„Cât ţi-au cerut să îţi publice cartea?”
Aceasta este întrebarea la care ajung discuţiile între doi scriitori români care nu au anvergura unui Igor Bergler ori Mircea Cărtărescu. Şi rar, foarte rar, răspunsul sincer va fi „Nimic”.
Alteori, după două-trei pahare de vin sau acelaşi număr de beri, urmează întrebări retorice: „Dar pentru ce mai scriem noi?!” sau – în cazul celor care scriu romane – una mai puţin corectă faţă de alţi confraţi de suferinţă: „O să ajungem ca poeţii, să ne citim noi între noi?”
Fiindcă am trecut demult de etapa „scrisul cărţilor îmi va aduce vreodată suficienţi bani să pot trăi din asta” (de fapt, s-a întâmplat după prima întâlnire cu un editor profesionist), precum şi de speranţa că „a scrie” este sinonim cu a fi faimos, care, până la urmă, într-o societate aşa cum ne-am dori şi noi să fim, s-ar traduce tot prin remuneraţii mulţumitoare, asemenea întrebări îmi dau prilejul de a glumi. Însă pentru alţi amici, care pun mai multă pasiune şi timp în această ocupaţie, sunt motiv de tristeţe şi frustrare.
Piaţa de carte din România este una mică. Dacă ne uităm pe rapoartele europene, vom vedea că cifra de afaceri a editurilor din România este aproximativ la nivelul celei din Serbia şi Bulgaria, ţări cu o populaţie mult mai redusă. Iar o mare parte din sumele cheltuite de români pentru achiziţia de carte se duc înspre cea pentru copii ori şcolară. Motivele sunt multiple. Am putea să pornim de la preţul acestora comparativ cu veniturile unei gospodării, de la programa şcolară înţesată cu lecturi anacronice şi insipide care îndepărtează copiii de lectură şi până la totalul dezinteres al autorităţilor care nu finanţează bibliotecile precum în Franţa, de exemplu, şi nici nu îşi bat capul cu strategii de atragere a cititorilor, ori până la valorile pe care mass-media le promovează în rândul audienţei. O discuţie cu un scriitor serios - să ne imaginăm că Stephen King ar ajunge pe canapeaua vreunei emisiuni cu mare audienţă – nu ar face nici pe departe aceeaşi audienţă ca o discuţie cu Bianca Drăguşanu despre bărbaţii care conduc Skoda.
Când pentru leii dintr-o pungă micuţă şi cam goală se bat zeci de edituri şi sute de oameni care de-abia aşteaptă să-şi vadă lucrările publicate, legile economice spulberă multe speranţe. Pentru ca un manuscris să ajungă sub formă de carte pe un raft de librărie, pe lângă munca autorului e nevoie de cea a unor diverse alte profesii. Un editor trebuie să citească câteva manuscrise pentru a alege unul publicabil, pe care îl va mai lucra, la rându-i. Pe urmă, cartea va trebui corectată (da, nu există autor, chiar filolog de-ar fi care va trimite un text fără erori), va trebui paginată, va trebui să i se creeze o copertă atrăgătoare, obţinut un CIP de la Biblioteca Naţională. Urmează tipărirea, pregătirea de prezentări promoţionale pentru diverse siteuri, expedierea unor exemplare către critici, distribuirea în librării fizice sau virtuale. Discountul solicitat de lanţurile de librării şi siteurile cunoscute este de 50% din preţul de vânzare al editurii! De exemplu, din cei 30 de lei cu care editura vinde o carte pe siteul său, rinocerii.ro va primi respectivul produs de la producător cu 15 lei. Adică, între scriitor şi costurile fixe ale editurii de care am pomenit mai sus rămâne de împărţit diferenţa de 15 lei. Dintr-o carte bună, dar scrisă de un autor fără notorietate, promovată corect, o editură medie va vinde într-un an (cam atât este perioada în care un titlu are expunere, pe urmă eventualele achiziţii se fac doar întâmplător sau pentru cărţi care necesită o nouă ediţie, dar acestea sunt extrem de rare) 500 de exemplare. Nu vorbim aici de manuale, cărţi pentru copii, ci de beletristică, istorie sau domenii apropiate. Deci, din 7.500 lei, editura va trebui să plătească costurile de tipar care, în medie, la acest tiraj pentru o carte prezentabilă ajung la vreo 3.500 de lei. Dar câte cărţi ale unui autor român ajung să se vândă în 500 de exemplare? Poate 30%... Când mă întâlnesc cu editorul actual, un tip serios şi pragmatic, el însuşi scriitor bun, cu afaceri în alte domenii care îi produc bani cu care susţine editura, devenim contabili: eu îi calculez câţi bani trebuie să aducă de acasă pentru a funcţiona şi la anul, iar el calculează câţi bani pierd semestrial pentru a scrie o carte comparativ cu acelaşi număr de ore pe care le-aş putea dedica muncii remunerate cu adevărat. Masochisme livreşti.
Asta a fost partea economică. Partea artistică, aceea care ar trebui să primeze, parcă, din perspectivă materială, cinică, obiectivă, cum vreţi, e în penumbră dacă ne amintim ierarhizarea nevoilor din celebra piramidă a lui Maslow. Adică, dacă nu vinzi, nu exişti. De te întrebi şi de ce mai scrie lumea la noi. Totuşi, e o plăcere să aşterni cuvinte pe... era să zic hârtie, dar nu mai e cazul demult, cu expresia asta am fost învăţaţi când cartea era la mare preţ şi la noi, dar acum e anacronică tare. Cei care scriu poezie se joacă cu propoziţiile, cu cuvintele şi le fac să sune ori să trezească sentimente surprinzătoare; cei care scriu proză trăiesc aventuri nemaipomenite alături de personaje. Unii sunt visători şi speră că numerele şi calculele reci de mai sus nu li se aplică lor. Alţii consideră că, scriind, ies din marea masă... şi mai sunt alte sumedenie de motivaţii, mai mult sau mai puţin obscure. Aş risipi inclusiv speranţa că o carte de succes la noi va fi publicată Dincolo: piaţa anglo-saxonă nu iubeşte străinii (95% din cărţi sunt ale unor scriitori de engleză), restul publicaţilor trebuie să fi primit ceva premii internaţionale ori să fi făcut furori la ei acasă, dar nu în culturi minuscule, cum e considerată a noastră; la fel e piaţa germană; francezii şi spaniolii sunt mai receptivi la literatură străină, doar că ICR-ul nostru şi Ministerul Culturii nu sunt interesaţi să şcolească vorbitori nativi ai acestor limbi pentru a realiza traduceri din română şi nici nu acordă granturi precum ţările nordice pentru traducerea şi publicarea unor cărţi româneşti în străinătate, cu mici excepţii.
Îmi pare rău doar că, numai anul acesta, mi-au ajuns pe email trei manuscrise ale unor prieteni sau amici care ar fi făcut furori în Italia sau Franţa, două pieţe de carte pe care le cunosc cât de cât. Toate de la persoane serioase, cu joburi care le permit o existenţă decentă, dar care scriu pentru plăcerea proprie, atunci când mai au timp şi energie. Încerc să revin peste un an şi să vă povestesc ce s-a întâmplat cu manuscrisele lor: având în vedere premisele de mai sus, mici şanse să ajungeţi să fi văzut vreuna expusă prin librării în răstimpul acesta.
Când scriu rândurile astea sunt de două zile undeva la Cazanele Dunării, unde un şirag de pensiuni construite ilegal şi în bătaie de joc faţă de orice reguli de urbanism şi bun-gust sunt pline de turişti pe care îi poţi vedea când te plimbi pe un drum îngust de pe care, acum patru-cinci ani, se vedeau stâncile şi apa învolburată: unii făceau grătare, alţii stăteau întinşi pe şezlonguri ori scaune confortabile, pălăvrăgind, privind în telefoane sau către apă, în vreme ce pe fundal se auzea Dani Mocanu, Salam şi alte asemena ritmuri. Doar de la o singură casă de vacanţă am auzit altceva decât miorlăituri despre bani, femei şi BMW-uri. Cât despre vreo carte, nu am văzut niciuna, măcar uitată pe vreo masă ori balansoar, deşi am căutat insistent.
Dar, pentru sinceritate, trebuie să mărturisesc că nici eu nu am scos din geantă cele două cărţi luate cu mine, niciuna beletristică şi niciuna cumpărată. Iar peste câteva zile vom pleca o săptămână în vacanţă, voi comenta mizantrop că pe 30-40% din şezlongurile hotelului, depinde de unde vin turiştii, sunt cărţi, soţia îmi va arăta că şi ea are una, iar eu, să dau exemplu celui mic şi pentru a nu uita franceza, voi cumpăra o carte de acolo şi voi mai citi câteva pagini după-amiezele când soarele arde prea tare şi nu suntem prin vreo excursie, dar, întors acasă, o voi abandona în bibliotecă pe jumătate citită, aşa cum se întâmplă în fiecare an.
Şi, câteodată, îmi voi aminti cu nostalgie cum jumătate din librăria din Piaţa Dacia din Timişoara era dedicată cărţilor, iar când ajungeam în vacanţa de vară cu ai mei prin Slănic Moldova sau Govora, singurele cozi mai mari decât la carne erau cele de la librării când „se băgau” cărţi. Din fericire, aceasta e singura nostalgie pentru anii dinainte de ’89.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Noi cumpărăm in medie o carte pe luna. Adică intrăm în librărie sau facem comenzi cam de 4 ori pe an si de fiecare data cumpărăm cam 3-4 carti. Si nu vorbesc de cărți de scoala, nu avem copii.
Între aceste carti niciuna nu e a unui scriitor român. Rar se intampla si atunci au fost Pleșu sau Liiceanu sau Blandiana. Or mai fi si altii dar noi nu i-am cumparat.
Oricum in Romania se citeste putin pentru ca nu este educație in sensul asta. Adică dacă se da Salam si cu Bianca la TV de ce sa-ti mai bati capul cu niste tampenii scrise de tot felul de inși. La fel si ala micu. Dacă poate sa-l vada pe Minune cum arunca cu dolarii pe sezlongurile de aur de la piscina de aur din curtea personală, tot de aur, atunci de ce sa mai citească? Minune n-a citit dar uite ce bine a ajuns.
Ce vreau sa spun este ca oferta de carte romaneasca e proasta, iar publicul nu cumpara carti pentru ca nu vrea. E adevarat ca nu avem multi bani, dar atâta timp cât sunt bani pentru tot felul de lucruri gen tigari, băutură, multă, multă mâncare, nu inteleg cum de nu se gasesc 30 de lei o data la doua luni sa-i cheltui pe o carte.
Daca cineva plictisit de acum de limbajul ala "tare" vede ca aproape toti autorii romani contemporani baga la fel injuraturi sau fel si fel de rahaturi e clar o sa fie plictisit. la fel si cu povestile din comunism.
mai citeam si alte articole ale oamenilor care critica societatea romaneasca ca nu citeste si mai ales nu citeste literatura romaneasca contemporana. dar nimeni nu ii cearta pe autori ca poate nu stiu bine. daca ar fi niste carti super oau probabil ca aia putini de citesc in romani clar i-ar cumpara.
nu cred ca si auzit de o carte romaneasca, poate in afara de omnium, care sa fie despre altceva in afara de comunism, filosofie ieftina sau dezbateri interioare sau chestii lgtpq