oglindă a mentalității colective a societății noastre. Este vorba despre o poveste foarte scurtă, condensată într-o propoziție, pe care noi, românii, o spunem despre noi înșine.

„Să moară capra vecinului.”...

Mă aflu printre românii care consideră că această expresie poate fi privită ca un fel de „motto de țară”. Și aici nu e neapărat vorba despre o părere stric personală, pentru că, dacă ne uităm la diferite studii, vom vedea că lipsa de încredere între noi este ceva care ne definește.

Robert Putnam și colaboratorii săi au încercat să înțeleagă „Cum funcționează democrația” în Italia și au ajuns, foarte pe scurt, la concluzia că suntem prosperi din punct de vedere financiar dacă ne ajutăm reciproc, iar sărăcia apare atunci când îți pasă doar de tine, eventual și de familia ta.

Nu putem avea o societate prosperă dacă nu învățăm să ne pese, în mod pozitiv, desigur, de bunăstarea celor din jur.

În căutarea românului arhetipal

Exista, în urmă cu mulți ani, pe TVR 1, o emisiune numită „Mari români”, pentru că fiecare națiune, inclusiv a noastră, are oamenii ei măreți. Dar, peste tot, aceștia sunt excepții, nicidecum majoritari.

Dacă vrem să privim mai atent la identitatea noastră, vă propun să reflectăm, într-un mod lucid, la cum arată arhetipul românului, așa cum ni-l imaginăm fiecare dintre noi.

Este un experiment pe care l-am făcut și m-am gândit că ar trebui să fie cineva care se bucură de o anumită popularitate și care întruchipează mai multe calități specifice. Un personaj (sau mai multe), pe care să-l pot „traduce” în altă limbă, pentru altă cultură, ca să pot porni o discuție despre cum sunt românii.

Personajele la care am ajuns și care cred că întruchipează cât mai multe dintre aceste caracteristici – alese, atenție!, într-un mod subiectiv, fără nicio pretenție de obiectivitate și fără să se bazeze pe vreun studiu – sunt Radu Banciu și unul dintre mentorii săi, Florin Călinescu.

Radu Banciu

Nu este un intelectual (nu a publicat nimic de specialitate și nici măcar nu pare conștient de ceea ce înseamnă să publici un articol academic sau să scrii o carte după anumite norme și cu o anumită structură), nu este politolog, nu este eseist, nu este nici măcar jurnalist (nu culege știri și nu face anchete), ci un pamfletar și un moralist cinic, un judecător indignat al tuturor, pe care îl putem numi: performer al negației. În retorica sa folosește hiperbole, insultă constant, generalizează, își bârfește și imită în direct foști și actuali colegi de muncă.

Prin discursul său vrea să transmită faptul că România este un eșec, iar el este singurul om care spune adevărul. Publicul său pare a fi mai degrabă consumator de emoție decât de informație.

Având două emisiuni, fiecare de câte o oră, de luni până vineri, de câțiva ani deja, discursul său este foarte diluat. Rezultatul: nu poate pregăti nimic substanțial, repetă idei, reciclează teme, exagerează probleme minore. Retorica sa este mai degrabă una de cârciumă, prin tonul de: „știu eu mai bine cum stau lucrurile...”, are certitudini fără dovezi, face tranziții bruște de la trivial la pseudo-filosofie, inserează idei despre vacanțe (consideră că cunoștințele de geografie sunt cele mai importante pentru un om inteligent, doar pentru că este un domeniu pe care îl stăpânește mai bine decât altele), fotbal, bârfe, muzică și diluează intenționat conflicte, plus pseudo-demonstrații („v-am spus ieri/săptămâna trecută”).

El, practic, și-a construit imaginea publică în această logică a diluării continue. Iar, prin acest vorbit fără structură, „spontaneitatea” cu care îi place atât de mult să se laude devine anti-rațională, pentru că urăște argumentul, iar agresivitatea și dezamăgirea devin substituenții demonstrației.

