sursa foto: Profimedia
Ultimele luni în România au fost marcate de o succesiune de evenimente care par desprinse dintr-o cronică a dezumanizării. Titlurile din presă au adus în fața publicului realități greu de digerat: de la cazuri de violență extremă între elevi, care au culminat cu pierderi de vieți omenești, până la o explozie a fenomenului de femicid, cu zeci de victime înregistrate doar în decursul anului 2025. Această spirală a cruzimii s-a extins și asupra celor mai vulnerabile ființe. Animalele din adăposturi au devenit ținta unor acte de tortură gratuite, transformate uneori în spectacole morbide pe rețelele de socializare. Conform datelor organizației Salvați Copiii, numărul sesizărilor de abuz și exploatare a minorilor a atins niveluri record în 2025, dublându-se față de anul precedent. Acest lucru indică o presiune imensă asupra fundamentului moral al societății noastre.
Cum ne raportăm la educația emoțională?
Rădăcinile acestei violențe se hrănesc dintr-un teren fertilizat de carențe structurale profunde. Școala românească, deși ar trebui să fie primul spațiu de siguranță, a devenit un loc al performanței mecanice, unde succesul se măsoară în note, nu în caractere. Absența educației emoționale lasă copiii fără cuvinte pentru a-și exprima frustrarea, frica sau nevoia de apartenență, transformând aceste stări în pumni sau în agresiuni online. Mai mult, cultura noastră păstrează încă reflexe nocive, precum normalizarea pedepsei fizice sau acceptarea controlului posesiv în relații, resturi ale unui patriarhat brutal care vede vulnerabilitatea ca pe un defect ce trebuie eliminat prin forță.
Critica sistemului actual este inevitabilă: trăim într-un stat care reacționează abia după ce tragedia s-a produs, preferând birocrația în locul prevenției. Instituțiile par de multe ori paralizate într-un limbaj de lemn, oferind cifre și statistici acolo unde este nevoie de empatie și acțiune coordonată. Biserica, o altă instituție de bază, se concentrează adesea pe dogma vinovăției și a păcatului. Aceasta ignoră nevoia de validare a suferinței umane reale, ceea ce poate duce la o reprimare a emoțiilor care, în final, erup violent. Această deconectare instituțională creează un sentiment de abandon social, în care individul simte că doar prin agresivitate își poate face simțită prezența sau puterea.
Din punct de vedere psihologic, aceste manifestări sunt simptome clare ale analfabetismului emoțional. Când un tânăr recurge la violență extremă sau un adult torturează un animal, asistăm la o disociere profundă; persoana respectivă nu mai are capacitatea de a rezona cu durerea celuilalt, pentru că nici propria durere nu a fost vreodată numită sau procesată. Emoțiile ignorate devin „zgomot alb” care bruiază judecata, iar plăcerea de a chinui este, în esență, o încercare patologică de a recăpăta controlul într-o viață percepută ca fiind golită de sens sau valoare.
Soluțiile practice nu trebuie să fie complicate, dar necesită o schimbare radicală de paradigmă. Este imperativ ca alfabetizarea emoțională să devină o materie de bază în curriculumul școlar, nu doar o notă de subsol la consiliere. Avem nevoie de programe de sprijin pentru părinți, care să deconstruiască mitul că „bătaia e ruptă din rai”, și de o lege care să recunoască femicidul ca o categorie distinctă de crimă, pentru a oferi protecție reală victimelor. La nivel comunitar, promovarea voluntariatului în adăposturile de animale poate cultiva empatia încă de la vârste fragede. Numai învățând să numim ceea ce simțim vom putea opri transformarea tăcerii noastre în strigăte de durere ale celor din jur.
Dincolo de intervențiile sistemice, pilonul central al schimbării rămâne înțelegerea profundă a ceea ce înseamnă, de fapt, alfabetizarea emoțională. Aceasta nu este o simplă acumulare de termeni psihologici, ci procesul prin care învățăm să decodificăm limbajul interior, transformând trăirile brute în informații utile. Ea presupune trei etape esențiale: capacitatea de a pune un nume precis stării resimțite; înțelegerea mesajului pe care acea emoție îl transmite despre nevoile noastre neîmplinite; și, în final, puterea de a alege o reacție conștientă în locul unui impuls automat. Este trecerea de la starea de victimă a propriilor nervi la cea de observator echilibrat al propriei minți.
Check-in emoțional, un exercițiu banal, care însă poate antrena creierul în lupta cu stresul
Modalitățile de „predare” a acestor competențe sunt, în esență, exerciții de prezență și curiozitate. O metodă simplă și eficientă, care poate fi aplicată zilnic în familie sau la școală, este „Check-in-ul Emoțional”. Acesta presupune ca, înainte de a începe orice activitate, participanții să identifice unde simt emoția în corp (de exemplu, o strângere în piept sau un nod în gât) și să îi atribuie o culoare sau o intensitate. Acest exercițiu aparent banal antrenează creierul să nu mai ignore semnalele timpurii ale stresului, prevenind exploziile de furie care apar atunci când tensiunea devine insuportabilă.
Mood Meter sau cum să arăți copiilor că nicio emoție nu este „greșită”
Un exemplu de succes internațional este metoda „RULER”, dezvoltată de Centrul pentru Inteligență Emoțională de la Yale și implementată pe scară largă în Statele Unite și în țări din Europa de Vest. Aceasta folosește un instrument vizual numit „Mood Meter” (Metrul Stărilor), un grafic pe două axe care clasifică emoțiile în funcție de energie și plăcere. Copiii învață că nicio emoție nu este „greșită”, ci doar plasată diferit pe grafic. Această abordare elimină stigmatizarea tristeții sau a furiei și oferă strategii specifice pentru a trece dintr-un cadran în altul (de exemplu, cum să treci de la furie la calm prin tehnici de respirație). Rezultatele în școlile unde s-a aplicat acest program au arătat o scădere drastică a actelor de bullying și o îmbunătățire semnificativă a performanței academice, demonstrând că un copil care se simte înțeles este un copil care poate învăța și respecta.
Prin astfel de instrumente, alfabetizarea emoțională încetează să mai fie un concept abstract și devine o igienă mentală obligatorie. Într-o societate care învață să își rostească durerile, pumnii încep să se desfacă, iar empatia devine, în sfârșit, limbajul comun.
Articol apărut inițial pe Urmele.ro
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Societatea a creat niște snowflakes prin metoda de soft parenting și acum adulții crescuți așa sunt analfabeți emoționali pentru ca au fost mega protejați. Orice doar sa nu se accepte ideea ca soft parenting e un epic fail
Dar istoric vorbind religia a controlat foarte mult ca oamenii să nu se omoare Intre ei
Pe vremea copilăriei mele (se întâmpla în anii '70 ai secolului XX!) nici vorbă de religie în școli. Făceam 10 minute de „înviorare” înainte de începerea cursurilor și la începutul „orarului” cântam în poziție de drepți imnul Republicii Socialiste România (se numea „trei culori cunosc pe lume”) cu ochii pe tabloul agățat pe perete, din care ne privea zâmbitor „cel mai iubit fiu al poporului”…
Cei 120 de copii, câți frecventau în acele vremuri școala din sat, erau „instruiți” în biserică de preotul paroh în fiecare sâmbătă, vreme de două ore. Se făcea prezența și erai fiul ploii dacă absentai. Numa’ eu știu câte palme am luat peste ceafă de la mama fiindcă, fix la ora la care începea educația religioasă de la biserică, se „dădea” la televizor Stan și Bran, ceea ce pentru un copil din acele vremuri era mult mai interesant decât vechiul și noul testament…
Ca să nu mă lungesc prea mult, vă adresez o întrebare: ce ar fi atât de rău dacă am respecta cu toții cele 10 porunci? Ne-am mai da în cap unii altora crezând că avem dreptul ăsta? Sunt, de fapt, două întrebări…
E musai să menționez că sunt un „catolic” ce intră în biserică doar când e vorba despre un botez, o nuntă sau o înmormântare…