Să lăsăm mofturile: „Odiseea” lui Nolan e un film excelent, deci mergeţi şi vedeţi-l, dar puneţi mâna şi pe Homer

sursa foto: Profimedia

Nu este uşor să faci un film după un poem antic şi, cu atât mai puţin, după unul dintre poemele fondatoare ale civilizaţiei occidentale, cum este „Odiseea” lui Homer. Textul este cunoscut şi răscunoscut de milenii, dar, în ciuda aparentei familiarităţi, e un text dificil şi ridică numeroase probleme încă din antichitate. Să nu credem că grecii sau romanii, chiar şi cei mai inteligenţi dintre ei, nu aveau dificultăţi în înţelegerea şi interpretarea poemelor homerice. Există vrafuri de cărţi consacrate chiar receptării lui Homer în antichitate, deci nu suntem noi primii care ne batem capul cu el. De aceea e fantastic de greu, ca regizor, să faci un film după „Odiseea”: îţi vor sări în cap clasiciştii, istoricii, puritanii, Trump-iştii, cei care se aşteaptă, naiv, la o suprapunere perfectă a filmului cu literatura. Oricum ai da-o, nu vei mulţumi pe toată lumea, pentru că un text clasic reinterpretat va duce, inevitabil, la dispute mai mult sau mai puţin ideologice.

Fiţi deştepţi! Nu vă pierdeţi în războaie culturale importate, dar neimportante

Desigur, recentul film „Odiseea” al lui Christopher Nolan a atras atenţia încă înainte de premieră, prin faptul că regizorul a distribuit în rolul Elenei din Troia o actriţă de culoare (Lupita Nyong’o) sau în rolul soldatului grec Sinon pe transsexualul Elliot Page. Ca de obicei, apucaţii de dreapta din Occident, dar şi de pe la noi, care îşi închipuie că ei deţin monopolul absolut asupra moştenirii clasice greco-romane, au sărit ca arşi, în frunte cu Elon Musk, pre-jignitul de serviciu al lui Donald Trump, cum că filmul ar fi o denigrare a culturii clasice pe altarul corectitudinii politice, o mistificare a istoriei, o încercare de rescriere a lui Homer, o ofensă adusă civiilizaţiei europene (pe umerii căreia plâng ipocrit toţi MAGA-ioţii).

Pentru început, să lămurim lucrurile: Elena din Troia, femeia de o frumuseţe răpitoare din cauza căreia grecii au pornit cumplitul război troian (de fapt, cum se sugerează şi în film, se pare că la originea conflictului ar fi stat raţiuni economice), nu a existat în realitate, nu este un personaj istoric, ci o ficţiune, un produs al imaginarului grecesc din secolul al VIII-lea î. Hr., deci este absurd să ne raportăm la ea ca la o persoană în carne şi oase. Apoi, imaginarul greco-roman, cel puţin în versiune post-homerică, cu siguranţă cuprindea şi persoane de culoare, cum era regele etiopian Memnon, care a participat la războiul troian de partea troienilor, deci a ne închipui că lumea clasică ar fi o lume a „purităţii” rasiale, o lume exclusiv a frumuseţii albe, este de-a dreptul o prostie. În fine, o reprezentare artistică nu-şi propune să imite fidel realitatea, noţiunea de mimesis fiind, în artă, doar o iluzie estetică, o pură convenţie, astfel că, dacă trecem dincolo de litera textului, putem să ne închipuim un personaj „alb” interpretat de un actor negru, nu văd absolut nicio problemă câtă vreme se respectă principiul coeziunii estetice.

Aşadar, dacă ignorăm aceste războaie culturale prefabricate în Occident şi adesea importate imediat la noi de aşa-zişii „conservatori” înspăimântaţi că ne pierdem identitatea şi tradiţiile, că vin neomarxiştii peste noi şi ne corup sufletul, descoperim în filmul lui Nolan esenţa poveştii homerice foarte frumos relatată: întoarcerea acasă, în Ithaca, a eroului Ulise şi rătăcirea vreme de 10 ani pe mare în căutarea sinelui şi a unui „acasă” care, după războiul troian, se dovedeşte a fi din ce în ce mai îndepărtat şi mai plin de încercări pentru toţi foştii eroi.

Povestea - care, altfel, după o singură, de regulă superficială, lectură a textului homeric prin liceu sau facultate, poate părea alambicată - capătă, în filmul lui Nolan, o direcţie şi un sens şi, cu unele excepţii, nu se îndepărtează prea tare de poem. Or, acesta e deja un mare câştig, mai ales în lumea noastră românească, unde educaţia clasică a fost eliminată aproape cu desăvârşire şi sistematic din şcoală în ultimii 26 de ani, de tot felul de miniştri ai Educaţiei inepţi, plagiatori, inculţi, chiar semianalfabeţi. Dacă filmul acesta poate convinge fie şi o mână de oameni să se apropie de Grecia şi altfel decât ca destinaţie turistică şi să afle mai multe despre antichitatea greco-romană, eu, ca clasicist, mă declar mulţumit. Ar fi excepţional dacă, fie înainte de vizionarea filmului, fie după aceea, câţiva spectatori ar frunzări un pic „Iliada”, „Odiseea” şi „Eneida”, cele trei epopei fundamentale ale culturii. A, şi ideal ar fi să meargă şi la urologie pentru un consult: aseară, aproape jumătate din sala de cinema s-a fâţâit la toaletă în timpul filmului, semn că românii nu stau deloc bine cu vezica (n.r. filmul durează aproximativ 3 ore).

Un Ulise asexual şi cam fără umor şi o „morală” MAGA-iotă care putea lipsi

Totuşi, să nu ne amăgim: filmul are şi importante minusuri. Christopher Nolan a încercat, cât a putut, să se ţină de textul homeric, dar, uneori, ceea ce scoate sau ceea ce „bagă de la el” nu aduce mari servicii filmului. De exemplu, eroul Ulise, interpretat corect de Matt Damon, reuşeşte să transpară totuşi ca un personaj asexual, complet neinteresat de relaţii erotice. Or, asta e una dintre trăsăturile lui fundamentale în poemul homeric: el este, practic, un obiect sexual în mâinile nimfei Calypso şi ale vrăjitoarei Circe, care îl folosesc pentru propria lor plăcere senzuală. Mai mult, un întreg episod, extrem de important în economia narativă, respectiv întâlnirea lui Ulise pe insula feacilor cu Nausicaa, fiica adolescentă a regelui feacilor, Alcinous, este eliminat: Ulise apare gol în faţa prinţesei Nausicaa, care însă nu se pierde cu firea şi îl duce acasă la tatăl ei ca pe un potenţial soţ, dar Ulise, deşi fermecat de fată, insistă să se întoarcă acasă la Penelopa lui. Asta nu apare în film, după cum nici umorul şi şiretenia lui Ulise, capacitatea lui de a manipula inteligent, nu prea apar.

Apoi ni se prezintă o versiune uşor feministă a Penelopei, în total răspăr cu realitatea homerică: Penelopa, interpretată şi ea destul de ok de Anne Hathaway, apare drept o feministă care şi-ar dori să fie ea singură regină şi-i ţine piept fiului ei prea ambiţios. De fapt, avem de-a face, în „Odiseea” lui Homer, cu primul episod de misoginie mârlănească din cultura occidentală - convenabil eliminat de Nolan pentru a răspunde sensibilităţilor contemporane -, în care Telemah, fiul Penelopei, în chiar primul cânt al poemului, o trimite pe maică-sa înapoi la furcă şi la ţesut, pe motiv că vorbitul în public (politica, cum ar veni) e treabă de bărbaţi, nu de femei: „Dar du-te tu-n cămara ta şi vezi-ţi / De stative, de furcă, şi sileşte / Pe roabe ca să deie zor la lucru. / De cuvântări vor îngriji bărbaţii / Şi mai cu seamă eu, stăpânul casei”. Dacă voia să dea inteligent o voce feminismului, putea să reproducă intact acest episod în loc să ne-o arate pe Penelopa punându-şi, isterică şi autoritară, fiul la punct, când Homer ne spune că lucrurile s-au întâmplat tocmai invers. Cine are urechi de auzit aude şi fără să-i explice regizorul cum stau lucrurile.

În fine, Nolan, în prostul stil hollywoodian, s-a gândit să ne şi dăscălească niţel, să ne ţină o lecţie de „morală”, interpretând tezist „Odiseea” în cheia unui complet fictiv declin civilizaţional, care sună foarte bine la urechile anxioase ale publicului american conservator (probabil în compensaţie pentru inadvertenţele stângiste pentru care ştia că va fi atacat). Homer nici măcar nu-şi pune o astfel de problemă: nu există nici cea mai mică aluzie la el că civilizaţia umană a bronzului ar fi în pericol din cauza „păcatului” comis de greci de a fi distrus cu sălbăticie şi furie oarbă Troia. Desigur, tema declinului civilizaţiei din cauza exceselor oamenilor există încă din literatura antică şi orice regizor e liber s-o exploateze cum doreşte, doar că în filmul lui Nolan acest lucru se face mult prea strident, ca şi cum le-ar face cu ochiul din când în când Trump-iştilor si MAGA-ioţilor îngrijoraţi de decăderea morală a Europei.

Dar, dincolo de aceste nereuşite artistice, filmul merită văzut cu siguranţă. Dacă vă aşteptaţi însă să vă regăsiţi confirmate idiosincraziile, veţi fi dezamăgiţi. Mergeţi la film cu mintea deschisă, răsfoiţi-l pe Homer înainte dacă aveţi timp (dacă nu, faceţi-o mai târziu) şi mai ales duceţi-vă la toaletă înainte, dacă vă ştiţi că staţi prost la acest capitol.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp