Foto: Marius Dumbrăveanu/Inquam Photos
Au trecut și anul acesta marile examene din preuniversitar, evaluarea națională și bacalaureatul. Prilej pentru societatea românească să se inflameze din nou și să emită păreri. Putem accepta acest iureș de opinii, mai mult sau mai puțin articulate, argumentate sau bazate, deoarece omul este o ființă reflexivă și, în plus, socială. Ceea ce se întâmplă în jur nu îl lasă indiferent, fie că are sau nu copil de școală. Este o foame de sens în jurul nostru, ca și de vorbă (biblioteci de cuvinte pe care le rostim). Iar asta poate fi înțeles în termeni pozitivi: ne dorim dialogul, întâlnirea cu celălalt, suntem însetați de a cântări și clasifica, de a înțelege și a dezbate. Dar totul se poate duce și în direcții mai puțin pozitive, când părăsim rațiunea și acceptăm discursul emoțional-manipulativ, sau când rămânem la suprafața lucrurilor, la aspectul lor general și nu încercăm să privim în profunzime. Pentru că, chiar dacă ne lăsăm duși în eroare, suntem satisfăcuți de dialog, fie el și unul toxic și zgomotos. Pare mai bun decât liniștea, cu care vremurile noastre nu coabitează prea bine.
Am cam uitat gustul liniștii și al contemplării. La un moment dat, un preot mi-a spus că printre cele mai bune lucruri pe care le putem face pentru un copil, este acela de a-l învăța să nu se teamă de liniște ori singurătate. Să poată sta cu el însuși câteva minute fără să protesteze sau fără să se sperie și, mai ales, fără să aibă ceva distractiv de făcut. Ca și când ai aștepta să intri la dentist, iar această așteptare liniștită să nu te angoaseze. Fără telefon, fără televizor, ori cărți – doar apropierea de sine însuși, de propriile gânduri, fără plictis ori anxietate. Goana după (pre)ocupare începe din copilărie, iar cei mici ajung la o suprastimulare prin activități, cele mai multe benefice în sine (sporturi, arte, jocuri creative), însă în momentul în care nu le mai propunem ceva distractiv de făcut, ajung să afirme că „se plictisesc”. Or această afirmație ar trebui să fie un semnal de alarmă, pentru că arată o dependență a copilului de adult și de propunerea acestuia pentru timpul liber, ca și o incapacitate a copilului de a găsi singur activități creative, jocuri. Dar și un semn de nemulțumire și dezechilibru. Un copil care se plictisește ușor (tocmai pentru că trăiește o suprastimulare, o bulimie de activități plăcute) riscă să devină un adult instabil, care schimbă decorul la cea mai mică nemulțumire: schimbă rapid un loc de muncă, dar schimbă rapid și o familie, un partener de viață, un ritm pe care ajunge să îl perceapă ca prea monoton.
Revenind: și eu am ieșit din liniștea mea, ca un râu din matcă, citind mai multe articole și comentarii despre evaluarea națională. Am lăsat deoparte gândul că este vară, că ar fi frumos să mergem la munte sau la mare, că trebuie să fac ceva cu vișinele ce încarcă acum crenguțele pomilor, sau cu afinele și zmeura ce trebuie culese. Și mă întreb: nu era mai bine să îmi văd de dulcețuri și compot, de vișinele mele, ca Arghezi de cireșii lui? De ce să scriu acum un alt articol prin care să adaug cititorilor mei un alt zgomot, care să îi sustragă de la liniștea și calmul lor? Cu această îndoială în minte, continui totuși să mă adresez cititorului, încercând să îl avertizez asupra unui discurs manipulativ sau, pur și simplu, utopic. Este acela care ne spune că examenul de clasa a opta este excesiv de competitiv și insuficient de creativ, iar asta ar trebui să se schimbe.
Să începem cu lipsa creativității. Remarca este destul de adevărată, deși s-au mai introdus subiecte care seamănă cu cele din testele Pisa. Este vorba de primele cinci întrebări de înțelegere a unui text scris (tocmai pentru a nu mai fi acuzată școala că nu verifică sau nu combate analfabetismul funcțional). La acestea se adaugă cerința 8, care prevede un scurt text de opinie (iarăși asemănător Pisa), despre o idee conținută de textul suport. De exemplu, elevilor li se cere să își spună părerea despre subiecte ca: dacă este importantă protejarea animalelor, dacă rolul familiei este important în dezvoltarea unui tânăr, dacă o călătorie este un prilej de cunoaștere, dacă activitățile de voluntariat sunt benefice etc. Unul din articolele pe care le am în cap critică „dresajul” elevilor, răspunsurile lor conformiste și previzibile, insistența pe învățarea conectorilor („după părerea mea”) și faptul că aceștia sunt sfătuiți de profesori să aleagă toți răspunsul „da”, mai precis acordul cu enunțul din cerință. Hmm, sună bine să fim un pic rebeli, să vorbim de creativitate și de conformism, de șabloane și dresaj. Sună bine să atacăm iar nițel școala aia cântată de Pink Floyd, care propune elevului doar „another brick in the wall”, altă cărămidă în zidul convențiilor sociale restrictive. Dar să nu rămânem totuși la general și să facem un pas mai înainte. Fără lozinci, să coborâm în concret. Ce ar însemna să nu fim de acord cu enunțul? Clar, ne-ar asigura originalitate și evaluatorul acela obosit ar tresări de interes, încântare sau stupefacție. Iată un copil de 14-15 ani care scrie că nu e important să tot protejăm animalele, că rolul familiei în educație este supradimensionat, că o călătorie e mai mult divertisment tâmp decât cunoaștere și că voluntariatul este supraestimat. Ceva original și frumos până aici, nu e așa? Numai că acel copil de 14 ani trebuie să mai și argumenteze alegerea. Dacă are talent și niște argumente bune, va face un text extraordinar, într-adevăr inedit. Mă întreb însă: care e acel copil cu forța stilului (ce maturitate stilistică ai la 14 ani?) încât să meargă contra moralei comune, să scrie că familia sau o călătorie nu l-a ajutat cu nimic, iar acel text al lui să iasă coerent, articulat? Și dacă nu iese, dacă toată argumentația e neconvingătoare, de ce ai face (ca profesor) ca acel copil să piardă șase sutimi? De ce l-ai sfătui să meargă în direcția lui „nu”? Doar ca să ne simțim speciali, originali și să ne umflăm în pene?
Subiectul de la evaluarea națională de anul acesta nu a fost unul de creativitate (sau numai în pondere mică). La ultimul item, cerința a fost de caracterizare a unui personaj, deci nu de compunere liberă (așa cum s-a mai dat în alți ani). Și a fost foarte bine așa. Trebuie să înțelegem că un subiect de tip compunere liberă nu este de dorit, din mai multe motive. Mai întâi, acesta e un examen care verifică un set de cunoștințe și competențe dobândite la orele de română, iar nu un show de talente. Un examen care verifică talentul este unul vocațional (pentru intrarea la licee vocaționale de artă sau sport). Sau este o olimpiadă. Există foarte mulți copii inteligenți și muncitori care nu au aproape deloc talent literar. În special băieții au tendința de a fi laconici (scurt și la obiect), ceea ce nu e apreciat de un barem la compunere liberă. Aceiași băieți tind să se claseze cu mult în urma fetelor când vine vorba să scrie un pasaj descriptiv. „Era o zi frumoasă. Soarele se odihnea blând pe covorul de frunze ruginii/pe pătura de omăt.” – un început clișeizat, dar care aduce sutimi. În absența acestor clișee memorate, adesea, unii elevi sunt incapabili să scoată de la ei trei-patru rânduri de descriere. Sunt aceștia elevi slabi? De multe ori, le place să citească, văd imediat sensurile unui text, sunt foarte buni la gramatică și la matematică, desigur. Atunci, cât de corect este să transformăm acest examen, cum ar vrea unii, într-un examen de evaluat talentul și creativitatea? Nu, el trebuie să fie un examen cât mai echitabil, care să evalueze cunoștințe și să arate ceva nu despre talent (care nu e o chestiune de merit, ci e înnăscut), ci despre muncă și ambiție (care sunt dobândite și deci meritocratice).
Se mai plânge presa de gradul înalt de competitivitate al evaluării naționale. Corect. Este examenul cu cea mai mare miză din viața unui elev, pentru că el decide intrarea la liceu. Este prezentat ca un examen de final de ciclu, dar este, de fapt, un examen de admitere. Iar aici ne întâlnim cu o realitate cunoscută de toată lumea, deși nu re-cunoscută de toți: dacă intri la un liceu sub 8,00, lucrurile devin problematice. Nu e vorba că acolo mai nimeni nu ia cartea în serios, că nu crede în școală ca ascensor social (și poate pe drept), nici în muncă și responsabilitate. Suntem în zona „gen”, „c**e”, păcănele, jocuri video, unghii și gene false de mulți centimetri, gentuța pusă pe bancă pentru a masca un telefon, tiktok în oră, superbet în oră. Asta ar fi cea mai mică problemă, iar dacă toți sunt așa, nici nu îi deranjează. Ceea ce deranjează însă (și copiii fug de asta, chiar și cei foarte slabi) este că în aceste colective există câțiva elevi (nu mulți) care devin teroarea celorlalți, fie printr-o agresivitate puternică, fie prin micro-agresiuni cotidiene. Un bullying apăsat și continuu, o indisciplină generalizată. Dacă treci pe sub ferestrele unui astfel de liceu, nu poți deosebi ora de pauză, nivelul de gălăgie este același. Profesorii au dezertat de multișor de la a se impune, deoarece nu sunt sprijiniți nici de superiori (care au groază de reclamații și scandaluri mediatice), nici de presă (care îi descrie, paradoxal, excesiv de autoritar), nici de părinți (care sunt fie în negare, fie hiperprotectivi), și, mai ales, nici de legislație (regulamentele au făcut tot mai dificile scăderea notei la purtare și exmatricularea).
Mai citim și unele articole emoționale în care suntem întrebați, retoric, de ce contează așa de mult liceul. De ce nu ne încurajăm copilul, spunându-i că, orice rezultat va avea, el va ajunge la un liceu bun, acceptabil, care este cel mai aproape de casă. De ce nu facem ca acel liceu slab (sub nota 8) să devină măcar unul acceptabil. Să nu mai fim în goană spre colegiile naționale și să aducem calitate și în liceele teoretice mai slab cotate sau chiar în cele tehnologice. Imposibil. De ce? Nu din cauza profesorilor. Trecând prin mai multe cancelarii (de la școli de periferie, la școli private și colegii naționale) pot spune că profesorii nu sunt fundamental diferiți. Cei care își fac treaba și sunt dedicați, își fac treaba indiferent că sunt în cartiere mărginașe sau în centru. Iar mulți dintre profesorii din mediul rural pe care i-am cunoscut erau de o înaltă ținută (pregătiți, inimoși, implicați). Așadar, ceea ce face diferența între un liceu bun și unul slab nu este corpul profesoral, ci colectivul de elevi. Ca atare, stimați părinți, acele licee slabe de lângă dvs sunt slabe din cauza copiilor dvs și din cauza unui parcurs educativ greșit, în care ați fost păcăliți să credeți. În mod conștient, dar mai ales manipulați de pedagogi și profeți mincinoși, care v-au promis rezultate și fericire fără efort, ați crescut niște copii (altfel isteți și sensibili) care nu au aproape niciun fel de disciplină a muncii, care nu respectă niciun fel de autoritate, care stau cu orele pe ecrane. Foarte multe familii cu venituri medii au fost înșelate să creadă că a face copilului un program de ecran înseamnă a-l priva de cunoaștere tehnică, de a fi la zi cu informatica. (Numai că el nu învață informatică acolo, ci devine dependent.) Și astfel oameni care muncesc din greu pentru fiecare leu își cumpără pentru sine telefoane mediocre, dar le asigură în rate copiilor ultimul model... Ca să facă un video pe tiktok la școală.
Să privim adevărul în față: copiii, și mai ales familiile, fug în disperare de aceste unități școlare, pe care însă le-au creat ei înșiși. Vor colegii naționale pentru că acolo bullyingul este mult mai redus, vulgaritatea, la fel, iar „familiile bune” sunt mai numeroase. Nivelul de securitate mai ridicat. Ce este ciudat e că spre aceste unități aleargă și adepții pedagogiei moderne, atunci când au copii. De ce? De ce să alergi spre teme, spre profesori cu pretenții și exigențe, spre coronițe, concursuri, olimpiade, competiție? De ce să nu îți duci copilul într-un mediu mai relaxat și mai puțin competitiv, unde nu va primi teme (poate rămâne cu un caiet universal patru ani de zile), va fi fericit, nestresat, iar apoi, când se întoarce acasă, poți să îi dai tu educația aceea pozitivă și fericită, de la tine din sufragerie? Ciudați și de neînțeles suntem... Omul, ființă complicată. Dacă ne întreabă direct cineva „ce vrei?”, oare am putea răspunde sincer, necosmetizat, fără aroganțe și fără grija de a cădea mereu în picioare, de a părea cei mai grozavi? Ce vrei tu, părinte, de la școală? Ce vrei tu, societate, de la școală?
Când fiica mea a ajuns la cinci luni, am început să caut sfaturi pentru diversificarea alimentară. Forumurile și grupurile de părinți mi s-au dezvăluit ca pline de informații, sfaturi, avertismente, griji. Ele arată dragostea noastră pentru cei mici, interesul nostru pentru binele lor. Totuși, de ce nu ne preocupăm la fel de mult și mai târziu, când ei cresc, ca să alegem acel model de educație cât mai bun? De ce nu avem aceeași grijă de copii și mai târziu și lăsăm să ni-i fure internetul, anturajul, societatea? De ce plecăm urechea la soluții-minune, la promisiuni de confort și succes, fără efort? De fapt, nu putem face mari greșeli, dacă vom urma doar câteva principii: sinceritate, modestie, legea naturală și căile bătătorite. Fără artificii, fără aroganțe și fără prețiozitate. Ce ne spune legea naturală? Că nu există reușită fără efort. Ce ne spune înțelepciunea milenară a umanității, deci căile bătătorite din educație? Că cei mari au grijă de cei mici, le transmit o zestre de cunoaștere și experiență printr-un pact maestru-ucenic bazat pe încredere (ucenicul are încredere în maestru, nu îl contestă. Școala a instituționalizat acest pact). Iar apoi cei mici, preluând ștafeta, acordă respect și recunoștință celor din spate, urmând să facă la fel cu copiii lor. Cu grijă și sinceritate, fără să trișeze, fără să îi învețe scurtături și dat din coate, sau călcat peste cei din jur. A preda unui copil acest cod al eticii muncii, al sincerității și al modestiei este deja enorm azi.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Sistemul nostru de educație este o salată. Părți din el sunt bune, dar ansamblul devine nociv. Un sistem performant presupune anumite armonizări și chiar compromisuri - să înțelegi că ceea ce vrei tu e important pentru tine, dar nu funcționează datorită vârstei - presupune discuții și logică. Să culegi de peste tot și să pui în același castron nu înseamnă performanță. Înseamnă babilonie. Și cam asta e sistemul nostru: un amestec indigest, pe care elevii îl învață mecanic pentru notă și pe urmă îl uită.
SISTEMUL ROMÂNESC DE EDUCAȚIE FUNCȚIONEAZĂ PE MODELUL PARLAMENTULUI: DISCREȚIONAR, HAOTIC, ILOGIC. Diferența e că parlamentul dă legi, în timp ce sistemul de educație dă programe. Ambele - și legile, și programele - proaste. Iar vina în cazul parlamentului e aruncată pe popor, iar în cazul sistemului de educație e aruncată pe elev.
Din păcate, nu gramatica de bază se predă în școala generală. Gramatica sare mult de baze și intră în zone de filologie acolo unde - exact cum spuneți dvs. - ar trebui să apară doar baze. Baze care, datorită încărcării programei, sunt impinse mult în jos, mult prea devreme, la o vârstă la care copilul nu are maturitatea cognitivă de a le asimila. E ca o fundație construită pe nisip: orice ridici, e degeaba.
Și atunci? Dacă tot ne comparăm cu alte sisteme prin testele pe care le dăm copiilor, prin PISA, prin evaluările naționale (care există și în alte țări) n-ar trebui să dăm atenție și sistemelor?
1. Predarea nestructurată, neacademică, înseamnă că preiau din literatură doar anumite elemente și le predau mai puțin formal, prin jocuri de rol, scriere creativă etc. Predarea nestructurată a literaturii nu duce la o bună cunoaștere a literaturii, pur și simplu pentru că nu îmi propun așa ceva. Literatura nu este scopul principal, ci un pretext pentru dezvoltarea creativității, a comunicării, a fluidității ideilor, a stimei de sine etc. Sistemele care folosesc o materie ca pretext pentru dezvoltarea copilului se numesc SISTEME CENTRATE PE COPIL (sisteme pedocentriste).
2. Predarea structurată, academică, a literaturii presupune o expunere de la A la Z, în etape. Dacă predarea nestructurată rămâne la baze, predarea structurată le lasă repede în urmă pentru a intra în finețuri academice cum ar fi curentele literare, comentariul literar etc. Metodele moderne - joc de rol, scriere creativă - sunt opționale; sunt preferate metodele clasice (prelegere, expunere). În predarea structurată, literatura nu mai este un pretext, ci un scop în sine. Creativitatea, limbajul devin colaterale (e posibil să se dezvolte, dar nu acesta este scopul principal). Sistemele care folosesc materia ca pe un scop în sine se numesc sisteme SISTEME CENTRATE PE MATERIE (sisteme tehnocentriste).
Las la urmă o întrebare legitimă: dacă sistemele vestice - care sunt toate centrate pe elev - folosesc literatura, matematica sau orice altă materie ca un pretext pentru dezvoltare, atunci cum mai poate un elev să devină filolog sau matematician? E clar că rămânând doar la bazele literaturii sau matematicii nu poți aprofunda materia respectivă.
Răspunsul e simplu: dacă un elev dorește să studieze structurat, academic și amănunțit literatura sau matematica, atunci își va alege un modul opționat de literatură sau matematică. Cu alte cuvinte, sistemele pedocentriste, centrate pe elev, se bazează mult pe LIBERUL ARBITRU.
Din păcate, sistemul nostru de educație nu are legătură cu elevul, ci cu materia. Nu elevul contează, ci materia. Este un sistem care pune materia mai presus decât elevul, și asta se vede clar din testele PISA, din examenele naținonale și în general din opinia pe care au elevii și părinții despre școală.
Sistemul de educație românesc este construit după principiul sovietic al aruncării copilului în apă ca să învețe să înoate. Pentru cei care nu știu, numeroși antrenori de înot luau copilul de o aripă și îl aruncau în mijlocul bazinului. Nu știu dacă se mai întâmplă și astăzi, dar atunci era un procedeu uzual. Trauma era un concept burghez, capitalist. În comunism nu există traumă.
Critica literară nu este adecvată vârstei gimnaziului. În sistemele performante și bazate pe studii de specialitate literatura este deprinsă prin lectură, joc de rol și scriere creativă. Ați văzut la noi, în clasa a 7-a sau a 8-a, sesiuni de lectură, în care elevii să citească pe rând texte literare? Nu, pentru că nu e timp. Copilul citește acasă. Acolo hăpăie informația, pentru ca la școală să o poată turna în forma seacă a criticii literare: SĂ SE DEMONSTREZE CĂ TEXTUL X APARȚINE LIRICULUI. 200 DE CUVINTE BĂTUTE PE MUCHE. HAI, OSUL LA MUNCĂ!
Joc de rol? E nevoie de timp pentru așa ceva. Elevul trebuie să se pregătească pentru barem, pentru notă. Nu-și poate pierde timpul cu jocuri de rol sau scriere creativă.
Da, tinerilor le plac legendele sau basmele. Ele intră în sfera literaturii pentru tineret și corespund vârstei. Slavici nu este însă un scriitor adecvat vârstei și nici nu a încercat să fie. Shakespeare? Da, Visul unei nopți de vară se poate plia pe aceste vârste, dar Moara cu noroc nu are nimic magic. Textul lui Slavici nu e făcut din plămada din care sunt făcute visele, ca să-l parafrazăm pe marele Will. Nu spun că textul lui Slavici nu are valoare estetică; spun doar că nu se pliază pe palierul de maturizare al vârstei școlare.
Dar care este diferența dintre sistemul românesc de literatură și cele din vest? Spuneam la un moment dat că un sistem poate avea două ținte: TEHNOCENTRIST (în care ținta e materia) și PEDOCENTRIST (în care ținta e elevul).
Sistemele vestice sunt PEDOCENTRISTE (centrate pe elev), în timp ce sistemele din fostul bloc socialist sunt TEHNOCENTRISTE (centrate pe materie).
În sistemele centrate pe elev materia este selectată pe anumite criterii, unul fiind selectarea unor texte care să se plieze pe gradul de maturitate al copilului. În sistemele tehnocentriste materia este dată de la A la Z, singurul criteriu fiind materia însăși. Aici gradul de maturizare ale elevilor nu este luat în calcul, pentru că educația marxist-leninistă nu lucrează cu PERSOANE, ci cu MASE amorfe. Pentru marxism, ființele umane nu există în mod real, ci în măsura în care sunt organizate în mase.
Și totuși, concret, ce se predă în sistemel vestice la literatură și ce se predă în cele estice?
- sistemele vestice oferă elemente generale de narativitate. Critica literară ține de o anumită maturizare a copiilor, iar elementul estetic apare (vezi Piaget, Lowenfeld) în jurul vârstei de 14 ani. În primar și gimnaziu, sistemele performante de educație dezvoltă capacitățile narativ creative ale elevilor prin metode specifice (așa numitele metode activ-participative). Textele sunt alese cu grijă din zona de vârstă în cauza, iar uneori (Shakespeare sau chiar romanul lui Herman Melville) sunt adaptate.
- fiind centrate pe materie, sistemele estice preferă o istorie a literaturii, organizată în curente literare. Din această cauză apar texte imposibil de digerat pentru vârstele gimnaziului. Efectele sunt dezastruoase: copii capătă aversiune față de lectură și azvârl cartea ca pe-o potcoavă scoasă din foc. Aversiunea față de carte seamănă ca mecanism cu fobia alimentară: copiii forțați să consume alimente pe care organismul nu le poate tolera vor căpăta aversiune față de acele alimente. Mai mult: dacă nu poate asimila natural un aliment, atunci încearcă să se apere. Unii copii ascund acel aliment spunând că l-au mâncat. La fel, când materia depășește gradul de maturizare al copilului apar mecanisme de apărare: învățarea mecanică, trișatul, copiatul etc. În sistemel performante nu apar asemenea anomalii pentru că materia, fiind așezată pe trepte de maturizare, poate fi asimilată natural, fără efort.
Din păcate, sistemul nostru produce efecte dezastruoase. Forțând copilul sau adolescentul să citească texte cu care nu se poate conecta datorită lipsei de maturizare, dar și lipsei unei experiențe de viață (divorț, crimă - Baltagul, viol - Ioan, gelozie etc.) obținem o fobie garantată față de textul scris.
Mă întreb dacă nu cumva asta se urmărește...
Scoala trebuie sa devina creativa, d-na Cioc. Tocmai pentru ca traim timpurile lui Harry Potter, a eroilor Marvel, a cartilor SF, de aventuri si mister pentru tineri.
Este un alt timp in care copiii se regasesc si e si normal sa fie asa. Daca-l pui pe un adolescent sa citeasca „Ratiune si simtire” sau „Litera stacojie” sau „Rosu si negru” sau... sau ... inseamna sa-l pierzi.
El vine de pe PlayStation 5, de pe nu stiu ce streaming unde s-a uitat la filme de aventuri si SF si plonjeaza in Slavici. Credeti ca iese ceva din asta?
Totul se schimba, se transforma, se reinventeaza, se adapteaza. Invatamantul trebuie sa tina pasul. Asta nu inseamna a renunta la calitate, ca pot sa intreb cu ce e mai prejos Harry Potter fata de „Fata babei si fata mosneagului”? Sigur, vechimea, patina timpului face ca tot ce-i din trecut sa fie pretios: literatura clasica.
Asta va fi studiata de cei care-si aleg profilul uman (litere). Restul nu vad de ce ar trebui sa faca eseuri despre Slavici. La ce-i ajuta? Dar daca ar face un eseu despre Harry Potter n-ar fi acelasi lucru? Adica analizele, comentariile, rezumatele, eseurile nu ar avea aceeasi valoare de studiu? Dar libera imaginatie si creativitatea nu ar ajuta elevul de secol XXI?
Nu, nu suntem la un concurs literar, dar nici la olimpiada de literatura, faza pe Europa si nici la admiterea la facultatea de litere si nici la sustinerea tezei de doctorat.
La fel si pentru matematica, fizica, chimie, biologie, istorie, geografie etc.
Nimeni nu mai invata nimic din acest talmes-balmes pentru ca, ne place sau nu, nimeni nu poate asimila 10-12 materii in amanuntul lor, de-a valma, nimeni nu e interesat de tot ce cuprinde atatea materii, nimeni nu vrea sa se faca si lingvist si istoric si matematician si chimist si biolog si fizician si...si... Nimeni nu-i atat de talentat si nimanui nu-i plac toate materiile. Si mai ales nimeni nu mai are timpul necesar, chiar daca vorbim despre copii.
Timpul si spatiul si dorinta si preocuparea fata de scoala si fata de actul de a invata s-au schimbat considerabil. Prezentul ofera atatea lucruri interesante, incitante, atractive si educative incat nimeni nu mai vrea sa citeasca Creanga. Dar asta nu trebuie sa ne oripileze. Trebuie sa intelegem ca Creanga nu pleaca nicaieri, ca nu-l sterge nimeni de nicaieri, si ca sigur vor fi elevi care vor dori sa mearga la liceul de limba si literatura romana si apoi la facultate, pentru a-l studia din plin si pe Creanga si pe ceilalti.
De aceea e necesar ca scoala gimnaziala sa ofere informatii din fiecare materie la un nivel bun. Elevul sa aiba cunostintele de baza din fiecare materie. Nu trebuie sa intre in studii aprofundate, nu trebuie sa i se predea notiuni avansate de matematica, chimie, fizica. Nu trebuie si nici nu poate sa fie eminent si la istorie si la literatura si la desen si la matematica si la chimie si la fizica si la muzica si la biologie etc.
Iar liceul trebuie sa fie structurat pe profile si doar acele materii alese sa fie studiate temeinic. Daca vrei mate-fizica atunci asta faci 5 ore pe zi, 5 zile pe saptamana, iar la terminarea liceului esti As in domeniu. Sigur ca vor fi niste materii in secundar: gramatica limbii romane, limbi straine, sport, cursuri de calculator, IT, AI. Bacalaureatul il dai la mate-fizica. Intrarea la facultate va fi floare la ureche, iar acolo vei deveni Asul Asilor.
Pe ala de la mate nu-l intereseaza Slavici, dar stie despre el, ce si cum a scris pentru ca a aflat in scoala gimnaziala.
De ce avem impresia ca doar daca scrii eseuri despre Slavici esti destept, nu si despre eroul din cartile de aventuri plecat sa caute insula misterioasa. Adica exercitiul mintii ar fi acelasi, doar materialul de studiu se schimba: este adus la prezent, la ceea ce trezeste acum interesul elevilor.
E ca si cum i-ati cumpara unui copil o masinuta de plastic gen anii 1980, cand el are la dispozitie masinile robotizate ale anului 2024. Cu care credeti ca se va juca, cu care va interactiona?
A citi fortat o literatura care povesteste despre niste vremuri atat de vechi incat un elev de 12, 13, 14 ani nu o intelege, cu care nu se simte conectat, cu care nu are nimic in comun mi se pare o greseala.
Nu se face rabat de la calitate, se face o actualizare a materiei, adusa la prezent pentru a-l face pe ala micu sa fie pasionat si atent la ore si incantat de ceea ce invata la scoala. Asta daca vrem sa mai invete ceva.
Mintea unui copil nu e un sac fara fund in care fiecare vine si indeasa de toate. Si, da. Trebuie tinut cont de timp. Un adolescent din 2024 are timpul impartit intre scoala, stat pe internet, vorbit cu prietenii pe retele, mers la mall, vazut filme, seriale si de ce nu, documentare pe streaminguri, citit chestii care-l pasioneaza sau facut muzica sau practicat un sport. Scoala trebuie sa tina cont de toate astea daca vrea sa mai aiba vreo legatura cu elevul.
Faptul ca doar 65 de elevi din toata tara au media 10 nu va spune nimic? 65! E ceva uluitor.
Cat despre calitatea parintilor, a mediului de acasa in care cresc multi copii stramb, asta e cu totul altceva.
De ce tarile dezvoltate pun accent pe arta, dezvoltare personala, desen, muzica, pictura, cum sa devii un cetatean responsabil al planetei, mediu, ecologie, protejarea naturii etc.? Pentru ca toate astea fac parte din omul mileniului 3. Nimeni nu uita de matematica sau de clasicii literaturii universale, dar toti isi dau seama ca altele sunt prioritatile actuale ale tinerilor.
Si as mai vrea sa intreb: daca scoala noastra a fost atat de buna, de ce avem atatea generatii de 50-60-70 de ani semianalfabete? Si ei, doar, au invatat de toate la cel mai inalt nivel: literatura si gramatica la greu. Cate 5 ore pe saptamana. Cati nu stiu sa scrie corect romaneste? Daca ne uitam peste Romania, situatia pregatirii in scoali a acestor generatii e cam la pamant. (nu vorbesc in procente de 100% pentru ca asa ceva nu exista).
Si daca sistemul comunist mostenit, dar modificat dupa 1989 in binele scolii, nu?, de catre n-spe ministri e atat de bun de ce avem atatia semianalfabeti, analfabeti functional? De ce suntem ultimii din Europa?
Scoala trebuie sa tina elevul aproape, sa-l pregateasca pentru lumea de azi cu materiile prezentului altfel copiii vor intelege scoala ca pe o constrangere, ceva rau, urat si plictisitor si nu vor ramane cu prea multe in memorie. Slavici? Vor uita de el imediat a doua zi. Nu e ceva sa le mai starneasca interesul. Imi pare rau, poate parea o pledoarie pentru coborarea stachetei. Nu, din contra, e doar o intelegere desteapta a adultilor vizavi de viata copiilor din prezent.
Un copil care invata in sufragerie din tonele de carti din librarii: atlase, enciclopedii, dictionare, literatura, matematica, fizica, chimie, natura, istorie, geografie de ce ar fi mai tont fata de un copil educat in sistemul anchilozat al scolii romanesti?
E nevoie de relaxare, creativitate, logica, inventivitate, imaginatie. Daca scoala romana nu se adapteaza prezentului, va pierde din ce in ce mai multi elevi pe drum.
Altfel, interesante observațiile dvs și incitante, dar eu cred în perenitatea și primatul esteticului. Un autor mare scrie despre viață, și dacă scrie bine, asta spune ceva oricărui cititor. D ce Stăpânul inelelor e azi asa de citit (deși e o carte din anii 70,din câte îmi amintesc)? Pentru ca omul are o sete de basm și de frumos. De ce după epopeile homerice și legendele antice s-au făcut filme, foarte apreciate, inclusiv (sau mai ales) de adolescenți? De ce nu s-au aruncat la gunoi Shakespeare sau Platon, din moment ce nu ne mai îmbrăcăm în colanți, crinolina, capa, sau toga antică? Poate pentru ca recuzita de decor sau de vestimentație nu contează. Omul este același, cu pasiunile, simpatiile, antipatiile, greșelile lui...
Da, asa este, dar „Stapanul Inelelor” este o poveste fantastica transpusa in film de succes, beneficiind de toata tehnologia moderna a iesit ceva de basm cu adevarat. E literatura ce se potriveste pe acest inceput de mileniu 3. Alaturi de alte scrieri mai vechi si mai noi, ele se pliaza pe gusturile si tendintele prezentului.
Sa nu uitam ca J.R.R. Tolkien a murit in 1973, destul de aproape de momentul prezent.
Dar raman mereu actuali prin spiritul de aventura, mister si magie: Jules Verne, Mark Twain, Jack London. Nu stiu cat spatiu li se da in manualele noastre, dar toata pustimea ar aprecia mult daca ora de literatura ar deveni ceva special, plin de farmec.
Apoi sunt scriitorii prezentului care poarta copiii, tinerii in tot felul de aventuri minunate. Sunt convinsa ca s-ar invata mult mai mult si mai bine. La fel si la celelalte materii. Daca reusesti sa-l convingi pe copil ca totul e o aventura incredibila, va invata de drag.
Nu vad cum am putea face din Creanga sau Slavici filme fantastice, pline de farmecul magiei.
Cred ca e suficient ca in clasele V-VIII sa fie ore de literatura clasica in care sa fie prezentati toti marii scriitori si poeti romani si universali, sa fie prezentate scurte biografii ale acestora, titlurile, insotite de fragmente elocvente din opera fiecaruia. Insa vor fi si ore de literatura contemporana, se va pune accent pe creatia si imaginatia fiecarui elev. In felul asta se pot descoperi si noi talente. Scoala ar trebui sa scoata in evidenta talentul, inclinatia spre o anumita materie. Scoala ar trebui sa discute cu parintii. Daca elevul se dovedeste talentat la pictura sau muzica sau literatura etc. Se pot organiza cercuri pe diverse profile, iar copiii pot sa-si puna talentul in miscare. In Vest, in America mult se pune accentul pe teatru, pe interpretare, pe poezie. Asa isi gaseste drumul in viata un copil. Scoala ar trebui sa identifice chestiile astea si sa-i incurajeze in a-si urma visul.
In felul asta, la sfarsitul clasei a VIII-a toata lumea va intelege despre ce este vorba in literatura romana si universala, trecuta si prezenta, si toata lumea va putea decide ce vrea sa studieze. Vor fi elevi care vor dori sa mearga mai departe pe literatura si atunci vor studia temeinic aceasta materie.
Pana la urma ce-i literatura? E un film de citit. Si nu poate fi indragita daca ii bagi pe gat copilului scrieri cu care nu are nimic in comun. A citi trebuie sa fie ceva extraordinar, ceva ce te transpune in lumea descrisa in carte, ceva ce te face sa visezi sau sa stai incordat pana la ultima pagina. Literatura e vasta si te lasa sa alegi ce vrei din ea. Totul e ca si scoala sa te lase s-o faci.
Si asa cu toate materiile. Nu trebuie nimic aruncat la gunoi, trebuie doar dozat si selectat in functie de varsta elevilor si de domeniul in care vor sa studieze. Cei care vor sa studieze literatura vor invata totul de la cap la coada. Cine nu vrea sa studieze literatura nu vad de ce si-ar bate capul cu Shakespeare, dar va sti de el pentru ca a aflat in clasele gimnaziale atat cat ii trebuie ca sa-l placa si sa-l aprecieze.
La noi, afara de cativa elevi olimpici sau participanti la cateva concursuri din strainatate (unde castiga medalii, aprecieri si poate chiar sprijin) restul elevilor nu mai conteaza.
Cati sunt in prima categorie? 1-2%? Mai vine o patura de vreo 10-15% care invata foarte bine, stiu ce vor sa se faca, ce meserie isi doresc si asta se intampla pentru ca parintii se preocupa si investesc, scoala nu ajuta cu mare lucru. Restul ce face? Nu e atrasa cu nimic, nu e implicata cu nimic. Au hotarat ca nu le place scoala si gata. La fel si scoala a hotarat ca nu-i place pe ei.
Nu e un secret că am bălăcărit cât am putut programa școlară, dar sunt gata să recunosc și bobițele de principii bune care se strecoară din când în când. Din câte îmi amintesc, programa școlară recomandă ca textele alese să se muleze pe vâsta și pe interesul elevilor. Ceea ce nu prea se întâmplă.
Legendele lui Vaam sunt destinate adolescenților, în timp ce nuvela lui Slavici a fost scrisă pentru un public adult. În librării nu o mai găsești decât în colecția BIBLIOTEACĂ ȘCOLARĂ, avânt tipărit pe coperta din spate ÎN ACEEAȘI COLECȚIE URMEAZĂ PINOCCHIO.
Din păcate Slavici e mort și nu se mai poate apăra.
Ideea că literatura pentru copii și tineret nu intră în zona esteticului este falsă și există numeroase texte care o demontează.
Cât despre imaginație, ea a existat ca exercițiu în sistemul alcătuit de Spiru Haret, într-o formă asemănătoare a ceea ce numim astăzi scriere creativă. Comuniștii au considerat-o însă periculoasă, și au înlocuit-o cu critica literară. Avantajul era clar: fiind cu mult peste zona de maturitate a elevilor era o soluție sigură, pentru că oricum nu o înțelegea nimeni. În felul acesta gândirea critică pe care ar fi dezvoltat-o scrierea creativă era adormită și principiile comuniste erau apărate de cei care ar fi îndrăznit să-și pună mintea la contribuție. Să nu fiu înțeles greșit; nu susțin că procedeul criticii literare n-ar dezvolta gândirea critică. Ba o face, dar nu la această vârstă.
Din păcate, sistemul nostru de educație a rămas în continuare pe calapod sovietic, pe metoda aruncării cu forța a copilului în bazin ca să învețe să înoate.
Astfel, sistemele de educație se clasifică după tipul de curriculum adoptat. Din fericire nu sunt multe, ci doar două.
Școala vestică - cea pe care o doriți dvs. - are așa-numitul CURRICULUM MODULAR. În centrul său stă un grup selectat de materii, numit și NUCLEU DE BAZĂ (CORE CURRICULUM). Materiile din nucleul de bază sunt gândite pe etape de vârstă și pe o dificultate medie, fiind considerate cultură generală. Ele sunt de multe ori unite: există o materie numită ȘTIINȚE, unde se învață transdisciplinar noțiuni principale din fizică, chimie, biologie etc. sau o materie numită ARTS AND LITERATURE, unde se deprind bazele literaturii, muzicii, artelor plastice etc.
Separat, în jurul acestui nucleu, gravitează o serie de module opționale, destinate celor care vor să aprofundeze anumite paliere: literatură, pictură, fizică, matematică etc. Este o zonă mai mult vocațională, specializată, dedicată celor înzestrați și pasionați.
Echipe specializate de psihologi și consilieri școlari detectează și selectează elevii cu aptitudini speciale pentru matematică, literatură, fizică etc. și îi îndreaptă spre un modul opțional.
Prin contrast, sistemul nostru și în general sistemele estice - cel sovietic în mod special - au un parcurs în trepte succesive de dificultate. Acest tip de parcurs poartă numele de CURRICULUM SPIRALAT (ne putem imagina o cochilie de melc sau o scară în spirală). Fiecare materie începe de la vârste mici cu bazele și continuă în grade de dificultate crescândă, devenind chiar infernală către final. Nu există o zonă medie, de cultură generală și una vocațională. Întreg sistemul este vocațional de la cap la coadă. Cine nu are aptitudini e strivit. Toți fac critică literară încolonați, toți pictază încolonați, toți fac aceeași matematică încolonați. SISTEMELE BAZATE PE CURRICULUM SPIRALAT SUNT SISTEME LIPSITE DE LIBERUL ARBITRU. Totul e obligatoriu și trebuie ținut pasul; cine nu îl ține este călcat în picioare. Sunt sisteme în care primează materia, nu elevul, și sunt siteme ideale pentru societățile totalitare.
Întrebare: de ce nu se renunță la curriculumul spiralat și nu se trece la cel modular? Răspuns: pentru că cel spiralat are deja o structură de zeci de ani care nu poate fi demontată cu una cu două. Unirea anumitor materii ar duce la concedieri; scăderea gradului de dificultate ar duce la scăderea normei didactice a profesorilor (18 ore). În plus s-ar distruge și piața meditațiilor. Deci sunt motive concrete pentru care nu se introduce sistemul modular, dar ele nu țin de elevi.
„Conferinţă
"Onorat aughitoriu,
Vom căuta să ne roskim astăzi ghespre metoda ghe a prăda grămakica în jenăre şi apoi numai doară ghespre metoda intuikivă şi ghespre răspunsurile neapărake, neţăsitake ghe lojica lucrului, amăsurat inkelijinţii şcolerului!"
Aşa începe d. conferenţiar. Cui nu a asistat la conferenţa aceasta trebuie să-i spunem că pedagogul pune întrebările şi presupune şi răspunsurile. Aşa că urmarea, deşi s-ar părea o conversaţie între pedagog şi şcolar, este însuşi corpul conferenţii. Iată rezumatul acestei superioare opere didactice.
Urmează conferenţiarul:
Pedagogul: No! ce-i grămakica?
Şcolerul: Grămakica iaste...
Pedagogul: No că-z ce iaşte? că-z doar nu iaşte vun lucru mare.
Şcolerul numai apoi se răculeje şi răspunghe: grămakica iaşte o ştiinţă ghespre cum lucră limba şi lejile mai apoi la cari se supune aceea lucrare, ghin toake punturile ghe veghere.
Pedagogul: Bravo, mă! prostovane! (îi zic aşe doară nu spre admoniţiune, ci spre înghemn şi încurajare). No, acuma, spune-ne tu numai cum se împart substankivele? Şcolerul, la întrebarea aceasta a mea doară, musai să răspunză, neţăsare, amăsurat priceperii şi răţiunii sale:
Şcolerul: În substankive care se văd şi substankive cari nu se văd - reşpeckive concreke şi abstracke!”
...
Examenul anual:
Profesorul (face semne de aprobare doamnei Ftiriadi care, foarte satisfăcută, se scoală de la locul ei, drege cravata băiatului, îl sărută şi se aşază iar la loc): No, nu-i aşe că presiunea se ghemonstră sufiţiente prin cele două emisfere (doamna Ftiriadi tuşeşte tare) ghe Maggheburg?
Micul Ftiriadi: Da, dom'le.
Profesorul (cătră clasa întreagă): No, boilor, vegheţi numai exămplu ghe aplicăţiune! (Către micul Ftiriadi:) No, încă una ş-apoi basta! Spune-ne: nu-i aşe că Ioane Corvin ghe Huniaghe, şi Makias Corvin, şi-apoi dup-aceia doară toţi magnaţii maghiari fost-au români ghe-ai noştri?
Micul Ftiriadi: Da, dom'le.
Profesorul: Bine! Bravo!! Emininke!!!
Doamna Ftiriadi: Mersi, domnule profesor... Sunt foarte mulţumită... o să-i spui şi lui Ftiriadi câtă osteneală-ţi dai cu copiii...
Profesorul: Ilustră doamnă, că-z asta ni-i misiunea. Datoria ni-i să luminăm jenăraţiunile june; că-z fără instrucţiune şi educăţiune, un popor doară e învins astăzi în lupta pentru existenţă, şi cine-i învins, apoi acela dă-l dracului! vorba lăkinească: una salus vickis nullam şperare salukem!”
In rest, ne batem capul degeaba, pe nimeni nu intereseaza. Nimeni de la minister nu e suficient de capabil si hotarat pentru a incepe si a duce la bun sfarsit adevarata reforma a sistemului romanesc de invatamant.
Timpul a arătat însă că Eminescu și prietenii lui au greșit (mai puțin Creangă, care avea un stil pedagogic propriu și proaspăt), iar Spiru Haret a avut dreptate.
Pe toți ne interesează rezolvarea problemei, dar lucrurile nu sunt atât de ușoare. Vă amintesc o piesă de teatru care are ca protagonist un profesor. Piesa a fost scrisă în anii 40 de Mihail Sebastian și se intitulează Steaua fără nume. Textul arată foarte clar că înainte de venirea comuniștilor - cu opt an mai târziu - sistemul nostru se asemănă mult cu cel pe care-l practică astăzi țările nordice și în general educațiile performante. Un exemplu ar fi materiile combinate. Profesorul Marin Miroiu preda matematici și astronomie, o materie combinată și transidiciplinară, iar colega sa, domnișoara Cucu, preda fizico-chimice (o combinație transdisciplinară între fizică și chimie). Două materii, un singur profesor.
Comunismul a segmentat școala din motive care țin de principiile educației marxist-leniniste. A obținut cu această ocazie un sistem umflat artificial, cu multe materii și mulți profesori. Pentru că educația era zona cea mai sensibilă pentru propagandă, un sistem supradimensionat era ideal pentru clientela de partid.
După 89, revenirea la sistemul în care materiile sunt unite transdisciplinar nu mai este posibilă. Dacă facem o materie numită fizico-chimice înseamnă că trebuie să concediem o masă imensă de profesori de fizică sau chimie. Ce partid politic ar vrea să-și aprindă paie-n cap? Da, beneficiile transdisciplinarității sunt cunoscute, dar sistemul comunist a creat o tumoră cu infiltrații aproape imposibil de înlăturat. Ce facem? Așteptăm să iasă la pensie o parte din profesori ca să combinăm materii? Și atunci de ce mai producem profesori pentru materii pe care am vrea să le eliminăm prin combinare? E complicat. Personal nu văd o soluție, Poate că există, dar eu nu o văd.
Numai ca Elena Lasconi nu e Margaret Thatcher. Nu e persoana providentiala, vizionara ce ar putea salva Romania. Dar ar putea sa fie politicianul ala cinstit, corect si muncitor, cu un program de guvernare coerent, echilibrat, de centru-dreapta. Ar fi un castig pentru tara.
Si poate, incet, incet, Romania o ia pe drumul cel bun. Cu sau fara Lasconi. Or mai fi niste oameni integri si destepti prin tara asta.
Lume multa, monser, caldura mare, aglomeratie si Zoe Trahanache care cauta scrisoarea.
Cumva, de undeva trebuie sa se apuce cineva sa faca ceva. Asta daca mai apucam in viata noastra.
Am vorbit cu Alex la telefon si i-am spus ca am povestit despre el pe un site pe care scriu cate un comentariu din cand in cand, in dialog cu un alt comentator, si va saluta. A mai adaugat: sa nu-l fac de rusine.
Alex si-a gasit un drum (oricum parintii nu l-ar fi lasat din mana si nu-l lasam nici noi). Si altii ca el, sunt destui care se salveaza prin familii, imprejurari sau chiar noroc, insa sunt foarte multi care au 15-25 de ani si nu stiu incotro sa se indrepte. Scoala, societatea, anturajul, parintii nu le sunt de niciun folos.
Pe mine ma ingrijoreaza nepasarea statului roman, neglijenta (si asta-i un cuvant soft), razbate marlania la fiecare colt de institutie publica. Si ma doare cu adevarat ca acest popor putea sa fie mai bine, putea sa fie mai sus, putea sa fie mai „inalt”. E mereu tras in jos. Si daca ma uit pe rezultatele alegerilor de-a lungul timpului, n-as putea sa spun ca acest popor nu a reactionat, dar e mereu ingropat, e mereu mintit, amagit, manipulat, analfabetizat. Puteam sa fim bine. Nu pot sa va spun cat de mult iubesc limba romana, latinitatea noastra. Scriu aici pentru ca am avut un pic de timp liber in aceasta perioada (dintr-un necaz, pe motiv de sanatate in familie), si-mi pare rau de fiecare data cand trebuie sa „injur” statul roman. Si sa stiti ca nici eu nu vad o cale de iesire. Sotul meu spune ca sunt prea patimasa, „apriga” asta-i cuvantul folosit de el. El e IT-ist si lumea calculatoarelor, a IT-ului si mai nou a AI-ului ii ocupa tot timpul. Eu sunt nascuta in mai, in zodia taurului, si sunt profund afectata de ceea ce inseamna nedreptate. Bine, nu e vorba de zodie, dar are dreptate cand spune ca „asta e. Ce vrei sa faci?”. Donam niste bani lunar unor organizatii, am fost ani in urma la manifestatii. Nu ai cum sa dobori sistemul. Sistemul te ingroapa, de aia am plecat. In tara critic totul, dar in afara daca cineva spune ceva rau despre noi sunt in stare sa-l combat pana in panzele albe, cu toate ca-n sufletul meu stiu ca are ceva dreptate.
Scuze ca am devenit asa de lacrimogena, dar ma doare situatia asta. Avem prieteni si rude plecati in toate zarile. Oameni extraordinari care au plecat, pur si simplu au plecat. Regret ca se-ntampla toate astea. De-a lungul timpului ne-am confruntat cu acuze de „tradare”, dar in viata trebuie sa alegi ce-i mai bine pentru tine si pentru ai tai.
Cer scuze pentru acest pasaj, am stat pe ganduri daca sa-i dau drumul sau nu, nu de alta dar pe nimeni nu intereseaza, Pana la urma m-am gandit ca e doar un simplu comentariu ce nu va mai fi citit, practic, de altcineva in afara de dvs. De fiecare data cand postez un comentariu ma gandesc ca e doar un simplu comentariu. Ceea ce si este. Scuze.
Cel mai mult îmi doresc ca școala să ne dea și oameni politici, nu doar olimpici care să plece din țară.
Bine, nu știu ce ar putea face profesorii în direcția aceasta :)
Cum ceri la clasa a V-a explicații de fizică optică, când fizica începe de abea cu an mai târziu? Cum poți, la clasa a I-a, să începi predarea verbului, dar la limbă stăină să sari brusc la timpuri verbale, doar pentru că ai doar o oră pe săptămână? Cum poți ca un comentariu literar să aibă două paliere diferite care, întânilte la mijloc, să dea o bazaconie cu iz academic?
Cât de opaci, de îndârjiți și de orbi suntem ca să nu recunoaștem că toată această farsă pe care o numim PROGRAMĂ ȘCOLARĂ e făcută arbitrar, cu erori academice, cu desincronizări și - mai ales - fără studii de specialitate? Ce studiu de specialitate demonstrază că având programe DESINCRONIZATE obții o educație solidă? A discutat echipa de limbă și literatură română cu cele de limbă străină pentru a-și armoniza conținturile? Nu. În România fiecare are moșia lui, tarlaua lui proprie și personală, separată de un gard solid.
Da, efortul este important, dar dacă îl depui într-o zonă prost făcută atunci e egal cu zero. Înveți mecanic.
Evaluarea națională este o evaluare, nu este examen de admitere. Noi l-am transformat în examen de admitere. Cât despre unități de învățământ bune și unități de învățământ slabe, dacă tu ai în programă numere naturale pe care nu le poți explica unui copil, dacă îi dai în cap cu timpuri verbale când la română de abea învață ce e verbul, dacă noțiunile de fizică optică încep cu un an înainte de a învăța bazele fizicii, atunci cât de bun poate fi și cel mai bun liceu din țară? Și ce să facă profesorul, să reinventeze programa? Sunt și din aceștia, dar dacă îl prind cei în drept pe la inspecții că nu respectă, că desacrează sau blasfemiază programa făcând ce e corect pentru elevi, nu și-a dat foc la valiză? (P.S.: inspecțiile sunt întotdeauna niște show-uri atent regizate).
Cât despre notă, ce garanție ai că nu a învățat mecanic, ca un cățel dresat care rezolvă adunări sau ca un patefon care recită comentarii literare? Și cum îl prinzi? Complicând un pic anumite subiecte? Și ce garanție ai că nu ți-a descoperit trucul și că l-a ocolit, dar învățarea lui este în cele din urmă tot mecanică?
Când vom condiționa aceste manuale școlare, programe și subiecte de examen, de un număr de ani de predare la grupa de vârstă respectivă? Când vom da puterea profesorilor de la catedră, celor care sunt în prima linie, să decidă programele școlare, așa cum se întâmplă în sistemele performante de educație, în loc să primim totul de la centru? Când vom DESCENTRALIZA învățământul, când vom eradica corupția, ca să scăpăm de manuale impuse prin funcția pe care o ocupă autorul?