
Justiția din România pentru care câteva zeci de mii de naivi au stat luni de zile în stradă să o apere înseamnă și judecătorul de la Ploiești. Pentru unii “un judecător curajos” și “un erou”, pentru alții un “georgist vopsit” sau un “habarnist care nu cunoaște legile şi Constituția”, judecătorul de la Ploiești și-a jucat rolul lui mic în marea nebunie pe care o trăim de câteva luni.
Decizia lui nu avea cum să aducă “turul doi înapoi”, de altfel actul lui kamikaze nici nu avea un scop juridic, ci unul politic și electoral. Dacă privim lucrurile așa, misiunea lui a fost un mega-succes: i-a trezit pe georgiști la o nouă conștiință și i-a mobilizat pentru asaltul final.
Iar, după cum ne-a spus însuși Călin Georgescu în ultimul său cuvânt către popor “Misiunea mea a fost îndeplinită”, nu mă îndoiesc că noi “eroi cu o misiune” nu vor înceta să apară până când vor face această democrație una cu pământul.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Rapsodii de toamnă...
Cititorilor ce nu au auzit încă de George Topîrceanu le recomand să dea un „search” pe Google. „Rapsodiile” scrise de el sunt excelente, findcă au și ritm și rimă. Deși eu am doar bere, încerc să rezum ce a vrut să spună Topîrceanu...
I.
„Boarea” ce trecu’ ast’ –vară
Peste capul miiilor
De români, ce încasară
Bastonul jandarmilor
Nu-i o șoaptă. E-uraganul
Care spulberă cuvântul
Ce-are timp, până la anul,
Să își caute mormântul...
II.
Nu doar unul, ci armate
De jandarmi cu săbiile
Ies în drum pentru a bate
Lăstunii și vrăbiile...
„Broscoii”, în loc să tacă
Sus, în vârf de trestie,
Se apucă legi să facă...
Ca să vezi ce chestie!
III.
Românii-n păreri se-agită.
E imensă falia
Dintre adevăr și mită...
Plecăm în Italia!
Și-i lăsăm să cânte-n șagă
(Farmec dând regretelor)
Ce-au cântat o viață-ntreagă:
„Cum să facem, fetelor,
Când mai sunt pe-aicia greieri
Care cântă din chitară
Cum că ne-am tâmpit la creieri
Și ne batem joc de țară?”
„Uf, ce lume, soro dragă!”
I-auzi tu, ne fac ei curve
După ce am luat șpagă
Și am „investit” în urbe?
IV.
Buruienile (tocmite
În „vremi” democratice)
Se vorbiră pe șoptite
Să legifereze-orice.
Fiindcă nu știe ce spune
Doamna „măsălariță”
Tot „poporul” îi propune
Să rămână stariță…
Nu contează dacă-n vie
Sunt și guri mai slobode;
Important este că mie
Îmi place de lobode!
V.
Dar subit, sus pe coline,
Crește agitația
Iar „poporul” parcă-și ține
Și el respirația.
Se-aud știri contradictorii,
Se ascultă veștile…
Ce e? Ce? Conducătorii
Și-au gătat poveștile?...
S-a ivit pe culme Toamna,
Zâna trecătorilor.
Spaima hoților și Doamna
Etern muritorilor…
P.S.: L-am citit pe Topîrceanu cu multă vreme în urmă, dar abia acum i-am înțeles rimele… Recomand citirea acestei „rapsodii”! Nu strică deloc să citiți cu mai multă atenție și scrisoarea întâi a lui Eminescu…
Vă invidiez pentru talent..
Fără nicio legătură cu drepturile universale ale pământenilor și cu rândurile de mai jos, scriu acest comentariu. Nu de alta, dar e păcat ca muritorii ca mine să se culce neînțeleși...
Puterea puterii...
După ce ne copulează
Din toate pozițiile
Acum ne și avortează
Gândul și părerile...
Cică este dreptul lor
Să facă cu noi ce vor
Și că mama proștilor
Are dreptul la omor...
Nu cumva să spui ce vrei
În trecerea ta prin lume
Că instant vin niște „zei”
Să-ți spună că zici doar glume.
Poți spune în gura mare
Doar vorbe de aprobare...
De-ndrăznești să cârcotești
Sigur fiul ploii ești...
Pân-la urmă ce contează
Când spui ce pe limbă-ți vine?
Tu zici ce crezi că e bine
Și nimeni nu comentează...
Scufița Roșie-n șanț, mahmură încă după petrecerea nebună de la casa piticilor. O vacă blândă o vede și gândindu-se că i-ar prinde bine un pic de lapte bun și proaspat, se apropie cu ugerul și-o îndeamnă să sugă.
Scufița Roșie deschide pe jumătate ochii, vede ugerul și zice:
– OK băieți, da' pe rand…
Pui de zmei...
-Cântă Corul Armatei, după versurile lui Ioan Nenițescu-
Borfași au fost și hoți sunt încă
Și-or fi în neamul românesc
Căci pe ce pun ei mâna stângă
Imediat și șterpelesc.
E viața noastră chinuită
De doi bărbați cu brațe mari
Și cu dorința ne-mblânzită
De-ași umple contul cu dolari.
Unu-i Costică cel slugarnic
Iar celălalt Liviu cel drept;
Pentru averea lor, amarnic,
Au luat justiția de piept.
Și din așa borfași de seamă
Se nasc în veci doar dictatori
Ce nu au tată, nu au mamă
Și nici trecut de turnători.
Au fost aleși și-or să mai fie
Că nu-s românii-atât de răi
Ca să nu-i lase la hoție
Din banii mei, ai lui și-ai tăi...
Pui de lei - Corul Armatei
Eroi au fost, eroi sunt încă
Şi-or fi în neamul românesc!
Căci rupţi sunt ca din tare stâncă
Românii orişiunde cresc.
E viţa noastră făurită
De doi bărbaţi cu braţe tari
Şi cu voinţa oţelită,
Cu minţi deştepte, inimi mari.
Şi unu-i Decebal cel harnic
Iar celălalt Traian cel drept
Ei, pentru vatra lor amarnic
Au dat cu-atâţia duşmani piept.
Şi din aşa părinţi de seamă
În veci s-or naşte luptători,
Ce pentru patria lor mamă
Vor sta ca vrednici urmatori,
Au fost eroi, şi-or să mai fie,
Ce-or frânge duşmanii cei răi,
Din coasta Daciei şi-a Romei
În veci s-or naşte pui de lei.
Se-ntâlneşte iepuraşul cu lupul.
Și iepuraşul căra o ditamai plasma, de ultimă generaţie.
– Da' de unde ai tu, mă iepuraşule, plasma asta ? Că erai lefter !
– Păi, am fost la vulpe.
– Şi ?
– M-a invitat la o cafea, după care s-a dezbrăcat şi-a zis :
- "Ia tot ce e mai bun de la mine".
– Şi ?
– Şi am luat plasma !
Prostia…
-o scurtă snoavă despre inocența românilor-
A fost odată ca niciodată o republică socialistă, instaurată cu ajutorul tancurilor fratelui mai mare de la Răsărit. O republică în care toți cetățenii aveau dreptul să muncească în tăcere și să aplaude din toată inima neprețuitele indicații ale mărețului conducător.
Și, tocmai când cetățenii erau nespus de „mulțumiți”, se găsiră niște golani de pe la Timișoara să se revolte că, auzi la ei, vor libertate. În foarte scurtă vreme sloganul „azi în Timișoara, mâine-n toată țara” a devenit hit. Aproape instantaneu, unii și-au tras pulovărul pe spate, s-au dezis de trecut și au preluat conducerea „turmei” călcând pe cadavre.
„Libertatea” a devenit subit o chestie palpabilă. Ca prin minune, magazinele ce făceau „striptiz” în vremurile pline de glorie ale construirii societății socialiste multilateral dezvoltate s-au „îmbrăcat” cu banane și portocale. Iar românii au votat, fără să știe de ce, cu Iliescu. Ce zâmbet frumos avea atunci…
După 4 ani românii s-au prins că zâmbetul iliescian e mincinos și au ales în consecință. Nu aveau de unde să știe că un profesor geolog poate fi învins de sistem așa că, la schimbarea mileniilor, au votat din nou rânjetul lui nea Ion, fiindcă alternativa se numea Vadim Tudor.