Florin Călinescu

La rândul său nu este intelectual, nici jurnalist, nici analist, ci doar un entertainer/un performer. Dar, spre deosebire de Banciu, Călinescu este actor, unul care transformă opinia publică, de exemplu, în spectacol. Discursul său este unul moralizator, cu registru popular; folosește și el hiperbola, vulgarități în mod strategic, ironia cu tentă dramatică și schimbă uneori brusc tonul. Este și el un pamfletar, dar unul dramatic. Poziția lui pornește de la figura „omului simple care vă spune adevărul pe care nu-l auziți de la ăștia”. Folosește un anti-intelectualism în registru popular. Idealizează satul românesc, „românul de altă dată”. Se prezintă drept „Moșul satului” care vede tot, iar prin nostalgie își justifică retorica negativă despre prezent.

Nu se sprijină pe argumente, ci pe o narațiune emotivă. Folosește un stil diluat, „de cârciumă”, bazat pe generalizare și indignare continuă. Umple spațiul cu glume, amintiri fără miză, moralizări „de cârciumă”, monologuri despre nimic și povestiri fără finalitate. Orice subiect politic poate deveni o anecdotă: „dom`le pe vremea mea”, „știu eu cum sunt ăștia.” Ridiculizează specialiștii, instituțiile, chiar și știința și rigoarea; aproape totul ajunge să se rezume la „observația directă”.

Cinismul acesta generalizat, retorica „omului care știe cum stau lucrurile”, tendința spre ironie și bășcălie, preferința pentru explicații simple, stilul diluat „de cârciumă”, îi fac pe cei doi actori publici pe care i-am prezentat mai sus să întruchipeze, pentru mine, cele mai multe dintre caracteristicile românului arhetipal.

Din fericire, în societatea noastră circulă și proverbul: „Vorba multă, sărăcia omului.” Iar tocmai acest lucru îl întruchipează cei doi și cred că au fost și încă sunt foarte populari pentru că mulți dintre cei care îi ascultă îi consideră „de-ai noștri”. Se regăsesc în atitudinea lor față de România și de români.

Auto-critică obiectivă sau alintare?

Dacă încercăm să ne analizăm bazându-ne pe date reale și studii, s-ar putea să ajungem la concluzia că suntem pur și simplu... mediocri, atât ca țară, cât și noi, românii, în general, și cred că tocmai acest lucru este cel care ne deranjează foarte tare la noi înșine.

Potrivit datelor publicate de Eurostat pentru anul 2024, România se situează pe locul 18 din 27 de state membre ale Uniunii Europene după PIB pe cap de locuitor exprimat în standarde ale puterii de cumpărare (PPS), la egalitate cu Polonia și Estonia. Nivelul PIB/locuitor al României este cu aproximativ 21% sub media UE, ceea ce corespunde unui indice de circa 79% din media Uniunii. Dacă extindem comparația la nivel global, datele Băncii Mondiale și ale FMI arată că România înregistrează un PIB pe locuitor de aproximativ 47-49 de mii de dolari internaționali (PPP), ceea ce o clasează în jurul locului 40-45 în lume după acest indicator, din aproape 180 de economii analizate. România se află, așadar, sub media UE, dar în jumătatea superioară a distribuției globale a PIB-ului pe locuitor.

Dacă ne comparăm cu alte țări, Burundi, de exemplu, înregistrează 950 de dolari pe locuitor. Rusia are un PIB pe locuitor de aproximativ 41.700 de dolari, iar țările care au avut neșansa să-i fie vecine, precum Ucraina, Georgia și Belarus, înregistrează valori de 16.300, 25.000 și 30.000 de dolari. Iar Serbia, care se înțelege bine cu Rusia, are un PIB pe locuitor de 26.900 de dolari. România nu este, cel puțin deocamdată, nici vecină și nici prietenă cu Rusia și ar trebui să lucrăm în permanență la acest aspect. Poate că n-ar strica să ne bucurăm când vedem că există o țară care se luptă pentru suveranitatea ei, dar și pentru ca noi să nu ajungem vecini cu rușii. La asta se adaugă și moldovenii, care au votat destul de inteligent încât să ne ajute să păstrăm această distanță benefică.

