O temă cu mare priză la public este sărăcia populației. Cu atât este mai interesantă, cu cât discuția despre săraci și bogați e greu de tranșat, iar considerațiile economice se întrepătrund cu cele sociale și politice.
Sărăcia poate fi o noțiune „absolută”. În principiu, dacă ai un venit personal mai mic de 1,2 dolari pe zi se cheamă că ești sub pragul de sărăcie absolută. Este adevărat că până și această noțiune poate fi privită în termeni relativi: există zone din lume (de exemplu în Cuba sau Guyana Franceză, sau în câteva țări din Africa ori Asia) unde poți trăi decent cu această sumă.
Desigur, vorbim de supraviețuire, deci asigurarea nevoilor de bază de hrană, ceva îmbrăcăminte și locuința modestă. Și mă încumet să spun „decent” prin comparație, adică față de ceilalți locuitori obișnuiți din aceeași țară...
Și aici începem să intrăm în terenul alunecos al conceptului de „relativ”. În realitate, avem tendința de a ne compara cu alții atunci când ne evaluăm gradul de sărăcie sau bogăție. Și mai facem ceva: uităm să ne comparăm cu generațiile anterioare nouă. Mai exact, nimeni nu spune: sunt mult mai „bogat” decât străbunii mei, care nu aveau lumină în casă, apa caldă curentă, televizor ori internet și a căror speranță de viață era de sub 35 de ani (această este realitatea de acum mai puțin de 200 de ani).
Ni se pare normal să avem acces la tehnologia modernă, la educație și un sistem de sănătate decent, ne deranjează lipsă infrastructurii adecvate.
Suntem nefericiți pentru sărăcia noastră în comparație cu neamțul care are aceeași meserie cu noi, dar ignorăm faptul că suntem mult mai „bogați” decât câteva miliarde de oameni care trăiesc acum pe Pământ! Și este normal să ne dorim să ne comparăm cu cetățenii țărilor bogate, iar nu cu cei din „lumea a treia”...
Dar să ne întoarcem la definiția sărăciei: din ce se compune „averea mea” ca locuitor al României de astăzi? În niciun caz din partea mea din PIB-ul României. Și nici doar din banii pe care îi am în buzunar, pe conturi plus activele (terenuri, locuința, etc) pe care le-am adunat – aceasta este doar averea personală. Averea mea totală este suma dintre averea personală și partea care îmi revine mie din „averea publică”. Mai mult, până când partea mea din averea publică nu depășește un anumit nivel-limită, averea personală trebuie diminuată în consecință. Altfel spus, chiar dacă pare surprinzător la prima vedere (și sunt exemple de dictatori celebri care trăiesc sau au trăit în mare lux în țări extrem de sărace), sunt mai „bogat” ca reprezentant al clasei medii într-o țară civilizată, decât din postura de persoană cu mulți bani, dar care trăiește într-o țară foarte săracă...
Siguranța personală, existența unui cadrul legislativ coerent, accesul la infrastructura medicală, șansele de afirmare în viață, sunt elemente mai importante decât suma de bani pe care o ai pe cont. De aceea putem spune că un cetățean obișnuit de astăzi este mai „bogat” chiar decât regii Franței de acum 400 de ani; partea noastră din averea publică oglindită în nivelul de trai (probabil cu excepția șanselor de afirmare în viață) ne permit această afirmație.
Probabil că exemplul cel mai sugestiv al acestei situații este tocmai „migrarea” bogătașilor din țări precum Orientul Mijlociu, Rusia sau China către Londra, SUA ori Hong Kong. Astfel, indivizii cu averi personale impresionante „rup” bariera dată de limita averii publice din țara lor de origine, în căutarea averii publice din țara nouă. Fără îndoială că ei ar putea trăi foarte bine și în țările lor de origine, ba chiar ar fi mai „bogați” în termeni relativi față de conaționalii lor, dar prețul plătit pentru acea bogăție poate fi unul mult prea scump – nesiguranța personală și viață într-un „turn de fildeș” izolat de restul populației sărace.
Suntem nefericiți pentru sărăcia noastră în comparație cu neamțul care are aceeași meserie cu noi, dar ignorăm faptul că suntem mult mai „bogați” decât câteva miliarde de oameni care trăiesc acum pe Pământ! Și este normal să ne dorim să ne comparăm cu cetățenii țărilor bogate, iar nu cu cei din „lumea a treia”...
Cu toate acestea, indiferent de țara unde trăim – așadar, odată ce împărtășim aceeași avere publică-ceea ce ne deranjează cel mai mult este „capra vecinului”, adică diferența dintre averea personală a noastră față de a celor din jur, adică din nou sărăcia noastră relativă. Disparitățile dintre venituri sunt mai deranjante de multe ori decât lipsurile personale. Așadar, oricât ar părea de ciudat în era globalizării, sărăcia este un concept relativ și cu localizare geografică strictă.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.