Apoi a intrat în scenă președintele jucător. Unii zic că a fost bine, alții spun că a fost rău. Eu zic că a fost mai bine decât să ne „prezidențieze” Geoană sau Năstase. Sau mai puțin rău, luați-o cum vreți .
Și uite-așa trecu mai bine de un sfert de secol și ne procopsirăm cu un președinte tăcut (ce abia scoate două vorbe atunci când ar trebui să „tune și să fulgere”) și cu un baron PSD (la Dragnea mă gândeam) ce crede că România e moșia lui.
Cine e prostul în povestea asta? Românul inocent sau politicianul uns cu toate alifiile?
Eu am identificat un singur prost: pe mine însumi! Deștepții sunt ceilalți, fiindcă se complac cu starea de fapt...
Calul galopa prin pădure, cu ochii după smocuri de iarba verde și grasă.
Și cum era el neatent, deodată se trezește încolțit de-un lup hulpav.
– Lupule, iartă-mă te rog de data asta, că am un mesaj important pentru administrația locală. Toată lumea se va bucura, chiar și tu !
– Și unde-i mesajul ăla ?
– Uite, e scris acolo pe copita piciorului drept din spate.
Și cum se-apleacă lupul, calul îi și trage o copită zdravană, de leșină.
Iar calul o ia vesel la sănătoasa, fericit c-a scăpat.
După vreo două ore își revine și lupul, scuturându-și capul umflat și zice :
– Așa-mi trebuie ! De ce dracu mă prefac, când eu nici nu știu să citesc !?
(niște gânduri scrise în urmă cu vreo 6 ani la o beție totală!)
Politică…
Motto: Nu contează cât de lung ai părul
Conteză doar cât de frumos zâmbești...
Am îmbătrânit crezând că alegerea îmi aparține, dar m-am înșelat. De fiecare dată când am avut de ales au existat alții, mai mulți desigur, care s-au dovedit majoritari. M-am convins că „democrația” asta originală nu are nimic în comun cu valorile în care am crezut de când mă știu.
Naiv de felul meu, am crezut că onoarea și cinstea sunt piatra de temelie a unei societăți sănătoase. Că munca pe bune aduce bunăstarea cea mult dorită de toți. M-am înșelat. Trăim într-o rânduială în care minciuna prosperă, o lume în care cei merituoși nu au ce căuta. O lume cucerită de impostori...
Iar nouă, furnicilor, nu ne rămâne altceva de făcut decât să cărăm proviziile în cămara mai marilor zilei. În mod absolut „democratic”, desigur...
Despre ce „capitalism” vorbim, prieteni, când social-democrații și liberalii au bătut palma ca să construiască „democrația” în care trăim? Vedeți-vă de treabă, domnilor, că nimeni nu vă scoate din rahatul în care înotați.
Și toată chestia asta se numește politică...
Cică o familie de viermi trăia într-un căcat mare și mirositor.
Și micul vierme o întreabă pe mă-sa:
– Mamă, noi n-am putea trăi într-un măr ?
– Ba da, fiule, am putea trăi într-un măr.
– Mamă, noi n-am putea trăi într-o banană ?
– Ba da, fiule, am putea trăi și-ntr-o banană.
– Atunci mamă, de ce trăim într-un căcat ?!
– Pentru că suntem patrioţi şi asta e ţara noastră, fiule..
Alegeri inspirate vă urez, domnule Francisc.
Vorba lu' Nichita, domnule autor: „frunză verde de albastru/ mă doare un cal măiastru”...
Tre' să fii tare greu de cap ca să nu pricepi că toate vorbele „expuse” pe taraba din târg cu „ocazia” alegerilor sunt goale de conținut. „Lupta” nu e pentru democrație, ci pentru păstrarea privilegiilor aduse de putere.
Cum să cred că (în numele „stabilității politice”, desigur!) alianța dintre PSD și PNL ne va scoate din rahatul în care ne-a băgat când se prezintă în fața alegătorilor cu un candidat reșapat? Ar trebui să vă întrebați și dumneavoastră de ce „anularea anulării” se întâmplă cu o săptămână înainte de vot...
Chestia cu „votul util” mi se pare inutilă în acest moment al alegerii, când trântorii au pus stăpânire definitivă pe stup. Îi găsești peste tot, începând cu cea mai mică primărie din țară și terminând cu cele mai înalte instituții ale statului. Statul sunt ei, ca să-l parafrazez pe regele Ludovic. Îi doare-n pai'șpe de năzuințele cetățenilor...
Durerea mea e că alternativa se numește Simion, băiatul ăsta „popular” ce construiește ieftin case pentru toți și e mai „suveranist” decât toți patrioții României din ultimul veac. Da' ce știu eu despre durere?
Gloabele de altădată au mâncat jăratic și au devenit armăsarii ce-și tropotesc copitele pe alegerile noastre. Greșesc dacă cred că e vremea să nu mai credem în „caii verzi de pe pereți” pe care ni-i tot propun pretendenții la scaunul prezidențial?
Nu mai lungesc inutil comentariul. E sâmbătă seara și încerc să fiu liber. Mă ajută câteva beri...
Scurtul dumneavoastră comentariu m-a făcut să răsfoiesc notițe vechi. Iată ce am găsit:
NOAPTEA E SPRE DIMINEAŢĂ…
Noaptea e spre dimineaţă
(Nopţi se duc… Zilele zboară…)
Trece trenul numit viaţă
Și doar eu rămân în gară
Cu valiza lângă mine
Plină cu nădejdi deşarte…
Numai trenul meu nu vine…
Trenul meu e tot departe…
Aştept făr-să-mi aflu vină
Că mereu am aşteptat…
Trenul meu nu vrea să vină,
Trenul meu a deraiat…
Noaptea e spre dimineaţă
Şi mă-ntreb ( a câta oară?)
De ce-n trenul numit viaţă
Unii vin, alţii coboară ?...
Numai eu rămân în gară…
SPERANŢĂ…
-în prag de alegeri-
Nici doine nu mai plâng
Nici nu mai râde hora
Ci-s doar minciuni ce frâng
Nădejdea tuturora…
Căci de la mic la mare
Şi pân-la preşedinte-s
Minciuni în Niagare
Hoţie – cât cuprinde…
Cât timp fărădelegea
Se plimbă-n ţară-n voie
Nevoie-avem de Ţepeş
De adevăr - nevoie…
Dar, de va fi să fie,
Nu e departe ora
Când doinele vor plânge
Şi râde-va iar hora…
NEDEFINIRE…
M-aş culca, da-i prea târziu
M-aş trezi, da-i prea devreme…
Aş visa, dar nu mai ştiu
De mai am în viaţă vreme.
M-aş duce, dar nu am unde,
Aş veni, de un‘- să vin?
Aş uita, sau m-aş ascunde
De al sărăciei chin.
Aş zbura, dar nu ştiu cum…
Aş cădea de nu m-aş teme…
M-aş trezi, da-i prea târziu…
M-aş culca, da-i prea devreme…
AUTOPORTRET
Sătul de minciuni şi confuzii
Eu sunt visătorul. Bolnavul
Rob al ţigării şi sclavul
Eternelor mele iluzii…
În veci perdantul în toate
Ce crede şi speră în van
Să-ajungă curat la liman,
Să iasă integru din noapte
Clădind din nimic şi tăcere
Speranţe cu aripi de ceară…
De-i zi, de e noapte, de-i seară
Sunt robul iluziilor mele…
Rimele de mai sus sunt „împerecheate” în anii '90. Ce tânăr eram atunci...
Sărind peste timp, constat că am rămas la fel de nemulțumit de „orânduirea” în care am îmbătrânit, c-așa-i în „democrație”: ce naiba vor niște neica nimeni ca mine când toată lumea e fericită?
Înnobilate de suferință și militante pentru că vă pasă.
Mă-ndoiesc că vreunul din candidații la fotoliul ăla de la Cotroceni, ar roși citindu-le, dar ar trebui să o facă. La fel și cei care manipulează cu cinism o lume dezorientată și suferindă. Nu ne rămâne decât să doinim..
Speranța însă nu ne-o poate lua nimeni. Parcă se-aude și trenul nostru..
Altfel, în vremuri normale, ar trebui poate să fiți în manualele de literatură și subiect de dat la Bac. Dar cine mai citește azi versuri ?
Ne-a luat tiktokul mințile, iar democrația noastră e din ce în ce mai originală.
N-o mai iau iarăși de la Platon, dar cred că fără civilzație nu merge. Degeaba schimb lenjeria dacă nu fac un duș ceva, înainte..
La parterul blocului meu funcționează o cârciumă zoioasă, cu mușterii pe măsură. În fiecare dimineață când deschid fereastra mea de la etaj, cu speranța (în van..) că va intra ceva aer proaspăt, băieții sunt deja instalați, unii dintre ei chiar terminați, judecînd după vociferări..
Și mă gândesc la frumusețea democrației, în care votul fiecărui individ, fie el primul om din stat, fie ultimul bețiv, e la fel de important și relevant.. Un om, un vot..
În manualele de literatură nu încap „poeții” bețivi ca mine. Când nici la cârciuma din sat nu am dever, ce pretenții să mai am de la generațiile tinere?
Ce frumoasă ar fi „democrația” dacă am reuși să discutăm civilizat pe subiecte fierbinți. Să deschidem fereastra cu nădejdea că aerul proaspăt ne va revigora părerile. Să ne contrazicem fără ură în păreri, să respectăm credința celorlalți...
Eu nu mă mai opun. Dacă românii îl vor pe Simion (sau pe Antonescu) președinte, așa să fie. Rezerva e Ponta, micul Titulescu ce așteaptă încă să crească mai mare.
Pe cojocari și pe zugravi îi sfătuiesc să găsească cel mai mic numitor comun al limbajului civilizat. Adică să uite jignirile cu care se „gratulează” la fiecare comentariu...
Potriviri de cuvinte...
Am crescut trei fii și-o fiică,
Mai am unul de crescut...
N-am avut și nu am frică
Să rostesc tot ce-am crezut
De când mama m-a născut.
Și-așadeci, la o adică,
De ce aș rămâne mut?
Trăim într-o lume mică-n
Care toți am încăput
Și vin unii să ne zică
De sfârșit că-i început
Și doar ei au mai putut
(cât pe ce să scriu futut)
Să „salveze”-o republică...
Am crezut că poate pică
Regimul ăsta de lut
Până n-apucă să zică
Ce-am avut și ce-am pierdut.
La ce naiba m-am născut?
Ca să văd un regim slut
Ce nu face, ci doar strică?
Vezi-ți de treabă, nenică,
Nu le pasă lor că put!
Vin să ne explice, cică,
Au făcut ce-i de făcut...
(ne-au mințit și ne-au futut
lucrul ăsta e știut!)
Părerile tale strică...
Tacitus spunea că popoarele germanice obișnuiau să bea în timpul consiliilor, socotind că nimeni nu poate minți eficient când se-mbată.. :)) S-ar părea însă că era pe bază de bere. Chinezii se răcoreau încă de acum 5.000 de ani cu ceea ce ei numeau "Kui". Poate de aici și vorba noastră cu pilitul..
Egiptenii și ei cam tot pe-atunci. Așa a ajuns divinul obicei la greci, apoi la romani, iar de la ei la triburile din Britania.
Cică Regina Elisabeta verifica frecvent calitatea berii din regat, iar tatăl lui Shakesperare a fost degustător oficial. Testa berea turnând o parte pe bancă, apoi se așeza și bea. Dacă berea era contrafăcută cu zahăr, după jumătate de oră pantalonii de piele se lipeau de bancă..
Așa că mutați ghilimelele alea de la poeți la bețivi. Cui nu-i place să stea la un pahar de vorbă ? Sau bere, ca la Oktoberfest.