Corupția la nivel mondial, în 180 de țări, este măsurată prin Corruption Perceptions Index (CPI), cu un scor de 0 (foarte corupt) la 100 (foarte curat). La nivel mondial, România se află, pentru datele din 2024, pe locul 65, cu un scor de 46 de puncte. În UE suntem la egalitate cu Malta, iar sub noi sunt creștinii ortodocși din Bulgaria, care au 43 de puncte, și Ungaria, condusă de prietenul lui Putin, cu 41. Apropo de Rusia, aceasta are 22 de puncte, Belarus 33, ar altă țară majoritar ortodoxă, Serbia, are 35.

Corupția și incompetența – oul sau găina?

Poate că a venit momentul să ne întrebăm dacă nu cumva și corupția este, de fapt, unul dintre rezultatele incompetenței. Ne place atât de mult să vorbim despre ce avem de făcut, despre ce nu e bine, uneori ne lamentăm de-a dreptul, ne alintăm spunându-ne că totul merge atât de prost, că politicienii sunt atât de nenorociți, că străinii sunt și ei răi și că am fi fost foarte departe dacă nu erau alții care să ne fure.

Unii ne-au furat în trecut, da. Ne-au furat chiar și atunci când am terminat războiul de partea lor, ne-au luat tezaurul.

Astăzi nu mai este cazul să ne plângem de străini, cel puțin nu de cei de la vest, pentru că uniunea din care facem parte ne ajută cu fonduri și numai, pentru a ne dezvolta. Ne-a oferit posibilitatea să călătorim pentru a studia și a munci acolo unde consideră fiecare dintre noi că îi este mai bine. Ne cere în schimb, să înțelegem că trebuie să ne respectăm între noi – să nu (ne) furăm – și să-i respectăm pe cei diferiți. Însă ne cere frumos acest lucru, nu ni-l impune.

Poate că este mai ușor să justificăm propria incompetență lamentându-ne. De stat ne plângem foarte mult, pe bună dreptate, în foarte multe cazuri. Avem mulți oameni incompetenți acolo, pe unii i-am pus chiar noi, i-am votat, iar acum o parte a electoratului crede că alții, și mai incompetenți, pot face statul mai bun.

Însă, dacă ar veni alți oameni în locul celor actuali, care să ia decizii bune și corecte în numele nostru și aplice așa cum trebuie legile, ar putea avea acei oameni încredere în noi? Nu simțiți și dvs. că relația noastră cu statul este la fel ca relațiile dintre noi, lipsită de încredere? Nu avem încredere în stat, dar statul poate avea încredere în noi? Poate avea statul încredere că nu mai facem evaziune fiscală, de exemplu, că nu mai falsificăm acte și că respectăm legile?

Nu avem încredere în stat pentru că nici statul nu are încredere în noi sau invers? Oul sau găina?

Oare milioanele de români care au plecat din țară au făcut-o doar din cauza corupției și/sau din cauza incompetenței din societatea noastră? Sau poate că au observat că, de fapt, corupția este doar o ramură a incompetenței?

Cei care ne bagă mâna în buzunar, într-un fel sau altul, o fac pentru n-au fost în stare de nimic mai bun? Există corupție pentru că suntem incompetenți sau invers? Din nou: oul sau găina?

Mediocritatea – realitatea care nu ne place.

Pe lângă motivele care țin GDP și CPI, noi nu am fost imperiu, nici cuceritori. Nu am avut conducători mari, decât în varianta protocronistă, ajutată de legionari și comuniști. De asemenea, prin filmele lui Sergiu Nicolaescu s-a creat acest curent pe care îl vedem astăzi alimentat și mai mult de către diferiți populiști și demagogi, mai ales cu ajutorul rețelelor de socializare.

Există o mitologizare a lui Vlad Țepeș, prin personajul Dracula, bazată, desigur, pe o carte și promovată prin filme, de care suntem mândri.

Au existat în istoria noastră intelectuali care au devenit apreciați la nivel mondial: Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Emil Cioran sau contemporanul nostru Mircea Cărtărescu (Mihai Eminescu și Ion Luca Caragiale nu prea contează în afara României); câțiva inventatori: Henry Coandă, Ana Aslan, Aurel Vlaicu, Ion Cantacuzino și Ștefan Odobleja, George Emil Palade; plus Constantin Brâncuși, Georges Enescu și Sergiu Celibidache. Câțiva sportivi de excepție: Nadia Comăneci, Ilie Năstase, Cristina Neagu, Simona Halep pentru puțin timp și acum David Popovici (Gheorghe Hagi nu a câștigat Balonul de Aur și nu a reușit să devină o legendă a cluburilor mari din Spania).

Însă faptul că avem lista aceasta, la care probabil mai putem adăuga câteva nume care mi-au scăpat, ar trebui să ne facă conștienți că sunt multe națiuni care au avut și au oameni excepționali, sau care au aproximativ la fel de mulți ca noi și, cel mai probabil, unele au mai puțini. Privind obiectiv, nu cred că (mai) putem să ne mințim singuri spunând că suntem altceva decât mediocri în privința numărului de oameni excepționali.

În ceea ce privește frumusețea României, cred că oricine a vizitat cel puțin cinci țări din Europa (eu am vizitat șapte) poate înțelege cu ușurință că, în ciuda faptului că avem multe locuri frumoase în țara noastră, nu avem nimic deosebit prin comparație cu altele. Fiecare țară are ceva specific, dar și aici suntem tot... mediocri.

Naționalismul și naționaliștii, în special politicienii care se folosesc de populism și demagogie, și pseudo-intelectualii vor să ne facă că credem că au existat mulți oameni incredibili în istoria noastră (au existat, da, dar la fel în multe alte locuri), că avem o istorie măreață (mituri protocroniste care nu se bazează pe surse reale) și că suntem speciali: „Sunt mândru că sunt român!”

Naționalismul este romantic: te mângâie duios pe cap, precum o mămică ce se comportă ca o cloșcă, te face să te relaxezi și îți slăbește voința atunci când îți spune că ești special prin simpla ta existență.

În schimb, patriotismul este lucid, sincer, te ajută să vezi lucrurile așa cum sunt și să vrei să le faci să fie mai bune. Nu sunt special pentru că sunt român, dar România poate să fie mai bună pentru ceea ce fac eu. Fiind român, orice succes al meu se poate înregistra și în contul țării. Sacrificiile pe care le fac zi de zi, fiind tot mai bun, mai priceput în domeniul meu și mai bun cu cei din jur, pot face ca eticheta aceasta de „român”, cu care m-am născut, se însemne ceva mai mult decât înseamnă astăzi în lume.

Sunt de acord cu Yuval Noah Harari, care a popularizat ideea conform căreia națiunea este o poveste care ne aduce împreună, este acel ceva pe care îl avem în comun. Dar, așa cum știm, „Minciuna are picioare scurte.”, iar povestea noastră, ca să devină, la un moment dat, una de succes, nu doar una mediocră, trebuie să se bazeze pe multe povești reale, ale unor patrioți care să facă eforturi cu adevărat mari și importante pentru această etichetă de „român” cu care ne-am născut și pe care o vom purta majoritatea până la moarte, indiferent dacă rămânem sau plecăm din țară.

La mulți ani, România! La mulți ani, români!

Vă doresc să aveți puterea de a face povestea asta a noastră cât mai măreață, ca să poată scrie alții peste câteva secole că suntem mai mult decât... mediocri.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp