Să stai gol pușcă în cadă cu vecinul e acceptabil în Japonia. Ritualul îmbăierii când locuiești cu socrii și vrei să faci economie la apă

Dacă mă trezești noaptea din somn, mă zgâlțâi și-mi spui zi repede o scenă din Shogun, printre primele care-mi vin în minte va fi cu siguranță scena băii. Nu cea de pe Youtube, în care din kimono, în aburi, face țup! și Mariko san lângă John Blackthorne, ci prima scenă a băii, în care marinarul nostru, ajuns în Japonia la 1600, e luat de mână de o babă și dus lângă ditamai hârdăul cu apă caldă. 

Faci ciorbă, o întreabă el în gând. Nu, răspunde bunica japoneză, tot în gând, apucându-se de nas cu o mână, apoi clatină din cap și cu cealaltă arată când către el, când către cazan. E pentru tine, blondule, că de când ai venit, ni s-au scuturat cireșii mai devreme, ar fi spus ea, dacă sonorul l-aș fi inventat eu.

Cum spuneam, era cam 1600. Nu știu cât e de vechi e obiceul spălatului la japonezi, dar trebuie să fie destul de vechi dacă îl practică și maimuțele. Am făcut special o captură din Baraka (regia Ron Fricke), cu scena de început, în care un macac din Nagano înfruntă frigul like a boss, într-o baie termală. 

Îi putem spune cu siguranță „obicei”, câtă vreme există o tradiție a băilor publice, despre ale căror origini Wikipedia ne spune că merg undeva spre perioada Nara (710-784). Fiind la început o formă de abluțiune, primele băi se vor găsi în temple. Și dacă la început baia era un privilegiu rezervat preoților, în timp, devine o practică accessibilă celor mulți, bolnavi, iar mai târziu, în perioada Kamakura (1185–1333) cei cu dare de mână includ în proiectele caselor lor și băi.

„Libertatea nu e un drept, e asumarea unui risc”, spunea Denis de Rougemont. Cam același lucru putem spune despre nuditatea în public de ambele sexe, e ca o armă care se descarcă ușor. De-a lungul timpului, pentru că o baie publică prespune printre altele și nuditate, lumină puțină, evident că a fost asociată cu sexualitatea, sub diverse forme. Pe la sfârșitul perioadei Edo (1603–1867), unele băi despart nudurile de doamne de nudurile de domni, fie în spațiu (uneori doar printr-o scândură), fie în timp, prin programul de funcționare. În prezent, lucrurile sunt separate destul de clar și mă folosesc de prilej să mă delimitez și eu de ambele subiecte, căci acest articol nu e nici despre sex, nici despre băile publice, ci despre obiceiul băii la japonezi în general, despre ritualul cufundării în apă fierbinte.

Foarte pe scurt, despre etichetă

În principiu, când spui baie în Japonia, te referi la baie termală, onsen, sau hot-spring. Când nu e termală, e doar apă fierbinte, dar păstrează amprenta ritualică a obiceiului. Cada de acasă, hârdăul sau bazinul de la o baie publică, nu sunt pentru spălat. Corpul se spală înainte, separat, după care se intră în apa fierbinte. Nu cu săpun pe tine, nu cu spumă de baie, nu cu șampon în cap. Pentru turiștii care vin prima oară în Japonia: nu intrați nici cu cutia de bere, nici cu țigara-n dinți. Ar mai trebui să precizez că băile din apartamentele japoneze, în majoritatea lor, așa numitele unit-bath, au scurgerea prin pardoseală, ceea ce face posibil dușul în afara căzii.

Ca toate trenurile japoneze, nici cel cu bizarerii nu întârzie. Să-l descărcăm, zic.

Baia în familie

În Japonia, părinții sau bunicii fac baie împreună cu copiii, explicația fiind că au grijă să nu se înece cât sunt mici. Da, poate se practică și în România, dar lăsați-mă să-mi ridic măcar o sprânceană când aud că un părinte face baie cu copilul de sex opus, până pe la vârsta de 13 ani.

Foto: Guliver Getty Images

Îmi mai aduc aminte de ce-mi povestea o prietenă româncă de aici, la prima ei vizită la părinții soțului japonez. Cum faci economie și respecți ierarhia în același timp. În aceeași apă, din aceeași cadă, fac întâi baie părinții soțului. Apoi soțul, că e bărbat. Ultimii, femeia și copiii (adică băieții de vreo 9 și 10 ani ai soțului din prima căsătorie). Nu sta mult pe gânduri, că se răcește apa.

Mi s-a mai întâmplat să văd în băi publice, la baia bărbaților, tați cu fiicele lor. În cele mai multe dăți aveau până în cinci ani, să zicem că n-ar fi o problemă. Odată însă, fiica era destul de măricică. Cum să vă spun, privindu-i silueta cum trecea curioasă prin cârdul de bărbați, obliterată de aburi, oricât de curate ți-ar fi fost gândurile, nu puteai să nu observi cum izvorul fierbinte al devenirii ei întru ființă începuse să curgă în matcă de femeie.

Nagaburo sau baia lungă

Adică statul în baie până îți murezi degetele de tot. Ca să nu se răcească apa, cada e acoperită parțial cu un soi de capac termoizolant, care servește și ca suport pentru revistă, carte, mâncare, trusă de unghii, trusă de cosmetice, tabletă, telefon, dvdplayer, sticlă cu apă, oglindă, lumânare, ramă foto cu poza lui, de ce-ai plecat, cine mă mai spală pe spate.

Blocurile de apartamente cu onsen

Asta nu-i o bizarerie, mai degrabă o formă de civilizație, dar asta nu m-a obligat cu nimic s-o iau prea tare în serios. Acum câțiva ani am locuit o vreme într-un astfel de bloc cu apartamente de vacanță, care avea onsen, separat, evident, la dreaptea doamnele, la stânga restul.

Prima mea baie în noua reședință: subsemnatul și încă un vecin destul de copt, care bineînțeles, mă întreabă de unde sunt. (Același vecin m-a tot întrebat, timp de vreo trei ani, de fiecare dată când ne întâlneam, de unde sunt, după care adaugă o variantă tip „lasă-mă să ghicesc”: Bulgaria? Serbia? Croația?) Bazinul, după cum se vede în imagini, nu sare de doi metri în lățime. Adâncime, cât să stai în șezut și să-ți vină apa până la piept. În timp ce eram în apă, vecinul (în fața mea, tot în bazin, dar în picioare) începe să facă fandări laterale. Și-mi vin în minte brusc versurile lui Gherasim Luca, publicate la 1 octombrie 1931 într-o revistă cu un tiraj de doar 13 exemplare, fondată, printre alții, de Aurel Baranga, al cărei nume nu poate fi redat aici, fiind acoperit de prosop: „Hei cazaci, hei cazaci, trageți clopotele dintre craci”… Când vecinul a început să facă opturi, m-am ridicat și am luat distanță.

Pentru că e un fel de baie comună, e și un loc de socializare, un fel de poiana lui Iocan, sau mai bine copaia lui Iocan. Trebuie să mărturisesc că nu m-am simțit niciodată în largul meu să stau la taclale cu vecinul de oglindă în timp ce mă săpunesc pe scăunel și sunt recunoscător că japonezii nu se manifestă ca italienii când se văd. Nu m-aș fi văzut luându-mă în brațe, scuturând mâna cu efuziune sau țocăindu-mă cu administratorul zgomotos pe obraz, având doar un prosopel aruncat sportiv pe umăr.

Mai toate conversațiile începeau cu o constatare despre vreme, ceea ce iarăși nu m-a ajutat foarte tare să fiu eu cel care a inițiat o discuție. Mă gândeam: dacă după ce zic: „Cam frig, nu-i așa?” îmi alunecă ochii în josul vecinului și înțelege, doamne ferește, că fac vreo aluzie, bat vreun apropo…

Ritualul ăsta al băii în onsen m-a convins că treaba cu „mărimea contează” e cât se poate de adevărată. Mă refer, evident, la dimensiunea bazinului. Să stai gol puşcă într-un bazin de doi pe cinci cu încă patru bărbaţi e social acceptabil. Dacă soţia ar veni acasă şi te-ar găsi încercând să faci acelaşi lucru, dar într-o cadă de bloc, toată scena devine ceva mai greu de explicat.

Baia la români

Am evitat cât am putut paralelele cu România și am amânat pe cât posibil referirile la igiena noastră, cea de toate zilele și la istoricul ei. Revendicându-și propria Japonie, o cititoare îmi atrăgea atenția referindu-se la articolul legat de bolile psihice că alunec „grațios pe statistici care, se știe, pot produce orice rezultate în funcție de ce anume îți propui să descoperi”. Cu tot respectul, pe cifre e destul de greu să aluneci, mai degrabă pe ignorarea lor. Poți aluneca pe scuipat de babă, ca leac de deochi, de-mpreuneală, de făcătură, de junghi, de orice, pe ulei de candelă, pe lumânări aprinse când tună și fulgeră afară, pe tincturi și chiar și pe echinaceea.

N-am găsit mare lucru despre igiena românilor în anii 700. Despre Evul mediu se știe că nu vedea cu ochi buni însoțirea omului cu apa. Dar am găsit câteva rânduri scrise ceva mai târziu, la care vă invit să reflectați când sunteți în trafic și faceți o pauză de înjurat.

„Puţine capitale din Europa au atâtea echipaje de trăsură ca Bucureştiul, unde luxul acestora nu este întrecut decât de cel al toaletelor şi de lipsa de igiena. Este un oraş plin de praf şi noroi situat pe un sol jos şi mlăştinos [...] Cunosc mai mulţi boieri care au nu mai puţin de 20 de cai, proprietăţi la porţile oraşului, servitori numeroşi, care nu au ce face, şi care nu se gândesc să folosească ca îngrăşământ paiele şi gunoiul din grajduri sau cel puţin să-l ducă înafara gospodăriilor. Obiceiul de a îngropa morţii in jurul bisericilor, în gropi nu foarte adânci, face ca în timpul verii să fie răspândite miasme periculoase. În fine, descompunerea gunoaielor de orice fel, abandonate pe străzi şi mirosurile degajate de mlaştinile din interiorul său, fac din Bucureşti unul dintre cele mai insalubre şi nesănătoase oraşe din lume”, nota la 1854 Joseph Caillat („Călători străini despre Ţările Române)

Nespălați, dar internauți:

• românii sunt cei mai neîngrijiți locuitori ai Uniunii Europene, având în vedere că 20% dintre aceștia nu s-au spălat niciodată pe dinți;
  
• românii alocă lunar doar trei euro pentru produse de igienă personală;
  
• un român folosește în medie patru săpunuri și un deodorant pe an, după cum arată Institutul de Sănătate Publică București;
  
• mai mult, 50% dintre români nu se spală pe mâini după ce folosesc toaleta;
  
• 99% dintre oameni au acces la electricitate, 62% au conexiune la internet în gospodărie, iar 45% au alimentare la apa curentă, același procent fiind înregistrat și în cazul canalizării;
  
• 36% dintre oameni au baie sau duș în interiorul locuinței, 32% beneficiază de alimentare cu apă caldă și doar 28% au un grup sanitar în locuință;
  
• un studiu recent realizat de BRAT arată că 62% din locuințele rurale ale României sunt conectate la internet. Însă numai 6 din 10 agricultori au o mașină de spalat. 64% dintre țăranii români nu au o baie în casă cu o chiuvetă sau un duș iar 72% dintre ei au closetul în fundul grădinii;
  
• rata deceselor cauzate de alunecarea cu grație pe săpun este foarte redusă, aproape de zero. Această ultimă observație nu e obiectul niciunui studiu, e pură invenție, dar nu m-am putut abține.
  

Aș mai aminti aici de locuitorii din zone urbane care nu au apă curentă, au cișmea la colțul străzii, se spală la lighean, sau iarna, la cișmea, în curte, dacă n-a înghețat peste noapte. Mulți ani, ca locuitor pe Șoseaua Colentina, profundă și eternă, am fost unul dintre ei. Am dat șpagă la primărie ani de zile, am scris petiții după petiții, am fost în audiențe după audiențe și după ce am tras apă din banii mei, Șoseaua Colentina a fost într-un final racordată la rețeaua de apă și canalizare. Gazele au fost un vis împlinit mai târziu.

Departe, orașul

E foarte posibil ca acest articol să fie ultimul pe care îl scriu pentru Republica. Pentru a-l scrie, am făcut un fel de tur al băilor publice din aria Yokohama-Tokyo, motiv pentru care am depășit cu mult termenul de predare a textului.

Stăteam chiar ieri seară, în ploaie, într-unul din onsenurile exterioare dintr-o baie publică din Hashimoto și mă întrebam ce face totuși ca baia asta să fie mai mult decât o simplă înmuiere în apă fierbinte și atât? Da, se spune că are proprietăți curative, dar n-am văzut niciun olog să se ridice de acolo și să umble. Nisipul meu de la rinichi e tot acolo, dacă nu s-o fi făcut pietre și cine știe ce alte metehne și-or fi făcut culcuș de când nu m-am mai căutat. N-am găsit în apa aia nici răspunsuri la întrebările insomniilor mele, le-am făcut cel mult să tacă pentru câteva ore. Dacă liniștea nu presupune neapărat absența sunetului, solitudinea nu înseamnă absența oricărei ființe din jurul tău, ci mai degrabă o întoarcere către interior. Intimitatea e ca timpul, când n-o ai, îți faci.

Prin vălătucii de abur, în bazinul pietros au intrat și alți bărbați alături de mine, la fel de tăcuți, încruntați și invizibili, făcându-mă să mă undui ca o trestie în valurile pe care le-au făcut până și-au găsit locul. Evrika!, mi-am zis, apa asta ar putea fi parabola lumii în care trăim. Dacă au același volum, oamenii de culori, orientări sexuale sau religii diferite varsă din bazin aceeași cantitate de apă. Dacă faci valuri, se vor întoarce la tine. Dacă râzi de un altul care se îmbăiază alături de tine că e murdar, asta nu te face mai curat, mizeria lui te va atinge mai devreme sau mai târziu.

Nu, am mers prea departe. Onsenul e un moment personal care n-are nevoie de concluzii. Nu e rugăciune. Nu e brain-storming. Nici epifanie. Nu oprești timpul, îl lași doar să treacă pe lângă tine fără să-ți mai pese. Nu călătorești în alte lumi, dai însă volumul realității un pic mai încet. E o scurtă pauză, după care te ridici, respiri adânc și o iei de la capăt. E o cufundare într-o binecuvântare fierbinte și, de ce nu, în liniștea propriilor gânduri, ca în niște așternuturi lichide departe de zgomotul rece al lumii.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp