Foto:: Jannis Werner (Harvard Images) / Alamy / Alamy / Profimedia
În articolul anterior, am explicat de ce testele PISA pot fi manipulate pentru ca opinia publică să devină favorabilă altor reforme dăunătoare școlii, așa cum am tot avut în România, de ani buni. În acest articol, voi argumenta una din afirmațiile făcute acolo, anume că Occidentul însuși s-a săturat de aceste reforme pe care le-am adoptat și noi (cu decalajul inerent). Sunt și acolo critici. Și nu puține, după cum veți putea vedea.
Mai întâi, voi cita din cartea “Cei mai deștepți copii din lume - și modelele de învățământ care i-au format” (tradusă în românește la ed. Publica, 2016), scrisă de jurnalista americancă Amanda Ripley, în urma a numeroase cercetări pe teren, interviuri, studii.
Pag. 128-129: “După părerea Elinei (o elevă intervievată), puștii americani nu studiau mult pentru că, ei bine, nu trebuiau să o facă. Elevilor americani nu li se cere prea mult, spunea ea. În Finlanda, examenele ei erau de regulă eseuri, cerându-i-se să scrie un răspuns de trei sau patru pagini. Chiar trebuia să studiezi. Trebuia să dovedești că știi subiectul, mi-a povestit Elina despre liceul finlandez. În Statele Unite, testele erau, de regulă, teste cu răspunsuri multiple. Era ca la școala primară din Finlanda, spune ea. Își amintea că la cursul acela de istorie, clasa a petrecut exagerat de mult timp făcând afișe. Am făcut o grămadă de afișe. Îmi amintesc că i-am spus prietenei mele: Glumești? Alt afiș? Era ca la arte și meserii, doar că mult mai plictisitor. Profesorul le-a dat tuturor elevilor informații pentru afiș, iar puștii n-au făcut altceva decât să taie și să lipească după cum aveau chef să obțină un produs finit. Afișul fiecăruia reda același subiect. Așteptările erau mai scăzute în America, a conchis Elina, și la fel erau și rezultatele. Într-un mare sondaj național, peste jumătate dintre liceenii americani au dat un răspuns similar cu al Elinei, spunând că temele lor la istorie erau adesea sau întotdeauna prea ușoare. Mai puțin de jumătate au spus că simt că învață întotdeauna sau aproape întotdeauna ceva la ora de matematică (studiul Boser, Rosenthal - Do schools challenge our students?).”
P.139-140: “În același timp, mulți părinți americani se temeau ca printr-o învățare structurată să nu le fure copiilor bucuriile copilăriei. Ei considerau că aceștia învățau cel mai bine prin joc liber nedirecționat și că psihicul unui copil era sensibil și fragil. În anii 1980 și 1990, părinții și profesorii americani fuseseră bombardați cu afirmații că stima de sine a copiilor trebuia protejată de competiție (și de realitate) pentru ca ei să reușească. În ciuda lipsei dovezilor, în Statele Unite, mișcarea stimei de sine a prins într-un mod în care nu a făcut-o în cea mai mare parte a lumii. (…) În timp ce părinții americani le dădeau copiilor lor șervețele imprimate cu numere și cu numele zilei, părinții asiatici își învățau copiii să facă adunări înainte chiar să știe să citească. O făceau în mod sistematic și direct, cu un caiet, să zicem de la 18.30 la 19.00 în fiecare seară - și nu în mod organic, așa cum mulți părinți americani preferau ca puștii lor să învețe matematică. Dovezile sugerau că mulți părinți americani își tratau copiii de parcă ar fi fost niște flori delicate. Într-un studiu al Universității Columbia, 85% dintre părinții americani chestionați erau de părere că trebuiau să laude inteligența copiilor lor pentru a-i asigura că erau deștepți. Totuși, analiza obiectivă a laudei sugera că era adevărat opusul. Lauda vagă, nesinceră sau excesivă tindea să descurajeze puștii să muncească mai mult și să încerce lucruri noi. Avea un efect toxic, opusul a ceea ce intenționau părinții.”
P.241-242: “În Statele Unite, noi amânaserăm momentul în care să dăm socoteală, convinși că puștii noștri vor avea întotdeauna o a doua sau a treia șansă până hăt-departe la vârsta adultă. Avuseserăm aceeași atitudine față de profesori: oricine putea să devină profesor atâta vreme cât venea la cursuri, urma regulile și avea intenții bune. (…) Puștii erau îndrumați greșit. Prea mult timp niște profesori mediocri le serviseră o hrană care nu mai trebuia mestecată. Dacă eșuau, consecințele erau puține. Abia mai târziu, după liceu, aveau să descopere că fuseseră înșelați. Lumea reală nu dădea întotdeauna a doua sau a treia șansă; lumea reală nu dădea credit doar pentru prezență.”
Oprim aici exemplele din această carte. Să recapitulăm: ce spune o americancă despre învățământul american?! De reținut următoarele critici: testarea standardizată (itemii cu alegere multiplă), infantilizarea adolescenților prin proiecte care sunt cerute nu în școala primară, ci la liceu (afișe, colaje), pedagogia care refuză competiția și îmbrățișează lauda excesivă, învățarea organică (prin joc), lipsa de exigență, pregătirea slabă a profesorilor. Aceasta din urmă este o consecință a excesului de pedagogism, în dauna competenței profesionale și a cunoașterii academice. Profesorilor li se repetă în mod foarte insistent că ceea ce îi formează ca profesori buni este însușirea metodelor moderne de pedagogie. Dintre care metode, unele sunt bune și merită păstrate (împletite cu cele clasice*), altele sunt eșecuri, denunțate de numeroși profesori și părinți ca eșecuri. În tot cazul, atunci când se transmite unor profesori debutanți falsa idee că ei au nevoie în principal de metodică și pedagogie (toate cursurile ulterioare din carieră sunt doar despre asta, nimic de specialitate), atunci ei nici măcar nu își mai pun problema dacă sunt cu adevărat pregătiți să se afle în fața elevilor. În această situație, ei riscă să se asemene cu bucătarul care își tot aliniază și etalează instrumentarul de gătit, își pune în ordine cărțile de rețete, pregătește robotul și setează cuptorul la temperatura optimă. Dar…în vremea asta, unii din ei nu au ingredientele cu care să se apuce efectiv de gătit. Știu noua pedagogie, dar nu știu efectiv cartea pe care să o transmită elevilor. Și vorbim aici de profesorii fasonați după noul tipar pedagogic, sau aceia care au plecat urechea la aceste devize obsesive. În România sunt mai puțini, în alte țări de mai lungă tradiție a acestui stil pedagogic - mai mulți. Nu au ore de bibliotecă, nu au terminat ei înșiși o facultate serioasă, iar școala și liceul le-au făcut cam tot așa cum urmează și ei să predea: ca gâsca prin apă. Și nici măcar nu se jenează de faptul că nu știu mai nimic, pentru că asta nici nu se va vedea (exceptând momentul când vor scrie părinților vreun email plin de greșeli). Deoarece noile metode nici nu le mai pretind să transmită ei înșiși ceva. Nu. Ei trebuie doar să fie arbitri, “facilitatori” care supraveghează învățarea copiilor. De exemplu, la română nu se va mai vedea dacă nu au auzit ei înșiși de Labiș, Agârbiceanu, Gârleanu, sau de nuvelistica lui Caragiale. Nu va mai conta dacă nu spun anecdote biografice, dacă nu refac o atmosferă de epocă, dacă nu vorbesc de mituri fundamentale, dacă nu le transmit copiilor valori, frumosul dintr-un text sau gustul lecturii.
Și totuși, paradoxul este că toată lumea (inclusiv reformatorii) speră la un portret de profesor carismatic, spontan, inteligent, afabil, cult, competent, care să gliseze grațios prin elemente de transdisciplinaritate, să stăpânească materia, să fie senin și să captiveze clasa precum un actor talentat. Toate bune și frumoase, dar cum să îl obținem? Instruit el însuși prin teste grilă, ca la școala de șoferi? Cum vom obține învățătorul ori profesorul acela de istorie, română, arte sau geografie, care să povestească frumos și să își farmece elevii, dacă el nu va mai trebui să scrie eseuri, să parcurgă bibliografii, ci doar să aleagă între variantele a, b, c, d? (Dar dacă renunțăm la obsesia testării standardizate în format digital, renunțăm și la un întreg traseu prin care banii europeni și de stat se pot duce către firme de casă, către apropiați ai politicienilor sau chiar către ei înșiși, cu paravanul unei rude.) Nu ne dăm seama că acel profesor se formează nu doar în trei ani de facultate, ci și într-un sistem preuniversitar de 12 ani, care ar trebui să fie solid, ca să ne dea apoi realmente profesioniști în diverse domenii? Nu ne dăm seama că vom culege ceea ce tot semănăm, din indiferență sau din interes (nu de puține ori financiar), în detrimentul copiilor noștri?
Spațiul francez este și el unul bogat în critici la adresa actualului sistem de învățământ. Nu le sunt traduse la noi cărțile, dar mulți dintre acești autori pot fi urmăriți și în emisiuni tv preluate de youtube, dintre care unele sunt subtitrate și în engleză. Dintre cei mai vizibili îi amintim pe René Chiche (profesor de filosofie), Jean-Paul Brighelli (autor al unei cărți cu titlul tragi-comic “Școala, fabrică de cretini?”), Eve Vaguerlant (autoare a cărții “Un prof ne devrait pas dire ça” - Un prof nu ar trebui să spună asta), Sophie Audugé și Marie-Estelle Dupont (ultimele două atrag atenția asupra asaltului educației sexuale în școli, de pe poziția de președinte al unei asociații de părinți, respectiv psiholog terapeut-clinician), Fatiha Agag-Boudjahlat, Lisa-Karmen Hirsig. Cartea acesteia din urmă se numește “La grande garderie” și s-ar traduce prin “Marea creșă”, deoarece autoarea consideră că elevii francezi de toate vârstele sunt tratați ca niște copii de creșă cărora nu li se mai livrează cunoștințe, instrucție, ci norme de bune purtare, civism, ecologism și educație sexuală, totul cuprins de “la fievre numerique”, adică febra digitalizării. Redăm un citat extras, în traducere, de aici https://www.youtube.com/watch?v=w_QobChqSH4 : “Să adăugăm ceva și despre starea de bine a elevului. Odată cu acest concept, am deschis ușa școlii pentru o sumedenie de asociații și chiar și de companii private, care propun cursuri de yoga, de meditație și de coaching profesorilor, ceea ce se repercutează asupra elevilor. Este apoi ecologia care invadează toată curricula - toate disciplinele școlare, tot timpul. Copiii nu mai stăpânesc noțiuni fundamentale, nu mai știu ce sunt măsurile, nu cunosc ce este acela un watt și ce măsoară, în schimb îți explică în ce fel să reciclezi selectiv. Când predăm matematica, ni se propun probleme care să nu fie conotate ca sexiste sau sancționabile de ideologia de gen. Dar unui elev căruia îi cerem să calculeze ceva nu îi pasă dacă în cerință afirmăm că mama spală vasele sau tata este cel care le spală. În sfârșit, totul este foarte ideologizat.”
Despre digitalizare, Lisa-Karmen Hirsig afirmă că s-a crezut multă vreme că o tabletă va spori nivelul de cunoștințe al elevilor, dar s-a dovedit contrariul. Unele țări, precum Suedia, au redus nivelul de digitalizare, revenind la metodele clasice. Alte țări, foarte tehnofile, precum Japonia și Coreea de Sud, nu folosesc în școli tabletele și internetul.
În aceeași emisiune, Fatiha Agag-Boudjahlat afirmă un lucru surprinzător: școala publică a devenit din ce în ce mai slabă pentru a elimina concurența pentru tinerii din familii bogate, care își permit sistemul privat. La școala publică elevii studiază scriitori contemporani, texte nonliterare și versuri de muzică rap, presărate de înjurături (dar pe care unii reformatori francezi le prezintă ca interesante și pe gustul tinerei generații), în vreme ce la școlile private, copiii îl studiază pe Voltaire.
Eve Vaguerlant este, poate, cea mai carismatică dintre toți acești autori francezi, dar despre ea și ideile sale exprimate cu echilibru și suplețe, poate cu alt prilej. În încheiere, un mic îndemn la reflecție către cititori. Să fim siguri că, în vreme ce majoritatea părinților români, din naivitate sau din comoditate, se vor baza pe ceea ce poate oferi școala publică, alții se vor îndrepta spre soluții de completare. Iar asta se întâmplă deja: școli private serioase, meditații, cursuri, un sistem home schooling făcut cu profesioniști (nu toate pot fi de succes, ci mai curând cele în asociere de familii, cu apel la sprijin extern). Or asta devine din ce în ce mai nedrept, mai inechitabil social. Școala gimnazială pe care am terminat-o eu reunea elevi de toate clasele sociale - cei mai mulți părinți fiiind muncitori la combinatul Arpechim Pitești. Acești foști elevi sunt azi adulți bine ancorați în societate, printre care și matematicieni, ingineri, it-iști sau medici, provenind din familii obișnuite, dintr-un cartier mărginaș de oraș provincial. Vom continua să avem aceeași șansă la educație pentru toată lumea? Sau vom avea preponderent meserii transmise din tată în fiu, într-un sistem de caste? Practic, ne îndreptăm spre un sistem invers: metodele altădată zise alternative, destinate inițial unor elevi cu probleme de concentrare sau adaptare (step by step și altele) au migrat masiv de la privat spre stat, în vreme ce metodele școlii de stat clasice* ajung să se refugieze în zona privată, de nișă, sau în câteva elitiste colegii naționale.
Anexă: Prin școală clasică trebuie să înțelegem în primul rând un demers didactic condus de un profesor pregătit, care impune prin reguli un climat de studiu, care respectă timpul copiilor (nu îi lasă pe telefoane, nu le dictează, nu îi pune să conspecteze singuri fără nicio explicație), care știe să țină un discurs captivant prin metodă expozitivă (așa cum se țin, de ex, și la conferințele Ted, unde prelegerea e admisă, dar din școală se vrea evacuată). Școala clasică se străduiește să facă din elevi în primul rând Oameni, nu cetățeni robotizați, nu “beneficiari” ai educației (realmente așa se numesc în metodologiile actuale), nici exclusiv pioni pe piața muncii. Școala clasică nu defrișează programele de tot ce nu e înțeles în mod cinic și utilitarist. Nu stă să se întrebe: la ce ne trebuie asta? La ce ne trebuie Mozart? Ne pune oare de mâncare pe masă? La ce ne trebuie Klimt, Chagall, sau Luchian? La ce ne trebuie Eminescu, Miorița, balada Mănăstirea Argeșului, sau mitul Traian și Dochia? Când ai folosit ultima oară teorema lui Pitagora? Când ai avut nevoie de superlativele geografice? Cu ce te ajută să știi de Everest și Baikal, pe care cel mai probabil nu le vei vedea niciodată? Îți plătesc toate acestea ratele, te învață despre dobânzi și gestionarea finanțelor? În articolul anterior citam câteva din textele nonliterare propuse de PISA, despre grafitti. Ei bine, școala clasică refuză să le pună elevilor în față doar texte facile nonliterare, despre climă, ecologie, rolul femeii în societate, rolul rețelelor de socializare. Ea efectiv nu îi subestimează pe elevi și consideră că aceștia au dreptul să cunoască marea zestre culturală, istorică, științifică și artistică a umanității. Iar tânărul format de ea nu va fi cu necesitate un ignorant plin de sine și de misecuvinism (anglo-saxonul “entitlement”), ci un om profund, modest, complex.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Desigur că nu putem avea programe de invățământ "regionale", adaptate la cât de mult sunt copiii bătuți in fiecare regiune, insă rezultatele acelor copii din familii care au un astfel de climat sunt si ele factorizate in statisticile nationale iar realitatea arată că sunt două Românii: cea a oamenilor care se straduiesc să progreseze, aproape exclusiv in orasele mai proeminente, posibil un maxim de 20 % din țară din punct de vedere al numarului de oameni și PIB pe locuitor (un prim esalon ar fi Bucuresti, Cluj, Iasi, Brasov, Timisoara, Constanța; un al doilea esalon ar fi Arad, Oradea, Sibiu, Galati, Bacău și cam atât). Restul de 80% ? Dumnezeu cu mila ! In diverse grade de descompunere intelectuală. Ici-colo, câte un profesor mai inimos care mai coagulează in jurul lui câțiva copii și-i canalizeaza către idealuri mai inalte. In rest, supraviețuire. Așa că statisticile care ne infățișează copilul statistic, nu ne spun mare lucru. Desigur că si in Finlanda si in Franta etc sunt aceleasi reguli statistice, insa disparitățile intre regiuni la ei sunt mult mai mici si mai restrânse decat la noi. De aceea zic că nu putem impiedica un anumit grad de tembelizare a populației doar prin programa de invățământ perfectă, căci nu se intâlnește OFERTA de programă perfectă cu CEREREA de programă perfectă. Este foarte trist ce spun eu aici si n-o spun cu inimă ușoară: copiii născuți in provincie in alte localități decat cele enumerate mai sus, au STATISTIC o viață de 4 ori mai grea, au șanse de 4 ori mai puține la a acceda intr-o polarizare intelectuală mai de anvergură. Profesorii pot face prea puțin pentru asta. Politicienii pot, insă combaterea lichelismului politic este alt subiect. Insă, Si atunci, este culturalizarea prin programa scolară un lucru de dorit ? Da, am spune mulți dintre noi cei din 20%. Be that as it may, insă DIN PĂCATE, functionalismul și utilitarismul este singura soluție de supraviețuire pentru 80% din țară.
PREGĂTIȚI PENTRU EȘEC
https://www.youtube.com/watch?v=zgib7Mtj3gY
și
EDUCAȚIA UITATĂ
https://www.youtube.com/watch?v=cJykZG7_4JE
Cine are urechi de auzit, să audă. Vizionare plăcută!
La ce ne referim atunci când vorbim de școala clasică? Și câtă școală se făcea în comunism? Grădinița, primara și generala le-am făcut în comunism, și, cel puțin la școala mea NU se învăța așa cum vor să ne facă să credem nostalgicii. Da, aveam și tocilari, aveam și vreo doi olimpici, dar noi, ăia de rând, care băteam mingea pe maidan sau trăgeam cu cornete, nu ne omoram cu învățatul. Vorbeam porcării pe la colțuri - na, ca băieții! - completam oracole și alte aiureli. Comentariile literare erau standard (vreo 24), de matematică trăgea meditatorul, iar în rest mai moale. Ce mergea strună era colecția de bancuri, de la politice la porcoase. Nu țineam noi minte formule matematice, dar bancurile mergeau geamblău, mai ales alea cu Bulă și cu Ceașcă.
Așa că lăsați-o mai moale cu învățatul în comunism, că măcăne.
Mirajul unui sistem în care nu se învăța mare lucru, în care circulau câteva comentarii standardizate, în care exercițiile la matematică se făceau mecanic - toți profesorii de matematică știu că poți învăța mecanic - în care nu se făcea mare lucru face mai mult rău decât bine. Adevăratul sistem educațional a existat înainte de venirea comunismului. Avem fișe de urmărire a elevului din anii 20 care rivalizează în eficiență cu cele finlandeze sau estoniene actuale. Atunci se făcea educație. După comunism a urmat negura.
P.S. Ce e pashunismul? E habarnism cu ifose chiar daca in cazul D-tale e deghizat in paseism adica intoarcere la trecutul glorios.
Comentariul nu era despre mine. Era despre școala în care am învățat. În plus, după carnetul de note, nu s-ar zice că am fost mediocru. Am învățat pășunismul pentru examen, dar pe urmă... l-am cam uitat. Aveți senzația că restul colegilor cu care am copilărit au mestecat pășunismul până la vârsta senectuții? Vă asigur că le sună cunoscut, că își dau seama că provine de la orele de literatură și nu de la cele de chimie, dar cam atât.
Pe de altă parte ați auzit de amestecul culorilor binare, de la o materie făcută în școală și numită educație plastică? De câte grade sunt culorile binare? Stăm puțin la discuții despre contrastele cromatice în opera lui Ștefan Luchian? Așa, mai aplicat, că doar nu vă întreb despre expresionismul abstract. Mda, se fac în școală.
Spiru Haret a făcut o reformă acum 100 de ani, dar vă asigur că sistemul n-ar fi rămas în urmă cu 100 de ani. A fost întrerupt brutal de comunism.
Ba da, soluții sunt, clare și simple. Estonia le-a aplicat. Problema e că aparatul didactic moștenit din comunism e supradimensionat. Acolo e buba: educația e ultima uzină socialistă rămasă în picioare. Nu o poți reforma fără probleme în plan social, că nimeni n-o să se dea la o parte doar pentru că e nevoie de o reformă. D-aia se fac doar cârpeli, ca să nu se zgâlțâie barca.
Educația socialistă a fost concepută pentru o economie CENTRALIZATĂ, unde contau doar câteva domenii. Domenii care astăzi aproape că au ieșit de pe piață. Elevii ies din școală fără să aibă habar de cum se face un CV sau de cum să te prezinți la un interviu. Dezinteresul școlii față de aceste domenii e atât de mare încât nici elevilor nu le mai pasă. Școala plutește în domenii înalte, dar cu piața muncii mai greu.
Școala nu plutește în domenii înalte. Redactarea unui CV, a unei scrisori de intenție se fac în liceu (am avut copii la școală nu cu mult timp în urmă). Se mai fac și multe alte lucruri utile, dar care sunt considerate inutile de oameni care nu se descurcă prea bine nici în lumea de azi, nu mai vorbim de cea de mâine. Cine înțelege valoarea științei de carte, fie ea și doar teoretică, își așează copilul pe drumul mai puțin relaxat al studiului serios, conștienți fiind că funcționează într-un sistem cu multe hibe. Ceilalți refuză sistemul, nu pun nimic în loc și se plâng.
Școala încearcă să le facă pe toate la grămadă, iar dacă priviți programele școlare veți înțelege că sunt făcute de mai multe grupuri de influență care cred că bucata sa e cea mai importantă. În sistemele performante de educație se face o selecție drastică în funcție de anumite criterii pedagogice. La noi - și vă spun din experiență directă - singurul criteriu e " să fie bine, să fie cu de toate, ca să mulțumim pe toată lumea". Adică un fel de salată. Manualele sunt la fel: greoaie, prost făcute, iar în unele cazuri autorii fac parte și din comisia de avizare! Na, că așa e la noi.
Ca și legislația. Multă, prost făcută, ambiguă, bricolată, ciopârțită, trasă din toate părțile. În definitiv și programele școlare fac parte tot din legi; sunt ordine de ministru.
Vă recomand un reportaj deosebit de interesant, intitulat PREGĂTIȚI PENTRU EȘEC. Adresa este aici:
https://youtu.be/zgib7Mtj3gY?si=nRsemVnUqGuV0b5m
Vizionare plăcută!
Azi, in 2024, familia a explodat, nu mai are cine sa transmita copiilor educatia de baza, buna crestere, cuvantul RESPECT ! De aceea, pe langa profesori bine pregatiti, atat ca pedagogi, cat si ca specialisti in domeniile lor, este absoluta nevoie sa transmitem copiilor nevoia de modele adevarate, de respect pentru profesori, parinti, batrani, autoritati, legi, reguli si traditii.. Fara minima buna crestere nu putem avea adulti educati, indiferent de numarul de diplome obtinute la Spiru Haret, de exemplu.
Iar ca sa avem profesori adaptati secolului 21 cand toate informatiile se afla la un click distanta, e nevoie de o reforma profunda a sistemului universitar, poluat astazi de fabricile de diplome, de specializarile inutile, de invatamanul fara frecventa si fara folos, etc.
Problema este imensa si trebuie tratate toate cauzele, in sistem holistic, Astazi, noi trebuie sa educam tineri bine crescuti, educati, politicosi, cu cunostinte largi, dar mai ales, curiosi sa isi insuseassca materiile tot mai specializate de care vor avea nevoie in viata.